descântec născând

în mine te ascund eternă frică

şi-n tainiţi negre te voi fereca

voi da uitării spaimele trecutele

 şi tot ce am trăit la umbra ta

învaţă ce-i tăcerea, învaţă ca să mori

la fel cum piere noaptea scaldată de noi zori

cuvântul are forma, cuvântu-i plin miez

ascultă-l şi avea-vei tot ce-ai voit să vezi

şi-ai să mă vrei când n-oi mai fi dorind s-alin durerea

şi în cuvinte îmbrăcat ţi-oi limpezi privirea

cuvânt închis în alt cuvânt trăirea ne desparte

acum mă vezi dar nu mai sunt şi-aproapele-i departe

durerea se adună-n scoc dorind să-nvârtă roata

dar fieru-i mort şi lemnul ros cine să-nvârtă soarta

privirea-mi e un prim cuvânt, tăcerea-mi este altul

şi în iubire ştiu s-ascult şi-n trei se-nchide cercul

trăiesc speranţa de-a vedea cum moare-ncet durerea

ascult lumina săgetând şi îi văd tulburarea

din carnea veşnicului ieri răsare un azi iară

iar mâinele ce nu-i născut tăcerea i-înfioară

nimic n-oi lua când voi pleca nu las lumea orfană

mă dărui tot, e tot ce pot, uitând speranţa vană

ziua ascunde şi noaptea arată

acum şi aici sunt vorbe-n deşert

cuvântul născut arată-ntruparea

şi cruce îi sunt strângându-l la piep