ninge prefabricat

toamna asta îmi face ochi dulci şi zile senine

departe de noi gerul aspru şi amocul plin de chiciură

departe chiar şi ceaţa dimineţilor triste

frunze alergând isterice pe stradă

minute semănând revoltă

şi frângeri de carmă devenită inutilă

jumătate de viaţă tăiată de jumătate de viaţă

sunt şi eu o carte de joc într-o mână moartă

ale cărei detalii nu se mai disting

dacă o atitudine nu poate fi domesticită

trebuie repudiată la stâlpul infamiei

şi lapidată pentru puterea exemplului

cu elanul tăiat şi genunchii striviţi

cu coatele sparte săgetând noroiul

îmi caut ochii scoşi cu bună intenţie

lacrimile cern depărtările

sângele lasă semne-n pădure

numai timpul ninge neutru

când visele devin realitate

ţinând cont că am intrat într-o nouă era

şi că timpul curge cu altă viteză de-a lungul axei

am decis să vă spun adevărul adevărat: am ucis realitatea

şi din cauza asta fiecare trăieşte într-o realitate paralelă...

copil fiind am visat să cresc mare

şi zilele se uitau la tocul uşii numărându-mă din doi în doi

până când am decis că a creşte nu-i o mare scofală

apoi am visat că o să devin cel mai deştept om

dar viaţa îmi tot repeta în surdină

nu e bine să crezi în vise... carpe diem

cine nu ştie ce pierde ar face mai bine să rămână copil

dar pentru că am depăşit momentul alegerii

mi-am spus că pot să redevin copil având eu copii

iar apoi am visat că voi fi bogat

dar zilele treceau într-o curgere monotonă

fără a ţine cont de visele mele

acum nu mai visez nimic

sau mai bine spus mai am doar un vis

ascuns în cele mai adânci cotloane ale imaginarului muribund

visez la momentul când voi avea o armă letală

care v-a putea ucide toate visele inutile

ca un fel de igienizare

totalitară

heiiiiiiii... cine a stins lumina?

salutări din omul obiect

o cacofonie numită viaţă mă ia în primire cartelându-mi aerul

şi am fost până la un punct un om de înţeles

apoi m-am rătăcit printre cuvinte

şi am ales tăcerea

după care am lăsat împietririle

să mă cotropească, să se caţere pe toate visele

şi toate nălucirile de speranţă

şi lumea s-a obişnuit

să mă folosească

ca prespapier pentru apăsările lor

ca suport pentru aşteptările lor

sau pur şi simplu ca fotoliu

automatisme

deschid ochii, liniştea mă săgetează a trădare

o cacofonie numită viaţă mă ia în primire luându-mi aerul

o cabină de duş revărsându-şi ofurile

şi aceleaşi haine

primitoare dar străine totodată

telefonul nu sună

poşta electronică e goală

iar cutia de scrisori a prins păianjeni somnoroşi

ziua pare scoasă dintr-un film prost

cu o apocalipsă inutilă

şi deznodământ incert

one little ugly unicorn

ţinând cont că am intrat într-o nouă era

şi că timpul curge cu altă viteză de-a lungul axei

am decis să vă spun adevărul adevărat

nu sunt frumos şi nici elegant

am fost doar o nereuşită

şi-apoi abandonat

de continuat...

din citate s-a-ntrupat durerea

am ostenit să fim tot cum vor alţii

“Ești același azi ca și peste cinci ani, cu excepția oamenilor pe care îi vei întâlni și a cărților pe care le vei citi.”

persoana care a enunţat acest adevăr nu ştie că lucrez de la şase dimineaţa la miezul nopţii fără a mai întâlni alţi oameni şi fără a avea timp să citesc nici măcar ziarul

dar viaţa merge înainte şi Dan Lungu o să mai scrie şi alte cărţi la fel de halucinant de adevărate

iar noi, cei plecaţi departe de casă ne vom strădui să înţelegem legile consumerismului şi legea votului electronic

“Nu toți cei care citesc devin lideri. Însă toți liderii citesc.”

cândva credeam că dacă citesc o să pot să mă reclădesc din fragmentele modelelor alese

numai că grefierul care citeşte toată ziua nu prea are de unde să-şi aleagă modelele

şi se pare că nici lectura nu îl ajută prea mult în viaţă aşa că încet încet am renunţat la citit

“Ești înconjurat de soluții simple, evidente, care te pot ajuta să-ți majorezi venitul, puterea, influența și succesul. Problema e că tu nu le vezi.”

degeaba am fost la medic, degeaba am refăcut reţeta de ochelari, tot nu văd acele soluţii

cu care să-mi schimb statutul de sclav pe plantaţia unui salariu indecent

majorările ca şi majoretele sunt numai la meciurile importante în care vedetele coboară dintr-o altă lume

“Viitorul mă interesează foarte mult. Este locul unde am de gând să-mi petrec următorii ani de viață .”

aşa au spus şi au gândit toţi cei ce se desfată la loc cu verdeaţă pentru că ultimul drum l-au făcut fără a lua ceva cu ei

nici măcar la ultima judecată nu au ce angaja pentru că nimeni nu ajunge avocatul diavolului în rai

şi nici nu se ştie decât în linii mari cam ce urmează să fie

Doamne ocroteşte-i pe români, nu-i mai prigoni pe cărările silniciei şi ale străinătăţii, departe de tot ce au mai scump...

adevărul este unic dar sună diferit

mi-e dor de o ploaie spune tăcerea din mine

ne putem vedea la zece şi jumătate dă de înţeles nostalgia ta

hai să ne prefacem că ne-am uitat rolurile

şi să dăm frâu liber improvizaţiei

n-am mai creeat nimic nou de o veşnicie

şi dacă timpul tot ne macină

putem repeta ca un mecanism stricat

am încredere în tine, am încredere în tine

m-am decis, am să-ţi cânt un răsărit

ce nu şi-a limpezit încă culorile

iar tu o să-mi dansezi o ploaie

care n-are nevoie de coregrafie

toată lumea caută ceva adevărat

numai că nu toţi caută unde trebuie

nici în afară, nici înăuntru

şi partea dureroasă e că nu vor să aprindă lumina

poate că aseară am plouat

poate că ai dansat în felul tău inimitabil

poate că am fost un răsărit deosebit

sau poate că ai rupt tăcerile ce ne acopereau

dacă stau şi mă gândesc,

cred că putem inventa lumea adevărată

povestea unei lacrimi

apa mării e sărată şi cu ploaie se îmbată

odată scăpată din strânsura pleoapei

lacrima ştie că nu mai există cale de întoarcere

şi indiferent ce vise ar fi avut

ea trebuie să moară urmându-şi calea

cui te dai, cine te-a zămislit

pe rugul cărei dureri te dai ofrandă

şi multe aş vrea să o întreb

dar... în faţă nu mai am decât o dâră de sare

am săpat la fâşia ce despărţea sunetul de zgomot

şi fierul cădea rugină, lemnul cădea putregai, piatra cădea spulberată

şi unghiile cădeau dar dar sângele înmuia pământul

iar prăpastia se adâncea izolând toate zgomotele

şi am plâns cuvintele nespuse, şi trăirile neînsufleţite

copiii ce n-au mai apucat să gângurească

şi toate ploile secate, şi cerul

şi pământul

şi viaţa

şi moartea

am plâns totul până la primul pas

jocuri de copii

an-tan-tichi-tan... do de jos şi do de sus într-o gamă s-au ascuns

am iubit iubirea închisă într-un cuvânt şi apăsată de singurătate

la fel cum am iubit şi întinderea nesfârşită a dorului

plin de norii aşteptărilor

seci fără un strop de lacrimă

am aşteptat la colţul cuvântului să apari

primenind toamna cu gerul binevenit al aşteptării

rupându-mi frunzele indiferenţei

scuturându-mă şi-adunându-mă în rigola unei zile

m-am trezit revoltându-mă

muşcând din pulpana uitării, până la sânge, până la os, până la lacrimă

şi dacă mai crede cineva în revolte şi libertate

să se treacă în registrul de audienţe şi îi voi explica ce înseamnă laşitatea

lecţia numărul unu: învaţă să numeri din doi în doi

în felul acesta ruleta rusească dă o şansă

celui ce are curajul să se uite pe gaura ţevii

aşteptând izbăvirea

lecţia numărul doi: aşteptarea are rădăcini adânci

şi filtrează sunetele şi lumina

izolându-te de restul unei vieţi zbuciumate

ce crede cu tărie în imblânzirea judecăţilor de valoare

lecţia numărul trei: indiferent ce crezi sau ce faci

viaţa se rezumă la un şir nesfârşit

de uşi şi ferestre

multe din ele zidite

when a door closes a window opens

la 12 stinge lumina şi se culcă

da, despre ea vorbesc, despre această viaţă care ia decizii în numele meu

în ultima vreme m-am retras privind viaţa ca pe-o succesiune de cadre

în care nu apari decât sporadic în funcţie de scenariu

şi ca de obicei când îţi e lumea mai dragă auzi: tăiaţi,

pentru azi e de ajuns

artiştii îşi urăsc întotdeauna opera

căutând să o distrugă

cu mult înainte de a fi lansată în lume din cauza imperfecţiunilor

şi viaţa nu face excepţie de la regulă

respectul şi neputinţa sunt două faţete ale eului

ce nu justifică existenţa pendulului

în toată plenitudinea sa

ci doar înlănţuirea

la beauté de diable est cachée dans les détails

one day

într-o zi voi uita că am plâns şi voi uita că mi-am dorit să râd

viaţa ca o cursă contra-cronometru

taie hălci din visele mele

împuţinându-mă

încărunţindu-mă

obosindu-mă

asurzindu-mă

podidindu-mă

înrăindu-mă

uitându-mă

aruncat prin colţuri pline de pânze uscate

amintirile se decolorează păstrând urma înceţoşatelor figuri

lacrimile au uitat că-s moarte în adâncurile plângerii

într-o zi voi uita cum se îmbucă piesele de viaţă

încurcând plânsul cu râsul

şi trăirea cu amintirea

uitându-mi corpul cu simbolistica lui

într-o binevenită apnee

inima mea e un templu cu mai multe intrări

plângeţi voi amintiri cu speranţa că veţi reda strălucire trecutului

inima mea ştie cuvinte pe care buzele se ruşinează să le rostească

inima mea şopteşte încontinuu indiferent dacă o ascult sau nu

şi cu toate astea ea mă iubeşte necondiţionat

de câte ori am timp mă aşez să-mi trag răsuflarea privind-o

este aceeaşi, poate puţin mai părăsită, uitată

abandonată în tumultul unei zile

şi cu toate acestea ea bate pentru mine

indiferent dacă cineva îi mai calca pragurile

şi dacă se mai apleacă să-i oblojească tristeţile

dar ca orice templu, ea ştie să-şi poarte crucea cu demnitate

ştiu că va veni şi ziua în care nu vei mai putea

doborâtă de vreo spaimă sau pur şi simplu ignorată

abandonată într-o uitare colţ indiferenţa

dar indiferent de ce se va întâmpla ştiu că niciodată nu ţi-ai închis porţile

o zi

asemeni multor alte zile mi-a ieşit dis de dimineaţă pe nas

când am strănutat fără batistă

şi s-a răspândit infestând lumea cu secundele ei grăbite

cine se ridică brusc riscă şă-şi piardă conştiinţa

printre atâtea alte neputinţe

azvârlite grămadă-n magazia speranţelor irosite

soarele îmi bate-n geam surprins

făcându-mi disperat semne

şi-ntrebând pe muţeşte ce-am păţit

dacă ar şti orele câte necazuri îmi pricinuiesc

din cauza inconsecvenţei

şi-ar băga minţile în cap curgând cât de cât monoton

unul mie, unul ţie pân´la şaizeci să fie

şi orele s-au scuturat de râs

încercând să împartă echitabil toate minutele rămase

dacă n-ar fi fost colţul ferestrei

nu avea luna în ce să se agaţe

şi trecea noaptea fără să bage de seamă

treceri succesive

o cameră moale, capitonată

croită din sânge şi carne de femeie

cu lumină filtrată

cu sunete înfundate

şi o pace dată de pulsul slab

monoton

dătător de viaţă

ultima dată

am fost sfâşiat, strivit

ars cu aer şi dat cu capul de lumină

de nu mai ştiam ce să fac

şi-atunci am plâns

să-am ţipat cât am putut

ca să mă audă

să ştie că sunt parte din lume

să se ştie că am venit să-mi iau în primire

palmele, sarcinile şi îndatoririle

dar cum va fi la următoarea trecere

rămâne de văzut

şi de trăit

ploaia ca mod de exprimare sonor

libertatea de exprimare este garantată prin lege

de aceea ploaia îşi alege modul propriu de exprimare a deziluziei dau a durerii

pe care oricine altcineva ar aşterne-o pe hârtie ca pe-o poemă tristă

şi astfel ploaia spune tot ce are de spus în ritmul ei

aşa cum ştie ea

chiar dacă uneori ne sufocă

cu accentul ei depresiv

dar dacă nu ar fi ea,

cine ar mai sterge copilăria din obrajii gutuilor

şi cine le-ar mai da crizantemelor

aura lor maiestuoasă

de efemer printre alte frunze moarte

dreptul la liberă asociere

permite stropilor de ploaie să mărşăluiască

să se adune in pieţe, pe stradă, în mulţimi imense

revărsând, aglutinând, inundând

adaptându-se geografiei locului

ieri, toată ziua mi-au bătut în geam strigându-mi să mă alătur lor

să-mi strig şi eu nemulţumirile, să mă fac auzit

de parcă nefiind ploaie

aş avea un cuvânt de spus zilei

dar cred că va veni o zi

când nor fiind

mă voi întoarce-n stradă

alăturându-mă mulţimii cu vocalizele mele

spălându-mi temerile şi spaimele

strânse la rigola unei vieţi

ce este mai uşor: să iubeşti sau să urăşti?

când m-am născut eu intram într-o lume nouă iar tu rămânei acolo, undeva

agăţată între o spaimă şi un ţipăt

la un deget distanţă

de câteva ori te-am simţit cum dai târcoale

ţi-am ghicit mirosul greu

mirosul depărtării

dar de văzut nu te-am văzut

nu-ţi venise timpul

din ce în ce mai des mi te închipui

cum mă iei în braţe şi mă legeni ogoindu-mi temerile

şi ca să-mi treacă începem să ne numărăm

una mie, una ţie, una lu´ popa Ilie

an-tan-tiri-mogo-dan

cerne Doamne ploile ca să-mi spele urmele

şi lasă uitările ca să-mi şteargă numele

undeva într-un mâine tremurat

îţi văd zâmbetul calin ascuns în umbra marilor porţi

şi parcă te-aud şoptind:

e ceva vreme de când nu ne-am văzut...

casa păpuşilor

hai să ne jucăm de-a mama şi de-a tata

viaţa m-a învăţat să-mi păstrez fiecare mască, să fie

chiar dacă nu o mai folosesc niciodată

şi camera s-a transformat într-o casă de păpuşi

plină de chipuri fără viaţă

şi cu toate că nu intru prea des

camera aceea mă atrage

privesc la măştile copilăriei

şi cu greu mă regăsesc

adolescenţa mă priveşte

distantă şi rebelă

mirându-se că-i deranjez liniştea

dintre toate măştile

simt că niciuna nu mă reprezintă

nici măcar cea de mâine

plină de riduri şi întrebări nepuse

dar ce mă nedumereşte

e că am văzut măştile plângând

ca o ceaţă strânsă la subsuoara crengilor

pentru că numai împreună putem da lumea rostogol

mediere

undeva, într-un vis necopt creşteau sâmburii dreptăţii

copile, în fiecare zi trebuie să arunci năvodul

pentru că nu ştii care e ziua ta norocoasă

şi au fost zile seci, sleite

sau pline de stele

sau fără ochiuri la năvod

astfel încât greu se încheaga speranţa

la început a fost cuvântul

apoi a urmat pescuirea minunată

după care tăcerea a rupt voalul în două

despărţind apa vie de apa moartă

stelele reflectate de umbra lor

si speranţa de uitare

urma năvoadelor roade în carnea apelor

tăcerile leagănă cuvinte moarte

stelele îşi trag broboada pe frunte

blestemând nodul care se tot desface

vâslele au intrat în carne

tot încercând să mişte arca împietrită

între cer şi pământ lumina îşi aşterne umbra

resturi între dinţi

toate zilele mi-au căzut pradă

fără a simţi o îmbunătăţire sau un aport substanţial

la vitalitatea sufocată de oboseală

caravana cuvintelor străbate porţiuni deschise

pline de osemintele celor căzute printre file-ngălbenite

închizând cercul destinului

cândva, mă puteam măsura cu oricare

şi nu-mi era teamă de nimic

cu atât mai puţin de cuvintele tandre

cu vârsta tot mai multe idei se pierd pe drum

cuvintele se subţiază frizând transparenţa

şi nici aerul nu se mai îmbracă decât cu scurte mormăituri

încet, încet rădăcina dinţilor se toceşte

noaptea umple paharul de pe noptieră

în care strălucesc stins resturi de cuvinte

că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti