de-a marea şi de-a visul

marea trebuie să moară

sentinţa pare dură, rece, clară

iar marea s-ar evapora cum ştie ea, alene

privindu-şi criminalul printre gene

dar vin pe-ascuns cuvintele şuvoi

strânse din lacrimi, rouă sau din ploi

şi umplu iar locul sărat

ce ar fi vrut

dar nu s-a mai transfigurat

în vagă amintire

departe

sunt mari carora nu le plac intrebarile

sunt mari care isi pierd amintirile

sunt mari care isi leapada valurile

sunt mari care-si deapana uitarile

rasturnate in ceruri sunt toate marile

cu lenesi nori stergand departarile

un soare captiv intr-un alt viitor

abulic, incert si cumva trecator

pantomima

de fiecare data, marea intra in circuitul apei in natura

uitandu-si de fiecare data trecutul

reluand aceleasi greseli

lobotomie se cheama valul ce va sterge

sute de alte istorii incredibil de adevarate si triste

asa cum numai ploaia mai poate plange uneori

veniti sa luati lumina

valurile mele mele poarta toata lumina stelelor

si caldura iubirii, dar soarele nu a aflat inca

si-si tot cauta reflexile

reluand jocul

candid

idei traverse

dacă marea n-ar fi mare şi şi-ar număra toţi stropii

ar putea să îşi dea seama cum ne-ngemănăm cu toţii

oameni cu care m-am întâlnit sunt doar fascicule de lumină

ne-am atins, ne-am suprapus, ne-am despărţit

şi la un moment am străpuns bezna haină

marea legănându-şi temerile în adânc

se-ntreabă c e se-ntâmplă şi de când

apusul varsă sânge în fereastra zilei

vâsla taie-n carne vie nicidecum nu mângâie

marea sângera tăcută aşteptând noaptea să-i vie

cât de ignorantă-i marea sau cât de mare e a ei mărinimie

de îşi ascunde-n lacrimă uscată ,ca pe o comoară, moartea

eu nu ştiu ce e regăsirea şi drumul mi se termină abrupt

lăsat am fost din mâna maicii mele sau poate toate firele s-au rupt

o salcie ar vrea să plece

sub unduire calmă se ascund furtuni greu de oprit

când valul muşcă-n ţărmul ostenit

şi-a lui furie pare greu de ostoit

te-aş rupe-n două şi te-aş face altoi

bucăţi să lăstărim şi să înflorim preaplinul

prea grei de roadă să ne rupem şi unul să se facă iară doi

în verde crud se scaldă lemnul dimineţii

când roua îl cuprinde în ştergare moi

se-ntinde cerul să-l cuprindă-a zbor dar rădăcinile-l ţin bine

orice secret are un preţ...

lasă-mă să te-mpletesc 

şi în vise să te cresc

în urzeală să te-ascund 

semnelor să le răspund

cu priviri iscoditoare 

şi-ntrebări fără valoare

marea moare-ncet topită

ca o vrajă nerostită

ca o vorbă alungată

moarte neelaborată

cine-n mare moarte are

se topeşte şi dispare

veşniceşte în uitare

şi face cercuri la soare

ca o moarte dulce  somnul...

nod de cale poetica

daca ai sa auzi suierand cuvinte
si ai sa simti glasul rimelor nepereche
sa sti ca-n capul meu
se-ntalnesc toate caile poetice ale lumii
dar pentru ca anii grei de criza
isi spun cuvantul
acarul Paun bate-n roti imaginare

(si a fost cumva marti toata ziua)

perfuzie

cine nu are iască riscă să moară de frig

nu că i-ar fi de mare ajutor sau că i-ar ţine de cald

dar nimic nu strânge la sân scânteia ca ea

ridicând-o la rang de vâlvătaie

cuvintele mi-au amorţit, au murit puţin şi s-au uscat

fără speranţa vreunei scântei rătăcitoare

e plină pădurea de greşeli ca mine

verbele ne suportă greutatea

ideilor inexistente

iar moartea

trece alene, exasperant de-ncet

strivindu-ne sub un munte de ignoranţă

amintirea visului frumos

macină carnea seacă

alungând

până şi speranta scrumirii

ambulanţele-aleargă printre sirene

nopţile intubate atârnă-n perfuzii

picătura chinezească s-a ofilit

ruginit e acul 

întâlnirea

poate ca niciodată uniunea nu a fost mai desăvârşită

ca atunci când ne-am întâlnit: marea şi fluviul 

stăpână şi sclav, dominat şi dominantă

totul îndulcit cu puterea acceptării

poate că povestea trebuie doar trăită

pătrunderea şi întrepătrunderea

cedarea unui eu către un altul

până la dispersie

împletirea fluidelor

într-o moarte şi-o-nviere

continuum supus eternului carpe diem

maree

ea nu se grăbeşte, ea ştie să aştepte

petrecându-se sub răsuflarea lunii ostenite

şoptind ademenitoare: sunt aici

moartea ca un pescăruş rănit

cu ochi sticlos cu galben cioc şi tainică durere

se strânge-n aripi suspinând şi-n somnul ei mă cere

mă liniştesc val după val cu răsuflări molcome

în somnu-i multimilenar scânceşte-ncet şi geme

singurătatea este grea când cerul n-o cuprinde

eu îmi trec secolele prin ea când valul mă desprinde

la pieptul meu multe poveşti s-au strâns plângând de milă

am adunat corăbii, drepţi, cărări acum pierdute

atingeri, moarte, visuri, vieţi,

furtuni ce-au spart trecutul

nisipul vieţii sparge-n dinţi

şi-a a scrâşnet sună timpul

ambivalenta marilor

plaja e locul unde ma intalnesc cu himerele mele,

le stapanesc fara patima,

ma las lor cu ochi senini si luminosi

val dupa val, noapte de noapte

zilele infloresc ca un zambet agatat in coltul cerului

noptile cern melancolice ploi de stele

ploi usoare, stropi de roua

viata despicata-n doua

jumatate rug de sare

si jumatate uitare

lacrima cernuta

durere ceruta

intalnirea dintre mari

poate ca nimic nu e atat de greu

ca asteptarea, ca speranta intalnirii

pentru ca, o mare nu poate intalni alta mare

decat in doua conditii

prin moarte

sau prin accidentul cotropirii

cand toate barierele cad potopite

si una dintre ele

renunta la identitate…

aruncarea in prezent

mi-ai murit cuvintele

napadite de blesteme

tot pustiul n-ar ajunge

golul sa-l acopere

penele cu care-am scris

incropit-au aripi grele

ridicatu-m-au la soare

ori moartea cata a jale

numai dincolo de mine

linistea mai toarce-a moarte

stelele-au plecat de-acasa

torcand caier de uitare

eliberare…

noaptea

muzica se strecoară-n pântece pregătind culcuş

viselor ce vor deveni realitatea

unde curbele se topesc ȋn lacrimi răvăşite

şi gâfâie sacadat, cadenţat, pe măsură

viaţa-şi caută cărarea

jerbă de lumini şi tumult

moartea-n gânduri bate ritmul

adevărul lasciv toarce

visele cu-a lor minciună

prin genuni ne poartă-n lesă şi ne tace

toţi copii Domnului dansează

noaptea, când pisicile sunt negre

poezia are formă liberă,

fluidă aş putea spune

se naşte, trăieşte, dispare, revine

departe de constrângeri

de noi, de nefasta putere,

de seducţia şi influenţa celor care

oricine vrea să pună stăpânire pe ea

să nu uite că poezia caută calea minimei rezistenţe

lăsând vremelnice urme,

secată albie

a nestăpânitelor  temeri

penitenţa ca opţiune, liber aleasă

în timp ce a impune înseamnă tortură

mi-am ales singur închisoarea

zidindu-mă între cuvinte

realitatea, uşă falsă fără chei

dincolo de care lumea,

zbucium inutil

voi respira liniştea cuvintelor

voi sorbi din urma fiecărei zile

şi-mi voi reaminti mereu

că sunt prizonierul unei închisori de lux

doar eu, o tăcere

coliziune

până cînd va mai răbda Luna să ne privească

alungând nebunia ce-ar face-o să se prăvălească

meteoritul îşi vede de drumul său

fără să se abată la stânga sau la dreapta

dar sunt momente

când ceva

acolo

în adânc

prinde să vibreze

freamăt care-i scurtcircuitează

logica şi raţiunea orbitei

aruncându-l în braţele primei planete

aceasta-i dragostea?

arderea de tot?

şi atunci, eu,

eu când o să te strâng în braţe?

nimic pe dinăuntru nimic pe dinafară

scufundă-mă-n tăcere şi toate cuvintele se vor scrie pe buzele mele

umple-mi neprihănirea ascultării şi vei vedea răsărind toate tăcerile

sparge-mă şi cioburile mele vor răni ziua furându-i culoarea ochilor

ce mai contează o cupă plină de uitare...

de dimineaţă

soarele mi s-a adresat cu dumneavoastră

s-a oprit puţin, mă privea din fereastră

a plecat grăbit trăgând văl des de ceaţă

m-aş întoarce în pat dar deja-i dimineaţă

poate ca verdele nu-i verde-ntr-ajuns

să-l tragi fir subţire să faci fus după fus

să ţeşi o grădină cu verdele-n sus

e iarnă şi-acest anotimp încă nu se dă dus

ce a mai fost?

vă spun că nu are rost...