singuratatea nu există

sunt doar zile şi nopţi fără căpăstru ce nu mai pot fi strunite

sunt momente în care departele pare aproape

dar e totuşi departe

şi nimicul pare cel mai impozant lucru

când luna rămâne agăţată-n colţul ferestrei

e semn că poţi să numeri norii

ca să afli puterea furtunilor

ce-ţi macină liniştea

dar cel mai bine e să-şi deschizi uşa sufletului

să-l scoţi pe cerdac la aer

şi cu ultima suflare

să-i strigi Domnului să coboare la o vorbă

poate doar aşa,

să realizezi că singurătatea nu-i decât o scorneala

cu care oamenii răi caută să te amăgească şi să îţi schimbe drumul

sperând că nu vei mai ajunge la întâlnire

Xun Zi

Se spune ca demult, tare demult, pe cand hartia nu era hartie ca cea de azi ci doar bucati mari de matase vopsita in cele mai felurite culori: de la rosul sangelui la albul translucid al zapezilor din varf de munte sau negrul noptilor de vara, traia un mare mester, vestit in toata lumea pentru scrisul lui maiastru si pentru pastelurile care ii ieseau de sub penelul fermecat.

Si nu era imparat care sa nu-i plateasca cu aur pentru un petec de matase cu un rasarit de soare dintre crestele inzapezite ale muntilor sau pentru o cascada ce se strecura printre stancile pizmase. iar maiestria lui era neantrecuta, incat daca nu ar fi fost atat de mici pastelurile ai fi putut crede ca totul respira si era viu.

Dar cu toate ca era bogat peste masura si era stimat si respectat de toti, el ramasese sa traiasca in batrana casa in care se nascuse alaturi de sotia sa iubitoare. Si totul nu ar fi fost decat bucurie dar nu putea fi asa caci ii lipsea totusi ceva: un fiu, un urmas. Si cate nu incercasera ei pentru a dobandi un urmas. Vraci, doctori, fermecatoare si cate leacuri aflasera pe toate le incercasera dar degeaba. Impartira mult din preaplinul lor caci de unde este poti sa dai si sa ajuti pe cei aflati le stramtorare. Si durerea era si mai mare de cand sotia lui il parasise, plecand spre locul vesnicelor bucurii, lasandu-l singur cu durerea lui.  Caci toata viata lui reusise sa gaseasca buna intelegere, dragoste si sustinere din partea celei care jurase sa-i fie sprijin pana la sfarsitul zilelor. Si mahnirea ii parjolea sufletul asemeni soarelui desertului si pe zi ce trecea devenea tot mai retras si mai inchis, incat cu greu mai reusea cineva sa-i  vada fata. Vecinii nu mai stiau ce sa faca pentru a-i aduce o usoara alinare si daca ar fi fost numai atat, dar pana si imparatul incepuse sa-si faca griji caci tare mult iubea toate lucrurile maiastre iesite din mana lui.

Si treceau zilele si Xun Zi, caci asa se chema maestrul nostru, devenea tot mai posomorat. Dar iata ca intr-o noapte intunecata, se porni o furtuna, strabatuta de cele mai nerusinate vantoase aducatoare de ploi si de traznete care luminau intunecimea ca o mana de sori. Batranul nostru se ridica din pat si cu inima tremurand se intinse la podea rugandu-se maritului sa-i  curme zilele mohorate cu arsura trasnetului, si ruga era atat de fierbinte incat lacrimile ii curgeau siroaie si i se innodau in barba vlaguita.

Nu stiu daca ruga i-a fost ascultata sau nu, dar odata cu un huruit asurzitor care sfarama temeliile lumii, o lumina stralucitoare ca insasi lumina a o mie de sori se pravali din inaltul cerului spintecand pentru multa vreme intunecimea zdrentuita, incat batranul nostru crezu ca i s-a sfarsit viata si ca deja se indreapta catre tinuturile fericite pentru   a-si regasi sotia. Si ramase batranul nostru intins si fara de simtire pana cand lumina stralucitoare a soarelui strapunse intunericul camerei mangaindu-i ochii osteniti. Se ridica Xun Zi si cu picioarele tremurande se indrepta si deschise usa. Pe treptele arse se afla un cos de aur iar din el isi ridica manutele o mandrete de fecioras cu pielea alba ca laptele si perisorul balai ca aurul topit. Batranul nostru nu mai stia ce sa creada dar cazu in genunchi multumind cerului. Se ridica sprinten de data asta si se apleca, ridicand cosul.

Copilul prinse a ganguri, incercand sa prinda fata aceea in manutele mici. Xun Zi, incepu sa sara intr-un picior de bucurie de parca Maritul si Milostivul ii luase mintile. Duse cosul in casa si iesi in fuga alergand prin vecini. Batu cu putere in porti, dar nimeni nu venea sa-i deschida. Isi aduse aminte ca poate vecini erau plecati la munca, asa ca se intoarse catre casa unde statea vecinul Chyang-Fui. Chiar in curte, rezemata de peretele casei era batrana-i mama care peticea cativa saci.

-  Vecina Chyang, te rog ajuta-ma!

-  Dar ce s-a intamplat marite Xun Zi?

-  Hai cu mine sa ne sfatuim. Am nevoie de sfatul si ajutorul tau. Sigur ca o sa te rasplatesc pentru asta. Oh, unde esti tu buna mea Liu-ti sa te bucuri?

-  Marite Xun Zi, da ce mare minune s-a intamplat?

-  Hai cu mine si nu mai pierde vremea.

Se ridica batrana, urmandu-l pe mesterul penelului ale carui minti parca o luasera din loc. Xun Zi salta vesel  si cand ajunse acasa, sari treptele ca un pusti pus pe sotii. Deschise usa si-i facu loc babutei sa intre. Inchise usa si in linistea casei se auzi un gangurit. Batrana ramase ca lovita vazand cosul aurit si mandretea de baietan care se afla inauntru. Trase de cateva ori aer in piept si dupa un timp reusi sa lege cateva vorbe.

-  Ce minune mai este si asta marite Xun Zi?

Batranul incepu sa-i povesteasca ruga lui fierbinte de noaptea trecuta si minunea ce se intamplase. Stia ca ruga ii fusese ascultata si ca in sfarsit avea un urmas. Dar isi aduse aminte pentru ce o chemase pe batrana si ii spuse:

-  Buna mea Chyang, nu pentru asta te-am chemat. Rogu-te spune-mi ce trebuie sa fac ca  banuiesc ca baiatul ii este foame. Te rog ajuta-ma!

-  Apai sa ma duc sa iau niste lapte de capra si ma intorc imediat.

Pleca batrana si se intoarse cu o ulcica de lapte cald si niste scutece. Hrani copilul, il schimba in scutecele curate si dupa ce ii aranja un patuiag intr-o albie il lasa sa doarma linistit, dupa care se aseza la taifas cu Xun Zi, spunandu-i de una si de alta de cate ii trebuiau copilului.

-  Spune-mi te rog marite Xun Zi, da ce nume ii vei pune flacaului, ca nu se poate om fara de nume?

-  Nume? La asta chiar ca nu m-am gandit. Ca bine spui. Nume? Nume? Sa-i  spunem……

-  Ei, cum o sa-l cheme?

-  Sa-i  spunem…….Yao, Yao Xun. Ce spui?

-  Eu spun ca-i bine, daca dumitale iti place.

 Xun Zi ii dadu bani ca sa ia toate cele de trebuinta si din acea zi batrana ramase sa aiba grija de copil mai ales ca si acestuia ii placea de doica sa. Si daca pana atunci Xun Zi era tot retras si ursuz, din acea zi toata lumea era a lui, iar la petrecerea data la botezul copilui invita pe toata lumea si in bucuria lui l-ar fi invitat chiar si pe maritul imparat.

Si crestea baiatul nostru intr-o zi cat altii intr-un an si nu era lucru de care sa nu intrebe si pe care sa nu-l stie. Si pe toate le invata cu usurinta si placere dar cel mai mult ii placea sa stea in preajma tatalui sau cand acesta lucra sau cu buna sa doica la gura sobei ascultand basmele stramosilor, lucruri petrecute si intamplate pe cand lumea se bucura de mangaierea nemijlocita a zeilor si zanelor iar taramul Yudu inca nu se nascuse din lacomia si greselile oamenilor. Si crestea Yao Xun spre bucuria tatalui sau si toata lumea il lauda pentru buna sa crestere, si pentru infatisarea sa desavarsita, incat batranul sau tata nu mai putea de bucurie si in fiecare seara se retragea in odaia lui si se ruga multumind cerului pentru desavarsirea si implinirea fiului sau, stiind ca buna lui sotie vegheaza asupra lor.

Cand ajunse Yao Xun la cinsprezece ani era o frumusete de flacaul care nu se temea de nimeni si de nimic, stiind sa manuie la fel de bine bambusul si sabia cat si penelul, luandu-se la tranta cu bucurie cu toate jivinele padurii sau cu cele mai migaloase caligrafii. Intr-o seara, batranul Xun Zi il chema in odaia sa si ii spuse:

-  Dragul meu Yao Xun, esti destul de mare incat sa poti hotara singur. Chiar daca mi se frange inima, sfatul meu este sa iti iei cele de trebuinta si sa pleci in lume, in tinutul Tibetului. Acolo vei gasi mari maestri care te pot invata tot ceea ce-i trebuie unui om pentru desavarsirea sa. Vei putea invata marea arta a penelului si vei putea stapani toate poftele si relele care pot uzurpa viata unui om.  Ce spui?

-  Bunul meu tata, stiu ca nu doresti decat buna mea educatie si implinire dar te rog lasa-ma sa mai stau langa tine macar un an.

-  Fiul meu, stiu ce simti caci si eu simt la fel, dar gandeste-te ca ceea ce poti face azi nu vei mai putea face maine. Nimic nu este mai de folos unui om decat incercarea de a atinge pacea si linistea deplina. Gandeste-te ca eu nu am ce sa te mai invat, dar acolo sigur vei gasi intelepti care vor putea completa tot ceea ce eu m-am straduit sa sadesc in inima si-n mintea ta. Pleaca cu inima deschisa si gandeste-te ca imi va fi mult mai usor sa astept acum decat peste un an. Du-te fiul meu.

-  Bine tata, voi face precum ti-e voia.

-  Atunci maine in zori o sa pleci la drum. Uite aici doua pungi cu galbeni ca sa ai de primeneala si sa poti depasi toate greutatile drumului. Poate ca este mult, poate ca este putin, asta vom vedea cand o sa te intorci. Un singur lucru te rog: incearca sa nu traiesti numai pentru tine, caci nici un om nu a fost lasat sa-si petreaca viata in silnicie. Fi bun si ori de cate ori poti, ajuta-i pe cei mai nevoiasi decat tine. Fie ca cerurile sa se deschida pe unde mergi si Prea Luminatul sa te aiba in grija.

Se imbratisara si ochii batranului sau tata pluteau in lacrimi grele. Baiatul se retrase si incepu sa-si pregateasca cele de drum. Isi lega bocceluta, puse pungile cu galbeni in san si se intinse pe rogojina chinuit de tot soiul de intrebari, incercand sa afle miezul hotararii tatalui sau. Somnul se furisa, alindu-i suspinele si intarindu-i inima si cugetul. La primul cantat al cocosului, sari in picioare, isi lua bocceluta in spinare si pasi usor afara. Cand se ridicase soarele de o sulita era deja departe de cetatea lor si mergea cautand prilej de minunare in toate cele ce le intalnea.

Batranul sau tata, ramase la fereastra odaii sale urmarindu-l cu privirile pierdute printre lacrimi pana cand nu-l mai zari. Stia ca zilele si noptile vor fi iar lungi si aspre dar se bucura pentru fiul sau. Din acea zi incepu sa faca tot ceea ce trebuia pentru ca din banii agonisiti sa-i ridice fiului sau o casa mandra cum alta nu mai era, desenand fiecare detaliu, pe care chiar el isi dori s-o aranjeze, pictand tot ceea ce era mai frumos.

Dar sa-l lasam pe batranul maestru Xun Zi  cu treburile lui la casa baiatului si sa vedem de frumosul Yao Xun. Mergea voinicul nostru drum intins, fara sa se abata, intreband din om in om despre tinutul Tibetului. Toate lumea il indruma spre apus caci nimeni nu ajunsese pana acolo, dar din ce stiau ei, acest tinut se afla undeva spre apus. Mergea voinicul nostru si ori de cate ori putea ajuta pe cei nevoiasi, inlesnindu-le fie cate o scrisoare cu slove maiastre catre guvernator, fie cate o masa imbelsugata acolo unde se vedea ca foamea se cuibarise adanc si toate le facea fara a se gandi sa ceara ceva. Un singur lucru il necajea peste masura: faptul ca era tot singur la drum si ca nu gasise si el pe cineva sa se intovaraseasca. Dar nici nu suferea prea tare caci tot drumul era inconjurat de cate o pasariuca ce-l insenina cu cantul ei. Intr-o seara, la marginea unui crang, gasi un catelandru ce plangea dupa mama lui. Il lua in brate si incerca sa-l aline, vorbind cu el.  Se pregati de mas, aprinse focul si aranja un pat din ramuri de bambus pe care il inveli cu frunze si muschi. Parpali bucata de carne pe care o avea in desaga, scoase si lipiile de orez si aduse intr-o ulcica apa dulce si rece de izvor. Se aseza si incepu sa se ospateze impartind totul cu noul sau prieten. Rascoli focul si puse alte vreascuri ca sa tina pana spre ziua si se culca strangand puiul la piept ca sa-l incalzeasca. Dimineata la trezire vazu catelandrul rascolind frunzele din jur si rostogolind un ghem de tepi. Lua ariciul speriat, cu grija, si-l duse pana intr-un desis dandu-i drumul. Se intoarse la foc, scoase din traista lipiile ramase si o bucata de branza si dupa ce mancara pe saturate, rascoli cenusa si stinse carbunii dupa care pleca mai departe. Spre marea lui bucurie catelandrul il urma asa ca de acum incolo nu avea sa mai fie singur. Si merse voinicul nostru, zi de vara pana-n seara, si din seara-n ziua iara si mergea si nu se incurca. De la un timp iata ca asezarile se rarira si pamantul prinse a se ghebosa adunand deal langa deal, iar undeva in zare deja se vedea prin ceata tremurata o inlantuire de munti. Printre ceturile diminetilor se zareau trecatori adanci ce se strecurau pana catre varf. Pomii se opreau pe drum lasand iarba deasa sa alerge catre varfurile inzapezite ale muntilor.

Intr-o zi, la umbra unui chiparos gasi un batran cu pletele albite sezand in pozitie de ruga, asemeni pietrei nemiscate. Se aseza alaturi, iar catelandrul dupa ce ii dadu ocol de cateva ori adulmecand aerul se retrase la cativa pasi si ramase asteptand cu ochii intrebatori. Spre seara, baiatul nostru se ridica si porni mai departe, lasandu-l pe batran in acelasi loc si in aceeasi stare caci il simtea rasturnat inauntru, petrecand timpul, stanca nemiscata si fara putinta de ajuns. Acum ca li se terminasera proviziile se hraneau cu ceea ce puteau. Catelandrul mai prindea mici vietati iar voinicul nostru se hranea cu fructe si muguri si cateodata chiar cu ciuperci gustoase. Incepu urcusul catre acele creste inzapezite si pe zi ce trecea era tot mai rece si in aer plutea mirosul zapezii.

Dupa un timp pe un mic platou cu iarba marunta, zari un batran ce statea in picioare cu bratele ridicate a implorare si care parea o trestie usoara asteptand suflarea molcoma a vantului. Ramase langa batran asteptand o zi intreaga dar cand vazu ca si acesta era calator ca seva verde, petrecand timpul in cautarea interioara, se ridica si pleca mai departe. Si mergea voinicul nostru si frigul devenea tot mai patrunzator iar dimineata gasea bruma deasa pe frunzele micilor plante, incat atunci cand pornea la drum parea ca iarba striga infundat cand calca pe ea. Urca voinicul nostru Yao Xun pe poteci sterse, prin vai uitate de apele lor si iata ca intr-o buna zi ajunse pe acoperisul lumii, caci toti acei munti se strangeau intr-un imens platou si doar ici colo se mai zarea cate o culme semeata invesmantata in zapada. Si mergea acum strangand catelandrul la piept caci frigul era patrunzator si doar asa se mai puteau incalzi. Vreascurile de foc se terminasera, mancarea era tot mai greu de gasit dar cei doi mergeau mai departe.

Intr-o dimineata, zari prin ceata stravezie un punct. Grabi pasi si cand ajunse aproape vazu un batran care plutea asemeni florii de lotus. Statea in aer la cateva palme deasupra pamantului. Vazu straiul saracacios al acestuia, si mai vazu ca sub el zapada se topise lasand la iveala cateva fire de iarba. Batranul tinea in mana dreapta un penel pregatit parca sa picteze iar in cea stanga facut sul un pergament. Se asaza Yao Xun langa batran, ostenit de drum si cu catelandrul la piept cazu intr-un somn adanc cu toate ca avea ochii deschisi, iar gandurile sale prinsera a calatori, facand drumul inapoi spre casa copilariei si catre tatal sau.

Si ramase Yao Xun al nostru langa batran o zi, fara sa se petreaca nimic, doua, dar batranul era nemiscat si abia in a treia zi batranul nostru se intoarse catre el. Baiatul se simtea bine si parca nici foamea sau frigul nu-l mai chinuiau ca inainte.

-  Care ti-i voia voinicule? Intreba batranul cu glas stins dar patrunzator.

-  Vreau sa stiu…….vreau sa stiu…….totul, zise Yao Xun.

-  Prea bine. Vei stii totul, dar mai intai trebuie sa gasesti raspuns la o singura intrebare.

-  Care?

-  De ce?

-  Cum?

-  Cand vei avea raspunsul vom mai vorbi.

-  Daca nu va e cu suparare…..

-  Cand ai raspunsul! Mai zise batranul si ii intinse o turtita, indemnandu-l sa o puna sub limba.

Batranul se adanci in meditatia lui, lasandu-l pe Yao Xun sa-si gaseasca raspunsurile. Si trecu o zi, trecura trei, trecu o saptamana si Yao Xun se adancea tot mai mult in interior cautand raspunsuri la intrebarile nepuse. Se lasa purtat pe marea intrebarilor si se trezea luat de curentul puternic al cate unei intrebari si dus hat departe pana unde nici cu gandul nu gandise ca va ajunge. Calatorea rascolind necuprinsul ce se ascundea inauntrul lui si care era aidoma celui din tariile necuprinse ale intregului. Valuri spaimoase se napustea asupra lui tarandu-l catre adancurile tenebroase ale indoielilor. Dar de fiecare data gasea limanul raspunsului si dupa o scurta odihna pleca mai departe. Un clinchet de clopotel se strecura rasolind tariile. Baiatul nostru abandona marea zbuciumata a intrebarilor si cand ajunse la liman il vazu pe batran plutind linistit in fata lui.

-  Acum stiu ca putem pleca, zise batranul si incepu sa pluteasca lin. Baiatul nostru se ridica si pleca dupa batran. Abia atunci vazu ca nu mai este catelandrul. Ar fi vrut sa intrebe ce s-a intamplat, dar isi aduse aminte ca putea pluti o vesnicie pe marea intrebarilor fara a gasi raspunsul dorit.

-  Avem mult de mers?

-  Ce inseamna mult?

-  Mult……

-  Mult pentru un om? Pentru Pamant? Pentru necuprins? Pentru Creator?

Baiatul tacu incurcat, nemaistiind ce sa spuna.

-  Tine te rog capatul acesta al sforii, inchide ochii si mergi. In felul acesta distantele nu te vor mai insela, lasand impresii false. Cand vom ajunge imi vei spune daca am mers mult sau putin. Totul e sa simti.

Plecara, batranul plutind iar Yao Xun mergand cu acel capat de funie in mana. Avand ochii inchisi nu mai stia daca este noapte sau zi si tot ce putea spune era daca este cald sau rece. Mergea fara sa doarma sau dormea mergand dar de fapt el nu mai stia ce este somnul, caci nu simtea oboseala si deci nu simtea nici nevoia sa doarma. Constiinta lui se adancea in starea fara limite a spatiului, trecand barierele pamantesti si luand la cercetat barierile cerurilor, asa cum se intampla in vremile de demult cand ingerii si oamenii se preumblau in sus si in jos pe scarile cerului. Timpul se incolacea cautandu-si inceputurile incat parea un sarpe ce-si inghite coada, parea sau era o roata ce se invartea tot mai tare si mai tare, pana cand nu era altceva decat o roata de lumina ce pulsa tot mai iute si mai tare, landu-l, rotindu-l, macinandu-l, rasucindu-l. Timpul si distantele se aflau atat in intertiorul cat si in afara lui, mangaindu-l, alinandu-l, alintandu-l. Din preaplinul gasit se simti sorbit si se trezi in fata batranului.

-  Fatul meu suntem aproape. Tine si turtita asta. Este ultima pe care o primesti. Vom ramane pe loc, fata in fata, pana cand boabele de orez vor incolti si vor lega rod.

-  Care boabe marite invatat?

-  Toate la timpul lor. Aseaza-te asa cum vei crede de cuviinta si cauta sa vezi.

Yao Xun se aseza pe zapada fara sa simta raceala si dupa ce puse turtita sub limba incepu sa priveasca. “voi ramane pe loc pana cand vor incolti boabele de orez”. Incerca sa vada, dar zapada ii oprea privirile. Incet, incet, privirea se deprinse a vedea si ceea ce nu se vedea de la inceput. Zapada se topea sai disparea pur si simplu si sub ea se vedea pamantul negru ce mustea de seva. Privi cu luare aminte si oricat a privit nu a vazut nici o boaba de orez. Incepu sa-si plimbe privirile miscandu-le putin cate putin si in tot locul descoperea pamantul de sub zapada. Apoi isi dadu seama ca fara a-si misca ochii putea sa vada sub el si in spatele lui dar privirile se opreau la suprafata pamantului. Incet incet cu staruinta, incepu sa scurme si vazu ca isi poate afunda privirile intai un deget apoi o palma in pamant si apoi din ce in ce mai mult. Dar orisicat ar fi privit nu zarea nici un graunte de orez. Lasa pamantul sa se odihneasca si incepu sa priveasca atent intr-un punct. Nu-si dadea seama daca era singur sau in mintea si-n sufletului lui se alatura ca un butas invatatura batranului dar se simtea tot mai puternic si mai stapan pe sine ca inainte. Privea fara sa bage de seama daca in jur este noapte sau zi, daca este cald sau rece, caci nu mai avea nevoie de ceea ce era in afara lui. Ii era de ajuns ceea ce gasea inauntrul lui. Si inauntrul sau gasea un foc ce ardea cu valvatai incat ii era destul de cald. Si tot inauntru zarea un bol de lut smaltuit in albastru in care se zarea la inceput ca o parere, apoi ca un contur iar mai apoi se zareau pe deplin o suta de boabe de orez. O suta de boabe. Nici mai mult nici mai putin. Putea intinde mana sa le mangaie dar si fara a fi mangaite boabele prinsera viata si se insufleteau pe masura ce le cresteau mustacioarele fragede ale radacinilor si din preaplinul cerului pe acele radacini firave se strangeau boabe de roua proaspata. Intai o frunzulita, apoi cea de-a doua si fiecare bob lega frunze ce cresteau tot mai viguroase si mai inalte. La un moment dat albastrul smaltului nu se mai zarea din infratirea radacinilor boabelor de orez iar acesta crescuse ca la doua palme inaltime. Din starea de liniste si impacare a fost intors de glasul batranului. Acesta repeta mantrele privind fix in ochii baiatului.

-  Calatoria ta a luat sfarsit. Ceea ce cautai s-a implinit.

-  Bine dar…..

-  Inca nu crezi? Zise batranul aratandu-i boabele de orez ce se inverzeau in causul albastrui al zapezii.

-  Marite….

-  Bine. O ultima incercare. Te voi lega la ochi, iti voi pune in mana dreapta un penel iar cea stanga un petec de hartie. In fata va sta calimara cu cerneluri. Te vei gandi si ceea ce se va implini in inchipuirea ta vei incerca sa asterni pe hartie. Gandeste-te ca tu stapanesti penelul si nu el pe tine. Vom vedea la sfarsit daca mai ai nevoie de invatatura sau nu.

Batranul il lega la ochi cu o naframa de matase neagra si in mana dreapta simti coada unui penel iar in cea stanga atingerea fina a unui petec de hartie nu mai mare de doua palme. Inchise ochi si lasa gandurile sa-i  zburde in voie. Ce ar fi putut desena? Niciodata nu mai incercase sa lucreze cu ochii inchisi. Asa cum statea incepu sa-si zareasca bratele si incet, incet deslusi toate cutele petecului de hartie. Prin fata ochilor se perinda casa batraneasca, cetatea in care crescuse, poienile pline cu flori de la marginea padurilor  pe unde umblase si in zarea invesmantata in adierea perlata a lacrimilor ceresti se zarea o cascada ce-si azvarlea supararea peste pietrele din hau. Daca un om este mare in fata unui bob de nisip la fel de mic era in fata acelei cascade. Incepu sa picteze maretia naturii si a Creatorului Prea Luminat. Si parca deslusea fiecare crapatura pe care o sapase apa de-a lungul timpului si fiecare frunza din pinii ce se impotriveau sa moara pe crestele stancilor golase. Pana si perdeaua fina ce se ridica la poalele cascadei reusise sa o prinde pe panza. Urma buza cerului ce saruta fruntea muntilor si umbrele norilor fugari pe steiurile lucioase. Cand totul fu gata ramase privind ceea ce se implinise sub mainile lui. Atunci lasa penelul si petecul de hartie si-si desfacu naframa de la ochi. Dupa prima senzatie de orbire, de la lumina puternica a soarelui, vazu ca este singur. Batranul nu mai era langa el si la cativa pasi mai in fata se odihnea un lup ce privea la el.

Cauta in jur sa vada penelul dar in locul acestuia era un varf de bambus iar calimara nu era altceva decat cupa unei lalele rosii ca sangele. Privi plin de mirare la petecul de hartie si vazu hartia era goala fara nici o urma de cerneala. Plin de intristare crezu ca batranul si-a batut joc de el purtandu-l prin somnul greu al minciunilor. In fata, la un picior departare se zarea o tufa groasa de orez ce legase rod, un lucru nemaivazut pana atunci de el, caci stia ca orezul are nevoie de multa apa. Cand isi ridica ochi pentru a multumii cerului ca era in viata ramase plin de uimire si groaza. In fata lui, in zare nu era altceva decat ceea ce el insusi pictase pe acel petec de hartie. Totul era aidoma, si Yao Xun nu stia daca sa se bucure sau sa se inspaimante. Cobora privirile si ochii ii ramasera lipiti de lupanul ce se afla inaintea lui. In ochi ii citea bucuria dar abia intr-un tarziu recunoscu puiandrul care-l insotise la inceput de drum. Se ridica aducand multumire Inteleptului si cerului si se apropie de ceea ce fusese acu timp catelandru, mangaindu-l. Acesta incepu sa scheaune si sa dea din coada fericit. Baietanul il lua in brate si dupa ce-l stranse la piept cum facea la inceput ii dete drumul.

Lua de jos varful de bambus, cupa de lalea, petecul de hartie si naframa cu care fusese legat la ochi, le puse in san si pleca la drum. Acum ii era greu sa recunoasca fiecare colt caci primavara isi intrase in drepturi impestritand locul cu felurite flori. Incet incet, ajunse iar la locuri cu asezari si oameni si totul era la fel dar parca altfel. Mergea Yao Xun, si de ce mergea, mai tare dorul se strangea pe inima si trupul sau. Trecu prin satele si cetatile pe unde calatorise la dus si cu greu mai recunostea oameni si locuri. Intr-o buna zi, urmat de lupanul sau intra in cetatea unde traia tatal sau. Merse el si iata ca intr-o piata laterala se ridica o casa desavarsita cu picturi si gradina migalita prin mijlocul careia susura un izvoras ce se pierdea intr-un halesteu micut. Pasi mai departe si iata ca printre casele ce se zareau la poarta de rasarit a cetatii era si casa lui, casa in care crescuse, casa din care se urnise pe drumul cunoasterii. Pe prispa casei era batranul sau tata care picotea la soare. Incepu sa alerge si dand poarta in laturi se arunca in bratele tatalui sau. Il imbratisa si lacrimi de fericire se prelingeau   innodandu-se si amestecandu-se. Batranul se dezmetici primul si indepartandu-l lasa privile-i ostenite sa se plimbe pe acea mandrete de flacau. 

-  Stiu ca nu ti-a fost usor fiule dar nici pe mine nu m-au lasat lacrimile sa vad limpede toti anii astia. Esti multumit?

-  Nu stiu daca poti fi multumit vreodata pe deplin. Dar  ce a fost a fost. Spune-mi te rog de cat timp ne-am despartit ca eu am pierdut sirul zilelor prin cele pustietati. si din ceea ce am vazut lumea parea schimbata.

-  Trei ani de cand avem un imparat nou si doi ani de cand ai parasit casa aceasta. Bine ca te-ai intors sanatos. Dar ce-i de capul meu, hai sa te primenesti si apoi sa ne asezam la masa caci maine am sa-ti fac o surpriza.

Yao Xun intra in casa, lepada hainele de drum, se spala si se primeni dupa care se intoarse in camera mare unde tatal sau impreuna cu batrana doica Chyang aranjau masa cu toate cele de trebuinta. Baiatul isi imbratisa doica si cu noduri in gat sterse lacrimile acesteia. Dupa ce se ostoira cat de cat, se asezara cu toti in jurul mesei. Mancara in tacere caci prea multe intrebari ar fi fost de pus si multe raspunsuri ar fi trebuit date. Dupa ce mancara, doica se ridica si pregati ceaiul, turnandu-l in cesti. Cand sa bea se auzira batai in usa si aceasta se deschise dandu-se de perete. In odaie navalira zece ostasi cu sabiile trase. In urma lor intra si capetenia care se apropie de baiat si spuse:

-  Imparatul a auzit de intoarcerea fiului tau Xun Zi si a hotarat sa va invite la palat pentru a vedea care este deosebirea dintre tata si fiu in privinta indemanarii.

-  Marite ostean ii multumim imparatului pentru gandurile bune si pentru invitatia facuta. Ne vom imbraca cu straiele de curte si vom veni si noi imediat, zise batranul Xun.

-  Imi pare rau batrane. Porunca imparateasca este sa veniti imediat. Luati-va sculele ce le aveti de trebuinta si sa plecam. Stiti ca imparatului nu-i place sa astepte, lesne se manie.

Batranul Xun isi lua trusa cu peneluri si calimarile si se pregati sa iasa pe usa.

-  Fiule, ia-ti cele de trebuinta si hai sa mergem ca cine stie cand ne vom intoarce.

-  Sunt sigur ca ne vom intoarce repede tata, zise Yao Xun, luand cu el varful de bambus, cupa de lalea, petecul de hartie si naframa neagra.

Pornira la drum si batranul ii povesti despre moartea imparatului batran si de alegerea in scaunul de domnie a fratelui sau, caci imparatul nu avea decat o fata rupta din soare. Ii povesti despre schimbarile facute de noul imparat in cei doi ani de domnie, despre viata de desfrau si necumpatare pe care o ducea, despre chinul fetei Heng Wo, nepoata sa care traia acum ca slujnica si despre birurile tot mai grele pe care le pusese. Ii povesti si despre casa pe care o ridicase pentru el in piata dar pe care nu apucase sa i-o arate.

-  De ce vorbesti asa tatuca, doar nu mergem la taiere.

-  Cine stie ce se poate intampla, fiule. Viata omului depinde de toanele imparatului. Daca ai noroc te poti intoarce acasa chiar si cu bani, multi. Dar la fel de bine se poate intampla sa-ti stea capul in varful parului pana cand apare un alt cap.

-  Fii linistit tatuca. Ne vom intoarce acasa vii si nevatamati.

Mersera in liniste si ajunsi la palat fura opriti intr-una din numeroasele camere  de primire. Dupa un timp destul de lung un curtean veni pentru a-i conduce in incaperile imparatului. Acesta statea pe tronul de aur si servitoarele ii aduceau bauturi racoritoare si felurite platouri cu bucate nemaiantalnite. Intr-un colt al incaperii chiar langa usa, fata batranului imparat curata un vas de arama cu cenusa fina de eucalipt. Yao Xun ii intalni privirea si pe loc fata ii cazu draga furandu-i inima. Cei doi se oprira si cazura cu fata la pamant asteptand incuvintarea samberlanului pentru a putea privi fata imparatului si asculta vorbele sale nepretuite. Un clinchet le vesti ca imparatul isi facea timp sa le vorbeasca. Se apropiara tarandu-se, impinsi la podea de batele slugilor. Ajunsi langa tron ramase cu fetele lipite.

-  Ridicati-va slugi netrebnice ca sa puteti primi vorbele intelepte ale imparatului, zise samberlanul atingandu-i cu varful bastonului.

-  Pe vremuri te bucurai de multa apreciere si cinste, Xun Zi. Acele vremuri au apus insa, dar nu si talentul tau. Am auzit ca fiul tau s-a intors dupa ce a capatat desavarsirea in desert. Acum voiesc sa vad daca talentul tau poate birui desavarsirea fiului.

-  Cine a spus aceste lucruri nu le-a spus ca sa ne creasca marite imparate, zise Yao Xun plin de mahnire.

-  Nu ma intereseaza ce crezi. Porunca noastra este sa desenati fiecare ceea ce credeti ca ne lipseste noua. Daca nu veti reusi sa ne incantati privirile capetele voastre vor privi rasaritul urmator din capatul parului.

-  Cat timp aveti bunavointa sa ne oferiti marite imparate, intreba batranul Xun Zi temandu-se pentru viata fiului sau care nu stia ce este umilinta.

-  Maritul imparat considera ca pana la apusul soarelui aveti timp destul. Fiecare va avea culori, peneluri si hartie ca sa poata face ceea ce crede.

La un semn al samberlanului in colturile incaperilor fura pregatite cele de trebuinta pentru cei doi, tatal si fiul. Fiecare se indrepta catre un colt iar in coltul lui Yao Xun se nimeri sa fie frumoasa Heng Wo fica imparatul mort. Ca sa se distreze putin imparatul hotara ca fiecare sa fie legat la ochi si sa picteze fara sa vada, Batranul dori sa spuna ceva dar teama ii inchise ochii si lacrimi grele prinsera a-i picura in barba. Servitorii legara ochii si le pusera in mana penelurile, potrivindu-le calimarile cu culori cat mai aproape.

Batranul Xun Zi pipai calimarile si asezand matasea pe un suport de gresie incepu sa picteze trasaturile unei feïe ingetesti. Chiar daca nu folosea decat negrul pentru a fi sigur ca nu incurca culorile desenul era desavarsit.

Yao Xun dupa ce se lasa legat de mainile fine ale frumoasei Heng Wo isi scoase din san varful de bambus, cupa de lalea, petecul de hartie si naframa neagra. Imparatul vazu ce anume a facut baiatul si la un semn, o sluga se furisa si inlocui cele scoase din san cu lucruri fara valoare, fara ca baiatul sa banuiasca ceva. Acesta lua ramura uscata despre care credea ca este batul de bambus, o inmuie in gaoacea sparta a unui ou despre credea ca este cupa de lalea fermecata si incepu sa picteze pe vesmantul unei slugi. Cu chipul frumoasei fete in minte incepu sa picteze o gradina fermecata cu totul si cu totul nemaintalnita, plina de flori inmiresmate si de copacei plini de roade coapte, ce se ascundeau printre aleile asternute cu nisip de aur din cel mai fin. In mijlocul gradinii se afla un havuz cu ape de clestar in care innotau pesti de aur si pe malul caruia se plimbau gravi cativa ibisi. Gradina toata era luminata de o lampa fermecata ce poleia locul in argintul a sute de luni. Poate ca ar fi ramas sa desavarseasca desenul tremurand fiecare frunza in adierea calda a vantului de seara si rascolind aerul cu trilul pasarilor ce sagetau cerul in zbor scurt dar vocea samberlanului rascoli linistea. Fata cu maini de matase se apropie si ii desfacu legatura, privind cu groaza caci nu vedea nici o urma. Abia atunci baiatul vazu ca imparatul isi batuse joc schimbandu-i instrumentele si un sambure de teama se chemui adancul sufletului sau.

Slugile luara desenele tatalui si fiului si pornira cu ele spre imparat. Acesta le facu semn plictisit si cei doi se apropiara la cinci pasi de tron pentru a putea asculta vorbele imparatului. Prima sluga ii intinse samberlanului desenul batranului si acesta il arata imparatului. Acesta privi desenul si chipul sau lasa sa-i  scape un zambet fericit.

-  Frumos chip ai mesterit. Pentru aceasta bucurie iti voi darui viata si trei pungi cu galbeni.

Samberlanul ii arata imparatului si vesmantul slugii pe care pictase flacaul. Imparatul privi, lua vesmantul si-l apropie de ochi dupa care il indeparta si aruncandu-l incepu sa rada cu putere. Facu un semn si o sluga ridica vesmantul, intorcandu-l catre intreaga asistenta. Pe acest vesmant nu se vedea decat urmele de sudoare si nimic altceva.

-   Trebuie sa recunosc ca este cea mai nastrusnica gluma pe care am putut sa o vad. Numai pentru atat si tot meriti sa-ti crut viata, dar n-o voi face. Trebuia sa desenezi ceva si n-ai facut-o. Astfel cu toata stima de care se bucura batranul tau tata, viata ta se va sfarsi maine dimineata.

-  Marite imparate, chiar daca ai ras de mine ai facut-o in nestinta. Fii bun si porunceste sa desfaca peretele de la dreapta mariei tale. Acolo vei vedea ceea ce am desenat eu.

Imparatul era mirat si suparat de curajul flacaului, prea mandru pentru o sluga. Cu toate acestea dadu porunca sa desfaca peretele ce strajuia sala tronului. Cand slugile dadura peretele la o parte, toata lumea scapa un strigat de uimire caci incaperea alaturata disparuse si in locul ei se afla acea gradina nemaintalnita. Insusi imparatul, se ridica si pasi in acea gradina, afundandu-si picioarele in nisipul de aur. Se apleca mirosind cateva flori si apoi, ascunzandu-si cu grija teama, se intoarse graind:

-  Intr-adevar trebuie sa recunosc ca ai atins desavarsirea in mestesugul tau. De azi inainte vei fi pictorul curtii si toata lumea iti va acorda onorurile care ti se cuvin. Vei locui in Palatul imperial si cea mai mica dorinta iti va fi indeplinita. Ce dorinta pot sa-ti indeplinesc?

-  Marite imparate, fara sa ma incred, trebuie sa recunosc ca ceea ce am desenat astazi nu este decat o mica farama a cunostintelor dobandite. Poate sa ramana si batranul meu tata alaturi de mine la palat?

-  Daca asta este rugamintea iti este indeplinita. Amandoi veti ramane la palat    intr-un apartament la ordinele mele. Acum puteti pleca.

Cei doi se retrasera si iesira din sala tronului. Samberlanul trimise un om de incredere sa le arate camera unde aveau sa stea caci apartamentul promis putea fi folosit chiar de el. Fata imparatului veni de le aduse masa ordonata de samberlan: doua lipii uscate si un ulcior cu apa. Yao Xun incerca sa o opreasca sa schimbe o vorba dar fata se retrase rusinata si speriata, cu toate ca si ei ii placea baiatul pictorului. Cei doi mancare si apoi se culcara fiecare cu gandurile lui. Xun Zi se trezi peste noapte, scrise un ravas cu cateva deslusiri si sfaturi pentru buna sa vecina Chyang si dadu ravasul unul ostean de incredere pe care il ajutase candva. Se culca mai linistit stiind ca buna sa Liu-ti vegheaza asupra lor si asupra baiatului indeosebi.

Dimineata cand se trezira, baiatul voi sa iasa in curte la plimbare dar doi strajeri pazeau usa din ordinul samberlanului si nu le dadu voie sa iasa niciunuia. In acest timp samberlanul se infatisa imparatului si cu vorba mieroasa, povesti despre ravasul trimis de batranul pictor doicii baiatului. Imparatul ceru sa vada ravasul, iar samberlanul ii arata un ravas masluit, in care batranul o indemna pe doica sa ridice poporul cetatii la rascoala pentru a-l da jos pe imparat si a o pune pe tron pe nepoata lui, Heng Wo fata imparatului mort, in speranta ca aceasta se va marita cu fiul sau si astfel vor ajunge sa domneasca. Samberlanul facuse toate astea pentru ca se temea ca Yao Xun va castiga increderea imparatului si ii va lua locul la curte. Cu aceasta intriga, samberlanul  scapa de baiat, de batranul pictor ale carui opere vor fi nepretuite si scapa si de nepoata imparatului care il refuzase, preferand sa ramana sluga decat sa se marite cu el.

Imparatul se inneca de furie cand citi ravasul masluit si dadu porunca sa fie adusi impricinatii in sala tonului imediat. Cand cei trei ajunsera in sala tronului imparatul era negru de suparare. Acesta dadu porunca sa-l puna imediat in lanturi pe Yao Xun si apoi dadu porunca sa-i fie retezat capul batranului pictor si apoi al nepoatei sale Heng Wo. Aceasta, plina de mandrie si cu inima zvagnind de indignare striga:

-  Marite imparate si tu samberlane, stiti ca osanditi oameni nevinovati. Fie ca sangele nevinovat sa cada pe voi si pe urmasii urmasilor vostri.

Nici nu-si termina bine vorba si cele doua capete zaceau langa trupurile osandite.

-  Asa patesc toti cei care indraznesc sa se ridice impotriva imparatului, zise samberlanul privind la chipurile ingrozite ale curtenilor.

Baiatul fu luat si aruncat in temnita urmand ca a doua zi sa fie scurtat si el cu un cap. Imparatul dadu porunca apoi ca cele doua lesuri sa fie luate si faramate in bucati mici pe care sa le arunce in mare si nici urma sa nu ramana din ele. Un curtean batran care slujise pe batranul imparat, tatal fetei, lua cele doua trupuri si capetele si le ascunse, urmand sa le ingroape noaptea, iar in locul lor sfarama trupurile a doi porci si astfel arunca sfaramaturile in mare in vazul curtenilor.

Ajuns in celula, Yao Xun se adanci in sine cautand pacea sufletului zdruncinat si zbuciumat. Chipul tatalui si al fetei iubite se agatau de el cerand drept de viata si judecata. Bucuria si tristetea se amestecau alungandu-se si cautandu-se. Bucurie caci in scurt timp va muri ajungand langa cei dragi lui si tristete caci viata era frumoasa si merita traita pana la capat. Val dupa val, amintirile se loveau de tarm, raspandind parfumul clipelor fericite. Dupa un timp se regasi in timpurile trecute cand ostenea alaturi de batranul calugar in pustiul chinurilor si incercarilor. Abia acum i se ridica valul de pe ochi si stiu ca batranul nu era nimeni altcineva decat Maritul Sangdi Supremul, iar lupanul care-l insotise nu era altul decat Yò, dragonul cel bun. Yao Xun ar fi dorit sa poata plange, dar sufletul se impietrise la vederea rautatii si ticalosiei care dusese la moartea celor dragi lui. Cu toata ca stia ca timpul ii este socotit se lasa dus de valul frumoaselor aduceri aminte.

Cu un tremur peste masura peretii temnitei cazura la pamant si in celula isi facu aparitia insusi Maritul care plutea pe o frunza de lotus. Yao Xun se arunca la pamant caci se stia nevrednic sa priveasca desavarsirea Supremului. Acesta se apropie si cu mila netarmurita se apleca si-l ridica de la pamant. Impreuna pornira spre camarile imparatului si cand ajunsera acolo toata curtea era stransa, caci toti simtisera cutremurul palatului si daramarea temnitei. Langa patul imparatului era samberlanul ingrozit si amandoi erau paziti de Dragonul Yò care-si luase infatisarea sa. La un semn al Stapanului Lumilor aparu si curteanul batran cu cele doua trupuri ale osanditilor de peste zi. 

-  Iata ca ziua judecatii a sosit imparate. Fie ca dreptatea sa se arate si sa-ti primesti plata pentru faptele tale.

-  Iertare si indurare Iubite Stapane al Lumilor zisera imparatul si samberlanul intr-un glas.

-  Ar trebui sa va judec pe fiecare in parte dar cum impreuna ati pus la cale relele va voi judeca impreuna.

La un semn al Batranului, in aer se intrupa o balanta. Pe un taler se aflau doua petale ofilite iar pe celalalt erau ciulini si scaieti din care se prelingeau suvite de sange. Si cu toate ca sangele curgea incontinuu, tot acel taler era mai greu.

-  Dupa cum vezi imparate in talerul din dreapta nu prea au apucat sa se adune fapte bune care sa dea greutate pe cand cel din stanga, cu tot sangele care curge neancetat tot greu si plin de fapte rele ramane. Ce pedeapsa meritati?

-  Iertare Slavite si Adevarate. Iarta bietele noastre suflete pline de greseli.

-  De iertat eu le iert dar trebuie sa se ierte si ele insele. Pentru aceasta trupurile voastre vor pribegi prin tinutul Yudu, cainindu-se si cerandu-si iertare pentru faradelegile savarsite. Iar Yò va avea grija de aducerea la indeplinire a judecatii.

Ca un tunet, invaluit in cercuri de lumina, dragonul se ridica disparand vederii curtenilor, tarand trupurile celor doi: imparatul si samberlanul.

-  Pentru dreapta ta purtare, batrane curtean, din aceasta clipa  vei avea mereu in grija balanta cu care vom cantari faptele celor ce se pregatesc sa treaca pragul.

Batranul curtean se arunca la pamant, primind cu bucurie netarmurita dreapta judecate si rasplata. La un semn al Supremului trupurile se intregira cu capatele lor si din suflarea sa se raspandi duh de viata si traire in cele doua trupuri. Xun Zi si frumoasa Heng Wo se ridicara de la pamant frecandu-si gatul si ochii orbiti de lumina si stralucirea Slavitului.

-  Tu Yao Xun va trebui sa te lupti cu vitregia si necunoasterea oemenilor si va trebui sa-ti gasesti o sotie iubitoare, pentru ca tatal tau sa-si bucure batranetile cu nepoti. Fie ca tot ceea ce ai invatat sa stii sa folosesti pentru tot omul.

-  Marite si Slavite, iarta indrazneala, dar eu deja mi-am gasit aleasa si jur ca toata viata i-as inchina-o, ramane doar sa ma gaseasca si ea caci nu am curaj sa ridic privirea pana la inaltimea tronului imparatesc.

-  Vorbele ce le-ai rosti ma fac sa rosesc si sa-mi pierd cumpatul, dar trebuie sa-ti marturisesc ca sunt la fel ca si tine si inca de acum trei ani mi-am pierdut rangul si tronul, zise frumoasa Heng Wo.

-  Amindoi vorbiti vorbe in loc sa cautati susurul molcom al soaptelor de iubire. Din aceasta zi tronul iti apartine dupa merit copila, iar daca in trei luni te aflu fara de sot inseamna ca degeaba m-am increzut in tine zise Maritul Sangdi disparand intr-un abur usor ca o adiere de primavara.

Lumea statea si nu indraznea sa miste sau sa rasufle caci inca nu credea in sfanta judecata. Abia cand Batranul disparu vraja se rupse si toti cazura secerati caci bietele lor suflete nu puteau suferi atata bucurie. Incet, incet, lumea incepu sa-si revina, plecand care incotro. Slugile se apropiara de noua imparateasa pentru a intreba ce nevoi are la acel ceas de noapte, dar ea nu putea spune nimic.

Voinicul nostru isi lua tatal pe brate caci acesta era slabit dupa cate trecuse si cu smerenie se retrase din sala imparateasca. Afara din palat lumea toata era pe strazi si povestea fiecare ceea ce a vazut sau a auzit, inflorind povestea cu fel si fel minuni. Cei doi ajunsera acasa si batrana doica se arunca la pamant de bucurie la vederea lor, caci deja ii stia morti. Pana la urma se culcara caci vorbele se impotmoleau in soapte si lacrimi. Dimineata cerul stralucea intr-o lumina noua si toata lumea statea in fata palatului asteptand vesti despre tanara imparateasa ce-si capatase tronul dupa sfanta si cereasca judecata. Nimeni nu suspina dupa imparat si samberlan caci tuturor inca le era teama de uneltirile celor doi.

Trecura o zi, doua, o saptamana si iata ca tanarul nostru primi carte de la curte. Tanara imparateasa il invita pentru a-i cerceta indemanarea si desavarsirea. Yao Xun se imbraca cu straie de curte si se infatisa la palat smerit si cu mandrie totodata. La palat fu primit imediat si adus in sala tronului unde era adunata toata curtea iar noua imparateasa statea pe tron ca pe jar. La intrarea flacaului toata lumea amutii si o carare se deschise de la usa pana la tron astfel ca flacaul putu inainta pana la tron si acolo ingenunche plecandu-si capul.

-  Ridica-te voinice, zise frumoasa Heng Wo. Trebuie sa stii ca sfatul tarii a hotarat ca trebuie sa-mi impletesc viata cu a unui ales pentru a putea conduce treburile tari si a intari vointa cerului. Vreau sa stiu daca vorbele tale mai sunt in putere sau nu, caci am decis sa va osandesc: fie la surghiunul dureros al cautarii, fie alaturi de noi  pentru a nu mai fi nevoit sa ridici privirea pana la inaltimea tronului imparatesc in cautarea alesei inimii. Hotaraste!

-  Decat sa pribegesc in surghiun mai bine ma lupt cu necunoasterea oemenilor si imi caut o sotie iubitoare, pentru ca tatal meu sa-si bucure batranetile cu nepoti zise Yao Xun a saga. Frumoasa Heng Wo, iarta-mi indrazneala si primeste marturia mea de dragoste caci din clipa in care te-am vazut am stiut ca ma voi lupta chiar si cu moartea pentru a-ti castiga inima.

-  Fie ca vointa cerului sa se implineasca si Slavitul sa aiba in grija toata suflarea imparatiei strigara curtenii, bucurosi.

Trei saptamani tinura serbarile si mesele erau pline cu bucate si serveau toti fara osebire. Se mai spune ca 100 de ani de domnie dreapta au adus alinare in suflet incat vremuri asa de drepte si cu buna judecata nu au mai cunoscut oamenii nici inainte si nici dupa si daca ar fi sa dam crezare vorbelor, cand li s-a gatat fuiorul de tors pe Pamant, Yao Xun si frumoasa lui sotie Heng Wo au urcat la cer pentru a-i lumina si inveseli pe locuitorii cerurilor cu indemanarea lui desavarsita si cu frumusetea fara de seaman a dulcei lui sotii. Iar daca in cate o zi de vara, cerul se coloreaza in culorile desavarsite ale curcubeului se poate ca varful de bambus al lui Yao Xun sa fi alunecat cautand ochii si inimile oamenilor.

un ultim gând

e atât de multă linişte în jur

că nu te mai aud când îmi vorbeşti

şi din cuvinte zid de apărare

tăcerilor înfăptuieşti

am strecurat cenuşa amintirilor

prin urzeala lacrimilor

şi-am obţinut aurul alchimiştilor

un cuvânt rupe lumea în două

despărţind apele ce îţi arată calea

rupă-se prapurii templului eu

şi în întreg să se-mpletească altarul

auzisem despre ea ca despre cel mai mare devorator

dar nu bănuiam de fapt ce-nseamnă liniştea

până când nu m-am afundat în apele ei

păstrează-mi liniştea şi du-o mai departe

eu tac.

tăcerea condensează în cuvinte nespuse

iar cuvintele oarbe caută ieşirea

Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa ai spus

şi tăcerea ne-a învăluit în lumina ei orbitoare

 împreună vom fi două suflete

şi o tăcere

care va croi o altă lume

***

iubind în linişte

dai voie ochilor să caute

şi degetelor să vorbească

inima se va ruga în linişte

domolindu-şi bătăile

iar gura va cădea pe gânduri

respirând tăcerea

depărtări

atât de departe m-au dus picioarele că nici umbra nu mi-o mai zăresc

cu toate că sufletul se scaldă în lumină ca-n ziua dintâi

când s-au despărţit trăirile de netrări

cuvintele rătăcesc alungate-n pustie

pierdute sunt cărările bătute

şi colbul plin de spaimă cade-n urmă

zborul şi moartea nu sunt compatibile

căci primul transcende realitatea povestind înălţare, plutire, visare

iar celălalt se reduce alchimic la cădere, la plumb

în scutec de pământ mă-mbracă umbra

uitându-mă cu toate care le-am  trăit

mă alăptează cu lumină lină în somn curat şi primenit

am obosit

am obosit să pun ceasul să sune în dimineţi fără răsărit

când ziua se întreabă ce rost mai are să apară

şi sufletele se trag în uitare de melc iarna

am obosit să strâng frunzele moarte

din toţi copacii imaginari

ce se ivesc din ceaţa spereanţelor deşarte

am obosit să tot dau la o parte zăpada care nu mai cade

ci ne tot ia prin surprindere viscolind tăceri

adunate-n suflete speriate

am obosit să respir, aerul cade cu fulgi mari de tăcere

astupând toate urmele trecerii inutile

cine mai are nevoie de umbre?

ambiguitate

cărţile zăceau aruncate peste potul anemic

fumul se adunase deasupra să nu piardă nici un cadru

şi ceasurile îşi ticăiau în surdină trecerile succesive

prin faţa minutelor violate de atâta tăcere

ca să nu spuneţi că v-am golit şi că vă las seci vă propun un pariu

nu iau nici un ban de aici

plecăm toţi odată

şi vedem care moare primul, apoi al doilea şi la final al treilea

iar ultimul care rămâne ia tot

în felul acesta mai animăm puţin atmosfera

şi măcar nu poate spune nimeni că nu şi-a forţat norocul

şi ca să nu fie nici o îndoială

încuiem uşa şi punem cheia la poştă într-un plic

pe numele domnului X cu adresa asta

aşa că nu contează numele câştigătorului

regula numărul unu: nimeni nu are voie să încerce să omoare pe altul

indiferent cât şi cum ne vom pândi

pentru că atunci când poştaşul va aduce plicul

numai unul va fi în stare să îl ridice

marş funebru este cortina ce peste povestea noastră

iar Chopin ascultă imperturbabil bătăile poştaşului în uşa grea

surprinsă şi ea de uşurinţa cu care broasca cedează

descoperind umbrele ţigărilor scrumite

de multe ori, când câştigi ieşi în pierdere

şopteşte poştaşul adunând potul

Voroneţul din cer

-         Tată,

-         Ce-i măi copile?

-         Auzi măi tăicuţule, cum să fac io să prinz o veveriţă?

-         Da ce-ţi trebe ţie veveriţă?

-         Păi spune lume că pe cât de stufoasă e coada ei pe atât de moale e firul cela de păr

-         Zău măi? Şi ce-i vrea să faci cu firele alea de păr? Au nu mai ai răbdare să-ţi deie tuleiele?

-         Hai măi tăicuţule, io-ntreb serios şi tu-ţi baţi joc de mine...

-         Da de ce crezi tu asta?

-         Păi aşa cred io...că tu te râzi de mine

-         No bine măi ochiosule...da tot nu mi-ai spus la ce-ţi trebe ţie puf din coadă de veveriţă?

-         Nu-ţi spui că o să râzi

-         Hai măi că nu râd

-         Sigur?

-         Sigur

-         Ti juri?

-         Mă jur măi, mă jur...ei? care-i secretul cela?

-         Apoi io am cercat tot feliul de peri: de porc, de porc mistreţ, de cal, din coada vacii până şi Moldanei i-am furat un smoc din coadă

-         Iote unde era năluca ce-mi mânie şi-mi sperie vitele din ograda şi mi le lasă bearce...da ce păcatele mele faci măi cu periul cela

-         Apoi măi tăicuţă, da nu te râzi...aşa-i?

-         Aşa-i. Nu mă râd.

-         Păi mi-am facut văcseluri şi vreau şi eu să-ncerc a zmângăli chipuri şi trupuri de oameni şi jivine...

-         De ce-ţi veni măi băiete? Înseamnă că nu te doboară munca ce-ţi dau...

-         Păi măi tăicuţule, io şi când merg cu vaca prin sihlă şi islaz tot nu stau degeaba, mai ischitesc o piatră să fure chip de om, mai mă gioc cu cărbunii pă cruditatea lemnului...

-         Vas-că tot matale erai ăl de-mi fura din draniţa ce-o mesteresc pentru grajd...

-         Da n-am luat decât 10 bucăţi şi nici măcar nu le-am aruncat că-s aici sub pătuiag

-         I-auzi...ia să văd şi io ce minuni mai faci tu acolo...

Băiatul se strecură ca o sopârlă şi trase de sub patuiac trei şindrile pe care se vedea urmă de cărbune. Băiatul le aşeza cu grijă ca nu cumva să se clintească vreun grăuncior de cărbune şi apoi rămase în aşteptare cu ochi iscoditori. Tatăl privea şi nu putea să înţeleagă ce se petrece acolo.

-         Ia mai scoate măi copile...

-         Da nu...

-         Nu măi, nu...

Băiatul se strecură iar şi scoase toate foile de şindrilă aşezându-le răsfirate ca petalele. Bărbatul îşi trecu mâna prin păr apoi prinse a-şi frământa bărbia privind când la una când la alta. Peste tot se vedeau chipuri furate din umbra celor vii şi turnate în tremurul umbrelor de cărbune. De pe o şindrila îl privea lelea Paulina, de pe alta ţaţa Anica, moş Emilian şi vecinul Cilipoi, unchieşul Vasile şi nici Floarea din deal nu scapase neboită, că amu ziceai că se răcneşte şi la tine...

-         Şi-ai măi arătat la cineva astă ispravă?

-         Nu tăicuţule...da de ce? Îi ceva greşit în ce fac io?

-         Nu măi copchile da prea le faci bine...

-         Apoi tăicuţule io simt aşa ca o năvală şi-o firnicătură în deşte şi nici nu mă pot opri până n-am gătat...şi-abia apoi stau şi mă minunez de ce-am făcut...

-         No bine măi copchile...pune-le iar în ascunziş ca să nu ţi le găsească Ilincuţa când a veni de la părău unde băltăceşte apele pe lângă mamă-ta, că dacă le găseşte ea nici că le mai scapi din mânurile ei...

-         Auzi tăicuţule...

-         Da tu n-ai alta treabă? Stai numa-n casă şi numeri norii? Când te duci s-aduci vaca?

-         Păi mai aveam...

-         Bine, dacă tot mai aveai timp ia du-te şi crapă tu nişte lemne că dacă o vrea să facă focul sub ceaun n-o sa aivă mamă-ta lemne de foc. Şi poate scoţi şi o găleată două de apa, aşa ca să fie...

Băiatul plecă în trebile lui toate câte le avea iar tătâne-său rămase pe gânduri privind în gol. Aşa îl găsise Stana, nevastă-sa când se întoarse de la părău şi se apucă să muştruluiască vreascurile din vatră.

-         Da ce-ai măi bărbate că parcă ai avut o vedenie...ce s-a-ntâmplat?

-         ...măi muiere tare mi-e că Petrişor al nostru ne lasă...

-         Da ce-ţi veni măi bărbate, cum adica să ne lase? Da ce-i de capuʼ lui? Păi nici cinşpe ani nu are încă...unʼ să se ducă? Da ce-i orfan? Nu mai are loc în ogradă?

-         Măi nevastă io mă duc peste munte în Adâncata şi vorbesc cu meşterul Manole să-l ieie de ucenic...alta scăpare nu văz la mândreţea de lucrătura a băietului

-         D-apoi măi bărbate te-ai smintit ori ce-i cu tine? Cum de-ţi închipui tu că o să-l ieie Manole de ucenic pe Petrişor al nostru?

-         O să-l ieie, că ceea ce se-ntâmplă e mai presus de vrerea mea, a ta sau a lui Manole. Copilul ăsta are mână de aur şi cu puţina îndrumare şi muncă multă o să vezi că izbândeşte...

Cum s-au scurs vremurile ca apa-n scocul morii şi ce or fi vorbit oamenii timpurilor şi locurilor nu ştiu să vă spui, dar din străfulgerări îl văd pe Voinicul Petrişor mânuind ghioaga la fel de bine ca şi penelul iar săgeţile lui străpungeau trunchiurile aşa cum şi văcselurile sfărâmau curiozitatea oricui şi se strângeau în străfundul ochilor aducând bucurie privitorului. Acum îl urma pe Manole ca o umbră şi nu era zi lăsată de Dumnezeu să nu poleiească mantia vreunui sfânt sau să nu întindă piele netedă pe mâinile ce împărţeau milosârdia şi iubirea schimnicilor din pustie. Căci tare mult îi mai plăea să asculte din vieţile sfinţilor şi să-i închipuie pe fiecare în trebi zilnice aşa cum făcea şi tătâne-său ori mâne-sa ori lelea Catinca. Valurile vremii se sparg în poarta fiecăruia şi iată că într-o seară dealurile au prins a licări şi a se văita cu şoapta de bucium tânguitor. Toată lumea auzea şi rămânea ca împietrită căci fiecare ştia că numai Domnul Ţării dădea poruncă de veste tânguioasă ca să se adune voinicii şi bărbaţii pe sub flamuri că iar era ţara de primejdie. Petrişorul nostru şi-a luat iertare de la meşter, a trimis vorbă alor lui în sat şi dus a fost pe cărări de pădure tot mai în afund de ţară acolo unde era porunca. Ce-or fi cautat tătarii prin părţile noastre nu se mai ştie spune dar din câte se povestesc nici uşor nu le-o fost. Şi nu ştiu cum s-o nemerit de-o ajuns băietanul nostru în preajma Domnului şi tare s-o luminat faţa Slăvitului văzând tragerea de inima cu care lucra voinicul în carnea vrăşmaşului. Când se gătă strânsoarea şi lumea se trase pe la corturi să-şi petreacă noaptea Măria Sa trimise vorba de aduse la cortul său pe mândreţea aceea de voinic ca să-l iscodească şi să-l descoasă. Petrişor intră cu sfială, îşi lăsă un genunche în pământ şi plecă fruntea în faţa Măritului Domn.

-         Apoi ia să-mi spui cum te cheamă, al cui eşti şi de prin ce locuri te tragi tu voinice...

-         Iertare Măria ta, io mi-s Petrişor al lui Gheorghe şi al Stanei de pe plaiurile obcinelor din Bergăuţii de vale.

-         Şi-ţi place să te lupţi...că după câte am văzut astăzi...nu prea te dai în lături...

-         Apoi Măria dacă-i după plăcute nu-mi place să mă bat că mai dragi mi-s penelurile şi peniţele mele, dar nici nu pot lăsa vatra să fie călcată de toate neamurile...

-         Şi...cam ce meştesug spui că ai?

-         Măria Ta, îs zugrav şi trag nădejde să pot să-mi ajung meşterul din urmă şi să-l şi întrec

-         Da ştiu că te-ncumeţi nu şagă...apoi să ştii că dacă o să am nevoie pe tine am să te chem ca să schimbi ghioaga cu penelul şi săgeata cu peniţa...

-         Sărutăm dreapta Măria Ta, dar nu-s vrednic de atâta preţuire

-         Apoi aistă treabă las-o-n seama noastră şi-om vedea noi cum stau trebile.

Nu trecu mult de la această întâmplare şi vornicelul Măriei sale bătea potecile tăinuite şi se înfăţişa cu solie şi hristov către meşterul Manole, zugrăvitorul pereţilor cu chipuri de sfinţi. În hristov Măria Sa cerea socoteală despre desăvârşirea calfei sale Petrişor şi întreba dacă îi poate da voie să petreacă la curte atât cât i-a fi de trebuinţă domnului. Manole scrise un zapis de răspuns arătând că dacă n-ar fi încă atât de tânăr şi crud ar putea desluşi taina neasemuitelor măiestrii cu care era înzestrat tânărul nostru şi mărturisi că se desparte cu mâhnire de-aşa calfă ucenic, dar voia Măriei Sale era mai presus decât mâhnirea lui. Aşa că într-o săptămână, Petrişor se-nfăţişa la porţile Sucevei cerând îngăduinţa de a se înfăţişa Măriei Sale. La un semn toate uşile se deteră-n canaturi şi Petrişor plecă fruntea şi se lăsă într-un genunchi în faţa tronului.

-         Ia spune Voinicule cum îţi este desărvârşirea în ale zugrăvitului?

-         Mărite Doamne nu lăsa limba scârbavnică să-i sape făgaş trufiei. Mă socot înca la început şi cred că mai am multe de învăţat...

-         Meşterul Manole e de altă părere şi singura cale de a afla adevarul este să-ţi dau în grijă zugrăvirea ultimei mele ctitorii: mănăstirea Voroneţului...

-         Măria Ta, de ce tocmai eu bicisnicul şi nemerituosul?

-         Pentru că numai aşa te pot vindeca de toate ale tale...

-         Şi ce să zugrăvesc Maăria Ta?

-         De ce mă întrebi pe mine aşa ceva? Ajunează, posteşte şi Domnul te va lumina...când te prinzi că-i gata odrăslită ctitoria?

-         Măria ta, lasă-mă trei luni să mă limpezesc şi apoi vina să mă iei la întrebare de te-am înşelat...

-         Aşa să fie!

***

Lăsă Petrişor curţile domneşti şi o luă pe o cărare ce se afunda în pădurea cea curăţitoare şi plină de linişte şi pace. Nu ţinu cont cât şi unde avea de mers ci numai se lăsă în voia paşilor şi în tăcerea ei izbăvitoare. Paşii săi se-mpleticiră în iarba unei poieni mari, în mijlocul căreia se-nfrăţiseră peste lume într-o horă de viaţă şapte brazi urieşi printre picioarele cărora se strânseseră o mulţime de puiet şi brădet mai mărunţel. Lăsă temerile la o parte şi merse până în mijlocul acelei alcătuiri de poveste, biserică vieţaşă şi trăitoare. În mijlocul acelei îngrădituri de trunchiuri şi foşnet de cetini era o piatră ce purta în carnea ei sfânta cruce şi care era crescută din trupul şi carnea pământului. Petrişor rămase ţintuit şi fără suflare nemaiştiind ce să creadă. Fără să sufle şi fără să sufere se lăsă răpit în duh şi sufletul lui purtat de cântări îngereşti se ridică desupra tuturor lucrurilor şi locurilor. Cerul se desfăcea în faţa lui aşa cum marea îşi desfăcea adâncurile în faţa patriarhului Moise. Din adâncurile albastrului fără de vina se revărsau peste tot cuprinsul lumina iubirii ca o miere aurie plina de slavă. Chiar dacă nu mai sufla ca om sufletul său îşi pierdu cumpătul şi starea în faţa falei şi măririi Domnului iar cântările îngereşti se revărsau peste tot şi toate. Multe zile ori multe ceasuri s-or fi pogorât peste trupul voinicului nostru dar când îşi veni în fire trupul îi era amorţit, limba se lipise de crucea cerului gurii iar minţile îi străfulgerau de durerea revenirii. Lacrimile îi curgeau fără zbucium şi un tremur se scurgea ca vâltoare până în vârful degetelor. Alături, în umbra nopţii zări silueta unui sfânt căci ce altceva putea să fie acea vedenie cu părul şi barba albe ca zăperile curate. Ochii albaştri îl linişteau şi-i potoleau tremurul şi zbuciumul sufletului năruit către rugă.

-                      Nu ştiu ce necazuri te mână prin aceste locuri dar orice ar fi nu-i este dat fiecăruia să se-nalţe până în tăriile tainelor Lui

-                      Doamne Sfînte, iartă-mi nechibzuinţa şi zbuciumul inimii care m-au înlemnit şi nu m-au lăsat să-ndeplinesc datina şi să-ţi sărut dreapta pentru că numai apoi să cer iertare pentru înaintea-arătării tale...

-                      Copile, copile, Dumnezeu Tatăl este cel le potriveşte pe toate şi Fiulul Său este Cel ce vine cu iertarea şi iubirea...atâta timp cât mâinile tale strălucesc a sfinţenie eu sunt cel ce-ar trebui să se închine şi să-ţi sărute dreapta cea de pomină...

-                      Iertare Sfînte tare dar prin ce locuri am nimerit şi cu ce curaj am putut să primesc minunata vedenie ce mi-a coprins sufletul şi cugetul?

-                      Locurile îs aceleaşi, timpurile îs aceleaşi numai sufletele se schimbă şi ard ca o candelă atunci când sfântul mir umple căuşul în care Iubirea Lui aprinde flacăra credinţei şi a slujirii...

-                      Sfînte tare, mă tem că n-oi avea atâta putere ca să zmângălesc toate câte mi s-au arătat şi să le trec neamurilor ca să ştie...

-                      Nu numai că o să izbândeşti, dar apriga nelinişte a căutării te va bântui lăsând în urmă culorile şi tăriile cerurilor şi ale credinţei...izbânda-i scrisă-n carnea ta şi prin urmaşi vei dăinui atâta timp cât Domnul nostru va voi sâ dăinuie lumea...

Vântul prinse a scutura cetinile, stelele se traseră în tăria bolţii iar zorile se străduiau să spele rănirea soarelui în noua zi. Când se ridică Petrică din moliciunea ierbii şi dădu cetinile deoparte zări în faţa ochilor umbra schitului şi focurile petrecute în jurul cărora oştenii şi razeşii îşi făcuseră somnul cel bineprimit. Fără să mărturisească vedenia şi răpirea în duh şi trup, Petrişor se strecură în tabără şi aşteptă clătinarea somnului şi trezirea lumii. Abia atunci, întrebând în stânga şi-n dreapta, află ceea ce voise să ştie şi plin de curaj şi credinţă se înfăţişă marelui meşter ce strunea mersul lucrurilor şi al lucrărilor. Îi spuse că Domnul Moldovei îi ceruse să se ocupe de zugrăvirea mândrei zidiri. Paisie meşterul îl pofti la focul său şi împreună degustară bucatele pregătite şi povestiră toate cele ce aveau să se întâmple. Oamenii săi ascultând poruncile voinicului Petrişor pregăteau peretele, amestecau fresca şi o întindeau în strat de grosimea cerută iar zugravul nostru venea şi mântuia zidirea de orbirea umeda a frescei. De sub mânurile sale luau naştere tablourile şi scenele din Sfânta Mare Evanghelie, din vieţile Sfinţilor şi din toate Psaltirile dar ceea ce zugravul nostru îndrăzni să facă era nemaivăzut. Mântuitorul nostru se aşezase la masă împreună cu răzeşii ce tocmai terminaseră coasa şi frângeau pâinea împărţînd bucate tuturor fără a căta pricina de îndoială. Apoi într-un alt tablou, Mântuitorul spâla picioarele nânaşilor, părinţilor şi străbunilor pentru a pleca iertat şi izbăvit la marea nuntire. Satele se revarsau pe peretii mândrei zidiri arătându-şi megieşii cu bunele şi cu relele. Sfînţii suflau buciume pline de jale, vestind lumii jertfa Lui, vrăjmaşii se bucurau de căderea în ispită a celor slabi, cei patru evanghelişti străjuiau de pe pandive toate patimile Mântuitorului şi toată viaţa sa pământeană. Intrarea în Ierusalim şi Învierea lui Lazăr, Maica Domnului cu Pruncul sfânt, îngeri, apostoli şi sfînţi se perindau cu toată strălucirea sfinţeniei dar peste toate acestea se revărsa iubirea şi pacea Dumnezeului Fiu ce sprijinea turla bisericii şi bolta ceriului cu privirea sa mângâietoare. La loc de aducere aminte şi de pământească răscumpărare a păcatelor era însuşi Măria sa Stefan cel Mare împreună cu Doamna Maria - Voichiţa şi cu Bogdan moştenitorul şi-mpreună închinau, prin mijlocirea Sf. Mare Mucenic Gheorghe, mănăstirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos pentru a-i mulţumi că l-a ajutat în lupta împotriva cotropitorilor.

Zilele se petreceau sub vântul călduţ al primăverii, mugurii plezneau împânzînd ceriul cu verdele crud al primenirii iar norii îşi vedeau de drum pentru a nu stânjeni lucrarea zugravului nostru. Zilele şi nopţile se scriau în carnea truditoare dar sufletul izvorât din adâncimile ochilor căuta să descrie toate cele văzute şi scrise pe limba omenească. Nici nu băgă de seamă că însusi Măria sa trecuse pragul bisericii tăcut pierzându-se printre cei ce sufereau la chinurile Mântuitorului zugrăvite cu măiestrie. Cele trei luni s-au scurs fără pricină de poticnite dar după cele şapte luni de zbucium şi truda, sufletul lui Petrişor se mântuise de nerăbdarea ce-l stăpânea. Când schelele au fost strânse şi scoase părea că tot cerul se strânsese alături de sufletul său. Nimeni nu suferise mai mult ca el alături de Mântuitor şi nimeni nu plânsese mai abir alături de Maica ce-şi simţea inima străpunsă de răutatea lumii. Din adâncurile codrilor, pustnicii se strângeau pentru a aduce laudă acestei poleiri şi zugrăviri nemaipomenite si însuşi Maria Sa atârna pe buza nemaivăzutelor dureri descoperite. Daniil Sihastrul însuşi sluji înconjurat de tot soborul preoţilor iar la sfârşit când de o parte şi de alta se aflau atât Maria Sa Domnul îngenunchiat pentru miruire cât şi zugravul albit de timpuriu ai cărui ochi ardeau mocnit acesta îi binecuvântă pe amândoi pentru mândra zidire şi pentru aleasa zugrăvire.

-         Spune-mi Sfînte Daniil, să iert pe acest vrednic zugrav pentru îndrăzneala de-a mă aşeza deopotriva cu cetele sfînţilor şi Apostolilor sau să-l pedepsesc cu aprigă certare?

-         Măria Ta, viaţa acestui zugrav nu ne aparţine şi nici ceea ce izvorât din mâinile şi sufletul său nu mai este al nostru ci al urmaşilor-urmaşilor…dar cu toata întunecimea privilor ce-mi zboară peste timp mai pot spune că mintea lui şi priceperea cărnii ce se coace în străfundurile trupului va face ca minunea judecăţii să se înfăţişeze aşa cum trebuie tuturor, o judecată dreaptă şi plină de iubire…

-         Aşa să fie Sfinte.

Alaiul domnesc şi curtea s-au perindat prin faţa meselor încărcate, au închinat şi au dumicat pentru veşnicia mândrei zidiri şi apoi s-au risipit pe drumuri de istorie şi legenda. Zapisul iscălit de Măria Sa l-a lăsat pe meşterul zugrav Petrişor liber să poată cerceta tainele culorilor şi al frescelor dobândind măiestrie şi claritate, limpezime în mânuri şi înflăcărată trăire. Timpul s-a culcuşit în sufletul său şi zbaterea s-a mai domolit în faţa greutăţilor şi necazurilor. Viaţa ce-i fusese scrisă s-a petrecut printre coconi şi culori când destinul i s-a-mpletit cu o mândră de prin locurile Neamţului şi ograda i s-a primenit cu ochişori curaţi şi-ntrebători. Tainele culorilor treceau din zestrea naturii în traista cunoaşterii sale şi pe zidurile sfinte apăreau scene decupate din Evanghelii, pline de viaţă, respirând alături de credincioşi. Dintre toţi copii ce i-a avut cel mijlociu a avut tragere de inimă şi dorinţa de a descoperi toate tainele sale. Întâi ucenic, apoi calfă vestită şi apoi meşter zugrav. Lui si numai lui i s-a destăinuit tatăl său povestindu-i toate câte s-au petrecut în biserica de brazi din tăinuita sa tinereţe. Cuvintele erau sărace în faţa trăirilor şi timpul mai şlefuise câate puţin din lumina şi căldura ce izvorau din vorbele sale. Tainele culorilor împărtăşite şi-au dobândit şi mai multă strălucire şi profunzime iar când a fost ca se împlinească destinul mândrei zidiri de i s-a adăugat pridvorul şi s-a hotărât împodobirea zidurilor de-afară cu zugrăveală, sorţii au picat pe mâna meşterului Ionaş băiatul meşterului Petrişor întâiul zugrav ce a descoperit lumii ca Sfinţii şi Evangheliştii au fost oameni trăitori printre oameni. Cerul şi-a revărsat culorile oglindindu-se pe ziduri. Judecata de apoi cu toate câte se petrec în faţa tronului ceresc se lasă descoperită în zugrăveala de pe peretele de către apus. Ierarhii ceriului şi ai pământului, Arborele lui Iesei, Mântuitorul şi Sfânta Lui Maica,  închinătorii Grigorie Mitropolitul Moldovei şi Daniil Sfântul Sihastru, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe apărătorul creştinătăţii şi al locaşului de toate năvălirile necredinţei şi răului. Dar câte nu se pot descoperi cu ochiul trupului şi al sufletului dacă răbdarea te lasă să ajunezi la umbra mareţelor ziduri. Măreţia este dată de strălucirea şi viaţa ce răzbate din scenele zugrăvite şi nicidecum din mărimea ori înălţimea sa. Dacă deşertăciunea acestei vieţi uitate printre goanele lumii îţi lasă frâu liber abate-ţi paşii pe sub poale de pădure să priveşti ceea ce au privit domnii şi răzeşii alături de schimnicii şi preoţii locurilor. Minunează-te şi povesteşte şi altora cu arcuiri de peniţă sau cu lumini şi umbre scrise în carnea hârtiei cele ce le-ai văzut şi simţit. Bucură-te de o clipă de răgaz şi împărtăşeşte şi altora bucuria celor văzute.