armonia culorilor

putreziseră toate speranţele când te-am întâlnit Doamnă,

mi-ai spus simplu: ai două variante, ori trăieşti ori vii cu mine

alege cu ce culoare vrei să împodobim restul ce ţi-a mai rămas

din câte ştiam, negrul nu este culoare ci doar o sumă de umbre

de aceea cred că foarte multă lume o asociază cu moartea

aşa că am decis să aleg totuşi o culoare

şi pentru moment, griul cerului mi s-a părut cea mai potrivită

de fapt nu era doar o culoare, era o gamă întreagă

aşa cum numai cerul şi viaţa pot etala cu nonşalanţă

roşul aprins l-am scos dintr-o arteră fumegândă

verdele a ţâşnit icnit din rărunchi

iar galbenul decodat curge monoton ca o urare

albastru... unde găsesc puţin albastru ţinând cont că sângele meu

nu se ridică până la rangul de rădăcini aristocrate

de pe linia orizontului mărginit

reflexe stridente îmi şoptesc la vie en rose

acestea fiind spuse încerc să încropesc un rogvaiv decent

cerşetori de elită

chiar de nu sunt asemeni vouă

din mine parte sunteţi

anul trecut nu s-a întâmplat nimic şi nici acum doi ani

şi niciodată de când mă ştiu nu s-a întâmplat nimic deosebit

excepţie face naşterea mea, dar de asta chiar că nu-mi aduc aminte

a fost un moment magic aşteptat după care totul a recăzut în uitare

aţi putea crede că acum le am pe toate dar nu e deloc aşa

numai că am şi uitat să mai plâng

ori poate că am secat

mama spunea că nu e frumos să ceri nimic de la viaţă

şi nici să te plângi,

aşa că nici nu cer şi nici nu plâng

doar întreb şi eu pe ici pe colo, pe unde ajung

aveţi vreo amintire în plus,

ceva ce nu va mai trebuie

şi care m-ar putea ajută să mă încălzesc?

am pierdut totul în timpul potopului

şi cred că nici focul nu m-a prea ocolit

poate că totuşi...

dar nu, nu e bine să cer

aşa că o să aştept aici în colţ

dacă nu deranjez...

toată viaţa am fost "acum şi aici"

dar cred că şi timpul s-a plictisit de nazurile mele

când kitsch-ul din mine rânjeşte

m-am uitat pe geam în sufragerie şi ţi-am văzut vitrina plină cu bibelouri

toată copilăria mea a fost marcată de aceste podoabe ieftine pe care le uram

un motiv era că nu aveam voie să le ating nesupravegheat

iar al doilea motiv consta în obligativitatea ştergerii vitrinelor în fiecare săptămână

ştii mama nu ne ducea la biserică aşa că ştersul bibelourilor

era ritualul nostru de fiecare duminică

mult mai târziu, după ce s-au prăpădit ai mei

am aruncat toate bibelourile din casă

puteam să le dau dar m-am gândit că nu-i frumos

să chinui pe altcineva

astăzi uitându-mă într-o vitrină

am văzut un elf mic

cred că era o fetiţă dar elful nu are formă feminină

aşa că rămâne un băieţel cu privire ghiduşă

urechile ascutile şi nasul cârn

îmi râdea în faţă bălăbănindu-şi picioarele

şi dacă nu ar fi avut mâinile ocupate

cred că mi-ar fi dat cu tifla

primul impuls a fost să întru la el

să-l iau acasă şi să-mi cer iertare dar n-am cedat

am plecat fără să mai privesc în urmă

să văd dacă mă urmăreşte cu privirea sau a înţepenit pe raftul lui de sticlă

nici becurile nu mai sunt ce-au fost

cine se uita la bec stia ca lumina galbena da si caldura

numai ca cei mai multi ignora faptul ca lumina alunga intunericul si taina

lasandu-ne descoperiti, goi si tematori de fizionomia care ne tradeaza

si ca sa fie lumina, iti trebuie si intrerupator

gainile traitoare in incubatoare si hranite cu povesti

cresc grase si voioase ouandu-se dupa cum se aprinde lumina

unele de doua ori, alte de patru ori, cele mai multe doar o data

pentru ca alchimia genelor inca functioneaza cu tot stresul

in iad toate becurile sunt arse spunea un mare scriitor

partea proasta e ca asa voiau sefii cei mari

pentru ca pe lumina poti numara bustenii, cazanele si smoala intarita

dar pe intuneric ciordeala pune ban pe ban si osanza pe ciolan

daca toate parcurile ar avea iluminat stradal

unde oare s-ar mai piti noaptea sa-si traga sufletul

ca doar nu poate sa umble tot timpul imbracata in valuri de ceata

sparte cu greu de becuri chioare si incomode

liber la plans

plangi maica, nu te rusina

bine dar barbatii nu plang niciodata

poti s-o crezi sau nu, dar numai tainitele gandurilor stiu

cate potopuri le-au ravasit sufletele

mai toata lumea plange la moartea cuiva

putini sunt cei ce plang nasterea

dar oare ce e mai greu de trecut in lume

viata cu-ale ei fantasme sau moartea cu lumina lina

cand viata-ti inchide scocul

nu te-ntreba ce trebuie sa faci

fa-ti o pluta, arca, barca

si lasa suvoil lacrimilor sa te inunde

bine dar eu nu am de ce sa plang

viata m-a luat in tarbaca

molesindu-ma ori intarindu-ma

daca nu de necaz, plangi de bucurie

de bucurie? da ce-i aia?

păpuşa dezmembrată

ce vrei să te faci când creşti mare?

când o să fiu mare vreau să mă fac înger

şi or să-mi crească aripi mari pe spate,

şi altele mici la mâini şi la picioare

şi o să zbor din suflet în suflet

ca să-i aflu liniştea şi pacea

acum că ai crescut ce vrei să te faci?

tot un drac, pentru că nimic din ce-mi doresc

nu mi se împlineşte

era o vreme când mai aveam putere să îmi doresc

astăzi nu mai am nici putere şi nici voinţă

răstignit între timpul meu şi timpul lor

îmi doresc moartea cred

dar nu ştiu dacă o să aflu vreodată

cum e să mori împăcat

uitat, pe un pat de spital

un trup tot o rană

aşteaptă primele muşte să viermuiască

când ai un vis, o dorinţă ai trei variante:

o sugrumi încă de la naştere fără nici o remuşcare

o oferi tuturor să-şi facă mendrele şi s-o arunce

o ascunzi departe de ochiul vânat şi o ajuţi să înflorească

cea ce-a patra cale nu există

decât ca ipoteză de lucru ascunsă într-o minciună

talmacind

poti sa te duci sa-ti faci felul, ca io nu-ti mai tin partea

mi-a spus anul de la anu itindu-si falca rumena si bucalata

ce-ai avut cu mine viata de ma vinzi ca pe verdeata

adunata buchetel cat is io de mititel?

Ia-ti arborele si vino mai aproape  

vreau sa te vad a soptit Mosul ridicandu-si genele sprincenele

cu toiagul degerat ce-l mai ajuta cu-un sfat

arborele l-am pierdut cand padurea s-o rarit sau poate ca n-am avut

cand o fost la imparteala lumea toata-a dat navala

io c-am venit tarzior am luat praf de pe ulcior

si mi-am presarat pe viata

ca sa nu prinza verdeata

nu te lupta sa iubesti ca tot ce-atingi otravesti

nu te grabi cu iubitul ca nu mostenesti pamantul

cata iubire-o sa dai atata necaz sa ai

ce? vise? ingroapa-le ca altfel de belele dai

hai omule sa mergem

m-am intalnit cu moartea la un colt de viata mai pustiu

isi ungea ochii sa nu lacrimeze si-si facea cate un benghi pe fiecare obraz

ca se tot luau de fiecare data dupa scuipatura

as fi vrut s-o intreb daca are dezlegare

dar cine putea s-o verifice si sa-i ceara lista

atata timp cat ea era stapana pe foarfece

lasa-ma ca sa ma gat si cu lumea sa ma-mpac

mai copile tu om rau nu trage de timpul tau ca te las in lumea rea

ti-oi sterge cararile si ti-oi uita zilele

ti-as mai lua vreo doua zile sa-mi fie bine si mie

eu ti-as da si doua sute ca-ti sunt nopti grele si slute

dar te scap de chin si jale care creste-n a ta cale

Doamna cu ce ti-am gresit de mi-i drumul la sfarsit

zau ca nu imi esti gresit dar de soarta urgisit

si-oi umbla din viata-n viata cautandu-te la fata

de tine nimeni n-a plange, milele nu te-or ajunge

moartea-ti e de ajutor, sa te stergi din amintiri si-alte crunte amagiri

sa-ti stergi urme, sa stergi nume, ca n-ai fost iubit pe lume

pana lumea s-o sfarsi, impreuna tot om fi

eu iertarea tu iubirea

sa ne tinem pomenirea

time is just a concept

dupa

dupa mine potopul ar zice clopotarul rupand funia limbii

si clopotul se pravale intr-o tacere de moarte

cu paianjeni prinsi intre doua mute rostiri

acum

acum stiu cat de gol am venit pe lume

pentru ca nici pana azi nu mi s-au incalzit extremele

si cad cand intr-o sistola cand intr-o diastola

candva

candva, dupa ce ma voi naste

voi uita toate facutele si nefacutele, doritele si nedoritele

predandu-ma vietii cu acte in regula

atunci

atunci te uitai si nu-ti venea a crede

ai fi vrut sa ma judeci, sa ma alungi sau sa ma biciuiesti

dar cuvintele imi erau deja date si ma slujeau cu credinta

tarziu

da, cred ca e prea tarziu ca sa mai alerg dupa tine

zilele tale viata au fost scrise si arhivate

asa ca orice pledoarie este inutila

când?

indată!

totdeauna...

dar deocamdată...

judecă-mă dar nu mă compara

vai ce seamănă cu...

ce cuminte şi ascultător e, exact ca şi...

să faci exact ce face şi...

din clipa în care m-am născut am fost un termen de comparaţie

pentru bune,pentru rele dar şi pentru inertele-aşteptări

nimic din ce făceam nu mă definea,

totul trecea printr-o comparaţie

mai mult sau mai puţin răuvoitoare,

şi de foarte puţine ori benefică

de cele mai multe ori omul te judecă

dar nu rezistă tentatiei de a te pune în balanţă

plecând de la patul lui Procust

şi sfârşind în tainiţele labirintului

omul din mine,

unic şi irepetabil,

trebuie să poarte cătuşele

stabilite de un termen de comparaţie

et în Arcadia ego

cât de frumoasă este viaţa

o spun în cunoştinţă de cauză

pentru că am trăit-o

dar nu ca turist

ci ca trăitor deplin

cu toate constrângerile

Deoamne,

să-ţi fie dat să gusti o melancolalie de toamnă

sau o depresie aurie

aşa cum numai cerul mai poate arde

când am fost eu

era la modă iubirea

şi-ţi dai seama că fiecare se lăuda

sau căuta să se agaţe de o realitate iluzorie

numai că iubirea nu-i o aromă uitată pe cerul gurii

ea nici măcar nu doare, ea ustură

este ca o trecere

ca o uitare

e amânarea execuţiei cu încă o oră

până la singurătatea finală

distanţa dintre libertate şi sclavie e dată de un cuvînt

un simplu eu, greu cât toată materia întunecată din univers

pacea de pe palier

poate ca nu e pace, poate ca e doar o liniste

care te invaluie ca un halat septic de spital

pe care-l imbraci ca sa nu intinezi aerul calm al casei tale

sau, la fel de bine

poate fi armura pe care o pui cand pleci

pentru ca lumea asteapta sa te infulece, sa te inhate

imediat ce treci de zidurile castelului

si te afunzi in ziua care te prinde in mrejele ei

pacea de pe palier

este momentul de respiro

pe care ti-l ingadui

la inceputul sau la sfarsitul

bataliei numita simplu “zi”

vorbind cu candoare despre frica

nu moartea in sine este spaimoasa, ci frica de ea

frica este marea necunoscuta ce ne domina de la inaltimea turnului

pe care tot noi l-am ridicat, el fiind primul Babel al omenirii

frica nu este umana. ea este universala numai ca

ori i-am pierdut cheia de decodare

ori aceasta cheie nu am avut-o niciodata

tendinta universala a materiei este aceea a urmei

existenta fizica simte nevoia sa lase o urma a trecerii

de la banala samanta pana la albia unui rau

energia exista fara a cunoaste frica

de aceea prezenta ei e un continuum de nestavilit

dominand totul cu volutele sale

cuvantul nu cunoaste frica si nici alienarea

el se naste, traieste si moare

fara sa piarda sau sa castige nimic din continut

cine stapaneste cuvantul are universul la picioare

dominand energiile latentente, dezlantuindu-le si potolindu-le

caci cuvantul e cheia ce inchide universal in propriile spaime

la castel, in turn… uitarea

trecusem prin viata cautandu-ma gara sa ma gasesc

si tot ratacind am ajuns la portile cunoasterii

si-asa am aflat ca fuga mea prin lume

era teama de a nu cadea victima

mediocritatii de a accepta

fara rezistenta

viata

daca as fi stiut

ca si imobila contemplare

te scoate la aceeasi poarta a cunoasterii

nu as mai fi ridicat acel castel

zidindu-ma in turnul

care cere mereu

cap de om

                                                               

ca o aripă în zbor am tăiat cerul în două

să te naşti încărcat de magie, asta da vrajă
încât, asemeni norului, să te întrebi
cui ajută voluptatea formelor mele

să pluteşti lepadandu-ţi tristeţile
să te tăi în urma unui cârd de cocori
şi să plângi inverzindu-ţi trecerea

soarele nepăsător se ascunde după-un nor

cine poate suporta atâta fericire?
să ştii că nu ai limite şi constrângeri
şi nici ceruri care să te alunge

magia se ridică din suflete contemplative
e aburul credinţei că poţi vedea dincolo
şi chiar mai departe de al nouălea cer

visele în devenire cerului cer găzduire

Hai, morţilor, a sosit moartea!

cand Dumnezeu a imbracat moartea in haina de noapte

a facut-o pentru ca omul sa nu poata scruta timpurile cautand-o

ci sa traiasca cu uitarea cea fara de durere

si veneau mortii la mine sa le dau cu imprumut

ochiul sa priveasca-n lume catre tot ce au pierdut

buzele ca sa jeleasca si urechi ca sa auda

soapta vantului 

“cazul M”

cand Dumnezeu e de vanzare si sunt tarabe pline

atata timp cat orice om poate fi inlocuit de un altul

si unicitatea nu e pretuita

viata poate fi catalogata pe philum, regn, familie, specie

uitand si anuland minunea si miracolul

sa discutam ca de la dragoste la dragoste

dar cum poti sa povestesti despre ceva ce nu cunosti

iubirea nu trebuie cunoscuta, ea trebuie traita

cu teama, cu indarjire cu bucurie

si tot ce trebuie sa faci este sa uiti trecutul

de ce ai pus numele acestor insiruiri  “cazul M”

pentru ca fiecare poate purta un nume ca asta

iar adevarul poate veni si de la moarte dar si de la mantuire

era oare mai bine daca ii spuneam cazul N

in care N vine de la nimeni sau de la netrebnicie?

sa ne imbracam in da-ul iubiri

de s-a abate pustiirea pe pamant

si cerul se va strange cocoloase

e semn ca omul inca nu e Dumnezeu

iar cerul si pamantul inca nu-I al sau

ploua peste lume, ploua cu-impacare

caci iubirea-I mare nu are catare

ploua peste lume lacrima curata

sa curete locul, de noroi sau pata

moartea ca iertare o primesti supus

mana care scrie stie ce-ai fi spus            

Doamne miluieste, cuminecatura

ce opreste chinul potoleste ura

sa lepadam negarea ca pe o haina grea

“eu sunt cel mai mare duşman al meu”

cand m-am nascut, mi s-a pus eul in brate si mi s-a soptit

“sa ai grija de el ca de ochii din cap, caci fara el nu vei putea trai”

si asa precum “Voinicul cel cu cartea in mana nascut”

eu imi purtam eul prin tot locul

pana cand s-a topit cu totul in carnea, in sufletul si-n cugetul meu

amestecandu-ne sangele

fa-mi statuie mi-a soptit, eu voi de acum dumnezeul tau

si zilele mele erau caramizi la temelia soclului

trairile mele deveneau mortar

si aurul iubitrii se transforma in plumb

adunandu-se in trupul cel nou al statuii ce ma secatuia

lumea trece si scuipa

lumina se izbeste de ea zdrobindu-se

pana si timpul cade la invoiala ocolind locul

umbra ingrijorata ma cara-n spinare

lacrima arde ca un rau de lava

si doar pustiirea mai urla alungand lumina miloasa

cine a spus ca moartea te alunga din lume a gresit

samanta uscata degeaba tanjeste

ca nici macar lumina, iubirea si apa

nu pot intoarce ce e dus din lume

gresit

inutilul din mine

sa iubesti inutil

trebuie sa iubesti frumosul si curatul

Isus este iubirea intruchipata

viata este iubire

daruind vei dobandi

iubeste si lasa-te iubit

iubirea te cauta si vrea sa te invete

dar cand totul pare a avea un scop si o determinare

gandeste-te si la cel aruncat in apele nebuniei

pentru el inutilul are cu totul alte intelesuri

am crezut intotdeauna…

si cand m-am nascut, măre au venit

noua ursitoare, noua dregatoare

si m-au descantat cu glas leganat

si m-au juruit si-apoi mi-au ursit

sa le stapanesc, sa le infloresc

cat am sa traiesc sa le randuiesc

dar pe cine-anume au uitat a spune

glasul noptilor senine imi sopteste taine grele

cat din mine cat din tine aveam nevoie de ele?

am cautat dulceata cuvintelor

dar cele mai multe mureau uscate pe varful buzelor

si cu silnicie ma apropiam de toti acei care-mi zambeau

numindu-ma “prietene” fara sa-mi stie numele

si fara sa banuie ca numele meu

era straja inimii mele

ce ma apara de toate relele greu de imaginat

am luat cuvintele asa cum veneau

neranduite si nepotrivite bulucindu-se la strunga buzelor

iar degetele mele au cautat sa le potoleasca spaimele

mangaindu-le, descantandu-le si-ajutandu-le sa-si afle rostul

si cuvintele m-au ascultat, s-au linistit

si-au inflorit, inseninandu-ma

cu pacea si iubirea lor

ce s-ar face iarna, daca n-ar sti ca-n taina gerurilor

poarta germenele primaverii?

urme, umbre si regrete

cand ai o manusa murdara

ori o speli ori o arunci

dar daca o arunci la intamplare

pregateste-te sa faci fata oricarei provocari

lacrimile nu au nevoie de canale sau alibi

ele isi fac drum fara sa te intrebe

spalandu-ti spaimele si temerile

asa ca nu le pune stavila impiedicandu-le menirea

oare de ce imi pare mai rau?

de cele facute sau de cele nefacute

cele facute ma insotesc

cele nefacute ma asupresc

cand nici un singur lucru bun

iubeste! mi-ai spus si ai plecat

dar din carti invatam cuvinte nu iubire

si nu am gasit pe nimeni care sa ma lamureasca

asa ca m-am aplecat catre buburuza, catre firul de iarba

si catre cel ce astepta in oglinda apei

daruieste! am auzit ca o soapta

ce as putea darui? caci nu aveam nimic

mangaiam iarba sau ma lasam mangaiat?

plangeam sau ma ofeream esenta

sufletul nu stia ca-I ofranda

primeste! si lumea condensa in jur

ochii mei isi aratau goliciunea

buzele mele susurau uscaciune

iar mainile prinsesera radacini in tacere

astupandu-mi urechile cu larma uitarilor

traieste! dar vremea semanase-n urma regrete

lumina nu se mai invesmanta in bucuria zorilor

cerul isi lepadase pana si ultima rasuflare dospita

pamantul se stransese de pe drumuri

si contempla ridurile unor trecute ploi

langa mine, in carnea stancilor odihnea

magia celor doua cuvinte stranse in carnea literelor

carpe diem.

Si cat de simplu ar fi fost

daca intelegeam rostul

aeroportul zilelor mele

daca ma trezesc destul de devreme

pot sa astept la sosiri sa-mi salut ziua ce a sosit

recunosc, sunt veacuri de cand nu o mai astept cu flori

dar nici ea nu mai lacrimeaza ca la-nceput

daca am curajul sis tau mai mult

vad ce inseamna cu adevarat viata

chipurile se preling dintr-o umbra in alta

si pana si mirosurile se gudura

printre picioarele calatorilor

lumina se plimba de colo colo printre ore

putin mai devreme abia vedea pe unde merge

iar acum e mandra, stralucitoare, ametitoare

dar stim amandoi

ca se va scufunda iar in uitare

astazi voi ramane aici pe aeroport

imi voi lua la revedere de la ziua asta, ne vom imbratisa

si o voi urmari cum pleaca,

cam sleampata si neingrijita

si obosita, extrem de obosita si trista

dar orice s-ar zice, a fost si ziua mea

despre un prezent fabulous

eu, bărbatul iubirii, am plecat în lume să-mi găsesc perechea

tu, femeia iubire, ai rămas în viaţă ta, ştiind că vei fi căutată, găsită

eu, căutând iubirea am rătăcit cărările căsătoriei

tu, cu toată iubirea, ai făcut un copil

eu căutam printre cuvinte şi gesture, iubirea

tu, ai mai făcut un copil

şi împreună ne bucuram de căldura

şi de prezentul numit cămin

tu, femeia iubire, iubind

eu, bărbatul iubire, căutând

timpul, ca un mai mare bancher

dă pe datorie fără să mărească dobânda

şi cred că din cauza asta

nu am realizat niciodată cât de îndatoraţi suntem

tu, femeia iubire, iubeai

eu, deja bătrân, predasem ştafeta

şi dădusem altora puterea să caute

melancolia  şi nostalgia îmi dau târcoale

dar pentru a nu cădea în plasa lor

mă uita tine femeie iubire

şi cumva, în adânc, ştiu că îmi aparţii

cu toate libertatea

şi toată iubirea 

nu există femei atrăgătoare

ştiu. o să-mi spuneţi că e titlu de roman siropos

sau măcar de telenovelă

eu cred că este doar o erodată filozofie de viaţă

viaţă e o înşiruire de femei numite zile

ce-ţi ies din aşternut şi apoi se pierd în lume

după care, epuizate, se întorc şi-ţi cuibăresc noaptea în braţe

primul lucru pe care îl vezi când deschizi ochii

e un sân de femeie, cald, plin de preaplin

şi gata să ţi se ofere necondiţionat

în viaţă trebuie să alegi, eşti învăţat să alegi

şi odată ce ai ales mărul de aur

realizezi că în viaţă trebuie să ai o mâna liberă mereu

poate că de fapt acesta e motivul pentru care nu există femei atrăgătoare

pentru că fiecare îşi culege mărul ce I se cuvine şi realizează

că cealaltă mâna trebuie ţinută pe volan

este lângă noi şi voi nu vreţi să-L vedeţi

m-am făcut om dar pustiirea se oglindea în ochi mei

şi nici stelele nu-mi căutau umbra

aşa că m-am lepădat şi mi-am luat zborul

cerule măritule de ce-mi speli cărările şi îmi cerni temerile?

mi-am luat trup de patimă răstignit între două zboruri

dar sufletul meu tânjea după căldura brazdei

să-mi aflu liniştea într-o nouă vieţuire

bunule pământule ascunde-mi lacrimile

şi atunci m-am dezbrăcat de tot trecutul şi m-am îngropat sămânţă

dar vaietele urcau din adânc ca aburul de tămâie

alungându-mi pacea şi aşteptarea

codrule bătrânule ascunde-mi potecile, urmele, suspinele

am îmbrăcat trup de vieţuitoare

dar picioarele mă purtau tot în jurul neliniştii

şi nu mai vedeam decât un continuum fără început sau sfârşit

râule molcomule mi-ai luat aşteptările împletind visările

lepădat-am trup de apă şi în duh m-am întrupat

căutând să-mi stâmpăr setea dar tot de otravă-am dat

între static şi dinamic nu-i decât o lacrimă şi drumul ei

mânăstirea dintr-un lemn

ia-ţi visul şi vezi-ţi de drum!

mi-am adunat crengile, mi-am tras rădăcinile şi am plecat

pământul răscolit privea cu nelinişte în urmă

şi nu înţelegea nici mersul, nici zborul

fie mie toate nerostitele

şi cuvintele curgeau ca apa-n scoc

învârtind trecerea timpului

şi roata spaimelor

tăiaţi toată pădurea

dar fiecare rădăcină va lepăda o sămânţă

şi viaţa va continua fără a cere voie

până când ultimul copac va cădea

luaţi trunchiul acesta şi dezlegaţi-l de toate legăturile

visele lui vor creşte ziduri ascunzându-vă temerile

dorurile lui vor acoperi înlăuntrul inimilor cu iubire

iar cuvintele lui vor fi trepte întru mărire

zidit întru cuvânt, mă cioplesc cruce bătută de ploi şi de vânt

în cadenţă marş

nici nu te-ai născut şi coroana te aştepta

sângeraseră spinii când le-au fost smulse braţele

se jeluiau şi blestemau

fără să ştie cărui cap i se pregătea coronarea

aur şi argint să fi preschimbat tina

şi tot nu ar fi fost de ajuns

să astupe lăcomia şi gropile din asfalt

aşa că lacrimile tale au înmuiat sufletul pământului

ia-ţi cuvintele şi pleacă măi omule

lasă fericirile munţilor încărunţiţi

nu vezi că şi sagele îţi usucă urma

urma-te-ar rele şi aduna-te-ar cerurile

înainte-mi naşte drumul sterp al uitării

în spate îmi creşte părăsirea

şi toate nespusele plâng pe de lături

răsleţindu-mi tăcerile

stâng, drept, stâng, drept

nu rupe cadenţa soldat, capul sus

moartea e în tribună să-i dăm onorul

uite-o. acum se spală pe mâini…

dezlegare la bici

pentru fiecare rasuflare irosita am pus deoparte cate doua lacrimi

sa pot spala picioarele si mainile celor care ma vor urma

Pamantul nu se opreste la incrancenarea mea

si nici supararile mele nu-I spun mare lucru

daca tot am catadicsit sa vin in lume

trebuie sa-i seman intru totul, din cap pana-n picioare

cine seaman vant culege furtuna mi-ai spus

pe cand aruncam vorbele de prisos in brazda noua

si nu credeam ca rodul va fi atat de greu

incat ma va culca la pamant

daca ai un vis nimic nu-ti poate sta in cale

numai ca trupul meu rascolit zace la pamant

ingreunandu-mi pasii, poticnindu-ma

ca o ghiulea tacuta in plina descompunere 

in marea carte a vietii toate sunt scrise de o singura mana

si nu poti spune ca nu stie stanga ce face dreapta sau invers

pentru ca mana aceea nu poate fi nici mituita si nici adormita

asa ca fereste-te de judecata ei fara cusur

de ce-ai ingaduit sa-ti fie zdrobita fiinta?

daca nu-i lasam de unde as mai fi strans lacrimile?