armonia culorilor

putreziseră toate speranţele când te-am întâlnit Doamnă,

mi-ai spus simplu: ai două variante, ori trăieşti ori vii cu mine

alege cu ce culoare vrei să împodobim restul ce ţi-a mai rămas

din câte ştiam, negrul nu este culoare ci doar o sumă de umbre

de aceea cred că foarte multă lume o asociază cu moartea

aşa că am decis să aleg totuşi o culoare

şi pentru moment, griul cerului mi s-a părut cea mai potrivită

de fapt nu era doar o culoare, era o gamă întreagă

aşa cum numai cerul şi viaţa pot etala cu nonşalanţă

roşul aprins l-am scos dintr-o arteră fumegândă

verdele a ţâşnit icnit din rărunchi

iar galbenul decodat curge monoton ca o urare

albastru... unde găsesc puţin albastru ţinând cont că sângele meu

nu se ridică până la rangul de rădăcini aristocrate

de pe linia orizontului mărginit

reflexe stridente îmi şoptesc la vie en rose

acestea fiind spuse încerc să încropesc un rogvaiv decent

cerşetori de elită

chiar de nu sunt asemeni vouă

din mine parte sunteţi

anul trecut nu s-a întâmplat nimic şi nici acum doi ani

şi niciodată de când mă ştiu nu s-a întâmplat nimic deosebit

excepţie face naşterea mea, dar de asta chiar că nu-mi aduc aminte

a fost un moment magic aşteptat după care totul a recăzut în uitare

aţi putea crede că acum le am pe toate dar nu e deloc aşa

numai că am şi uitat să mai plâng

ori poate că am secat

mama spunea că nu e frumos să ceri nimic de la viaţă

şi nici să te plângi,

aşa că nici nu cer şi nici nu plâng

doar întreb şi eu pe ici pe colo, pe unde ajung

aveţi vreo amintire în plus,

ceva ce nu va mai trebuie

şi care m-ar putea ajută să mă încălzesc?

am pierdut totul în timpul potopului

şi cred că nici focul nu m-a prea ocolit

poate că totuşi...

dar nu, nu e bine să cer

aşa că o să aştept aici în colţ

dacă nu deranjez...

toată viaţa am fost "acum şi aici"

dar cred că şi timpul s-a plictisit de nazurile mele

când kitsch-ul din mine rânjeşte

m-am uitat pe geam în sufragerie şi ţi-am văzut vitrina plină cu bibelouri

toată copilăria mea a fost marcată de aceste podoabe ieftine pe care le uram

un motiv era că nu aveam voie să le ating nesupravegheat

iar al doilea motiv consta în obligativitatea ştergerii vitrinelor în fiecare săptămână

ştii mama nu ne ducea la biserică aşa că ştersul bibelourilor

era ritualul nostru de fiecare duminică

mult mai târziu, după ce s-au prăpădit ai mei

am aruncat toate bibelourile din casă

puteam să le dau dar m-am gândit că nu-i frumos

să chinui pe altcineva

astăzi uitându-mă într-o vitrină

am văzut un elf mic

cred că era o fetiţă dar elful nu are formă feminină

aşa că rămâne un băieţel cu privire ghiduşă

urechile ascutile şi nasul cârn

îmi râdea în faţă bălăbănindu-şi picioarele

şi dacă nu ar fi avut mâinile ocupate

cred că mi-ar fi dat cu tifla

primul impuls a fost să întru la el

să-l iau acasă şi să-mi cer iertare dar n-am cedat

am plecat fără să mai privesc în urmă

să văd dacă mă urmăreşte cu privirea sau a înţepenit pe raftul lui de sticlă

nici becurile nu mai sunt ce-au fost

cine se uita la bec stia ca lumina galbena da si caldura

numai ca cei mai multi ignora faptul ca lumina alunga intunericul si taina

lasandu-ne descoperiti, goi si tematori de fizionomia care ne tradeaza

si ca sa fie lumina, iti trebuie si intrerupator

gainile traitoare in incubatoare si hranite cu povesti

cresc grase si voioase ouandu-se dupa cum se aprinde lumina

unele de doua ori, alte de patru ori, cele mai multe doar o data

pentru ca alchimia genelor inca functioneaza cu tot stresul

in iad toate becurile sunt arse spunea un mare scriitor

partea proasta e ca asa voiau sefii cei mari

pentru ca pe lumina poti numara bustenii, cazanele si smoala intarita

dar pe intuneric ciordeala pune ban pe ban si osanza pe ciolan

daca toate parcurile ar avea iluminat stradal

unde oare s-ar mai piti noaptea sa-si traga sufletul

ca doar nu poate sa umble tot timpul imbracata in valuri de ceata

sparte cu greu de becuri chioare si incomode

liber la plans

plangi maica, nu te rusina

bine dar barbatii nu plang niciodata

poti s-o crezi sau nu, dar numai tainitele gandurilor stiu

cate potopuri le-au ravasit sufletele

mai toata lumea plange la moartea cuiva

putini sunt cei ce plang nasterea

dar oare ce e mai greu de trecut in lume

viata cu-ale ei fantasme sau moartea cu lumina lina

cand viata-ti inchide scocul

nu te-ntreba ce trebuie sa faci

fa-ti o pluta, arca, barca

si lasa suvoil lacrimilor sa te inunde

bine dar eu nu am de ce sa plang

viata m-a luat in tarbaca

molesindu-ma ori intarindu-ma

daca nu de necaz, plangi de bucurie

de bucurie? da ce-i aia?

păpuşa dezmembrată

ce vrei să te faci când creşti mare?

când o să fiu mare vreau să mă fac înger

şi or să-mi crească aripi mari pe spate,

şi altele mici la mâini şi la picioare

şi o să zbor din suflet în suflet

ca să-i aflu liniştea şi pacea

acum că ai crescut ce vrei să te faci?

tot un drac, pentru că nimic din ce-mi doresc

nu mi se împlineşte

era o vreme când mai aveam putere să îmi doresc

astăzi nu mai am nici putere şi nici voinţă

răstignit între timpul meu şi timpul lor

îmi doresc moartea cred

dar nu ştiu dacă o să aflu vreodată

cum e să mori împăcat

uitat, pe un pat de spital

un trup tot o rană

aşteaptă primele muşte să viermuiască

când ai un vis, o dorinţă ai trei variante:

o sugrumi încă de la naştere fără nici o remuşcare

o oferi tuturor să-şi facă mendrele şi s-o arunce

o ascunzi departe de ochiul vânat şi o ajuţi să înflorească

cea ce-a patra cale nu există

decât ca ipoteză de lucru ascunsă într-o minciună

talmacind

poti sa te duci sa-ti faci felul, ca io nu-ti mai tin partea

mi-a spus anul de la anu itindu-si falca rumena si bucalata

ce-ai avut cu mine viata de ma vinzi ca pe verdeata

adunata buchetel cat is io de mititel?

Ia-ti arborele si vino mai aproape  

vreau sa te vad a soptit Mosul ridicandu-si genele sprincenele

cu toiagul degerat ce-l mai ajuta cu-un sfat

arborele l-am pierdut cand padurea s-o rarit sau poate ca n-am avut

cand o fost la imparteala lumea toata-a dat navala

io c-am venit tarzior am luat praf de pe ulcior

si mi-am presarat pe viata

ca sa nu prinza verdeata

nu te lupta sa iubesti ca tot ce-atingi otravesti

nu te grabi cu iubitul ca nu mostenesti pamantul

cata iubire-o sa dai atata necaz sa ai

ce? vise? ingroapa-le ca altfel de belele dai

hai omule sa mergem

m-am intalnit cu moartea la un colt de viata mai pustiu

isi ungea ochii sa nu lacrimeze si-si facea cate un benghi pe fiecare obraz

ca se tot luau de fiecare data dupa scuipatura

as fi vrut s-o intreb daca are dezlegare

dar cine putea s-o verifice si sa-i ceara lista

atata timp cat ea era stapana pe foarfece

lasa-ma ca sa ma gat si cu lumea sa ma-mpac

mai copile tu om rau nu trage de timpul tau ca te las in lumea rea

ti-oi sterge cararile si ti-oi uita zilele

ti-as mai lua vreo doua zile sa-mi fie bine si mie

eu ti-as da si doua sute ca-ti sunt nopti grele si slute

dar te scap de chin si jale care creste-n a ta cale

Doamna cu ce ti-am gresit de mi-i drumul la sfarsit

zau ca nu imi esti gresit dar de soarta urgisit

si-oi umbla din viata-n viata cautandu-te la fata

de tine nimeni n-a plange, milele nu te-or ajunge

moartea-ti e de ajutor, sa te stergi din amintiri si-alte crunte amagiri

sa-ti stergi urme, sa stergi nume, ca n-ai fost iubit pe lume

pana lumea s-o sfarsi, impreuna tot om fi

eu iertarea tu iubirea

sa ne tinem pomenirea

time is just a concept

dupa

dupa mine potopul ar zice clopotarul rupand funia limbii

si clopotul se pravale intr-o tacere de moarte

cu paianjeni prinsi intre doua mute rostiri

acum

acum stiu cat de gol am venit pe lume

pentru ca nici pana azi nu mi s-au incalzit extremele

si cad cand intr-o sistola cand intr-o diastola

candva

candva, dupa ce ma voi naste

voi uita toate facutele si nefacutele, doritele si nedoritele

predandu-ma vietii cu acte in regula

atunci

atunci te uitai si nu-ti venea a crede

ai fi vrut sa ma judeci, sa ma alungi sau sa ma biciuiesti

dar cuvintele imi erau deja date si ma slujeau cu credinta

tarziu

da, cred ca e prea tarziu ca sa mai alerg dupa tine

zilele tale viata au fost scrise si arhivate

asa ca orice pledoarie este inutila

când?

indată!

totdeauna...

dar deocamdată...

judecă-mă dar nu mă compara

vai ce seamănă cu...

ce cuminte şi ascultător e, exact ca şi...

să faci exact ce face şi...

din clipa în care m-am născut am fost un termen de comparaţie

pentru bune,pentru rele dar şi pentru inertele-aşteptări

nimic din ce făceam nu mă definea,

totul trecea printr-o comparaţie

mai mult sau mai puţin răuvoitoare,

şi de foarte puţine ori benefică

de cele mai multe ori omul te judecă

dar nu rezistă tentatiei de a te pune în balanţă

plecând de la patul lui Procust

şi sfârşind în tainiţele labirintului

omul din mine,

unic şi irepetabil,

trebuie să poarte cătuşele

stabilite de un termen de comparaţie

et în Arcadia ego

cât de frumoasă este viaţa

o spun în cunoştinţă de cauză

pentru că am trăit-o

dar nu ca turist

ci ca trăitor deplin

cu toate constrângerile

Deoamne,

să-ţi fie dat să gusti o melancolalie de toamnă

sau o depresie aurie

aşa cum numai cerul mai poate arde

când am fost eu

era la modă iubirea

şi-ţi dai seama că fiecare se lăuda

sau căuta să se agaţe de o realitate iluzorie

numai că iubirea nu-i o aromă uitată pe cerul gurii

ea nici măcar nu doare, ea ustură

este ca o trecere

ca o uitare

e amânarea execuţiei cu încă o oră

până la singurătatea finală

distanţa dintre libertate şi sclavie e dată de un cuvînt

un simplu eu, greu cât toată materia întunecată din univers

pacea de pe palier

poate ca nu e pace, poate ca e doar o liniste

care te invaluie ca un halat septic de spital

pe care-l imbraci ca sa nu intinezi aerul calm al casei tale

sau, la fel de bine

poate fi armura pe care o pui cand pleci

pentru ca lumea asteapta sa te infulece, sa te inhate

imediat ce treci de zidurile castelului

si te afunzi in ziua care te prinde in mrejele ei

pacea de pe palier

este momentul de respiro

pe care ti-l ingadui

la inceputul sau la sfarsitul

bataliei numita simplu “zi”

vorbind cu candoare despre frica

nu moartea in sine este spaimoasa, ci frica de ea

frica este marea necunoscuta ce ne domina de la inaltimea turnului

pe care tot noi l-am ridicat, el fiind primul Babel al omenirii

frica nu este umana. ea este universala numai ca

ori i-am pierdut cheia de decodare

ori aceasta cheie nu am avut-o niciodata

tendinta universala a materiei este aceea a urmei

existenta fizica simte nevoia sa lase o urma a trecerii

de la banala samanta pana la albia unui rau

energia exista fara a cunoaste frica

de aceea prezenta ei e un continuum de nestavilit

dominand totul cu volutele sale

cuvantul nu cunoaste frica si nici alienarea

el se naste, traieste si moare

fara sa piarda sau sa castige nimic din continut

cine stapaneste cuvantul are universul la picioare

dominand energiile latentente, dezlantuindu-le si potolindu-le

caci cuvantul e cheia ce inchide universal in propriile spaime

la castel, in turn… uitarea

trecusem prin viata cautandu-ma gara sa ma gasesc

si tot ratacind am ajuns la portile cunoasterii

si-asa am aflat ca fuga mea prin lume

era teama de a nu cadea victima

mediocritatii de a accepta

fara rezistenta

viata

daca as fi stiut

ca si imobila contemplare

te scoate la aceeasi poarta a cunoasterii

nu as mai fi ridicat acel castel

zidindu-ma in turnul

care cere mereu

cap de om

                                                               

ca o aripă în zbor am tăiat cerul în două

să te naşti încărcat de magie, asta da vrajă
încât, asemeni norului, să te întrebi
cui ajută voluptatea formelor mele

să pluteşti lepadandu-ţi tristeţile
să te tăi în urma unui cârd de cocori
şi să plângi inverzindu-ţi trecerea

soarele nepăsător se ascunde după-un nor

cine poate suporta atâta fericire?
să ştii că nu ai limite şi constrângeri
şi nici ceruri care să te alunge

magia se ridică din suflete contemplative
e aburul credinţei că poţi vedea dincolo
şi chiar mai departe de al nouălea cer

visele în devenire cerului cer găzduire

Hai, morţilor, a sosit moartea!

cand Dumnezeu a imbracat moartea in haina de noapte

a facut-o pentru ca omul sa nu poata scruta timpurile cautand-o

ci sa traiasca cu uitarea cea fara de durere

si veneau mortii la mine sa le dau cu imprumut

ochiul sa priveasca-n lume catre tot ce au pierdut

buzele ca sa jeleasca si urechi ca sa auda

soapta vantului 

“cazul M”

cand Dumnezeu e de vanzare si sunt tarabe pline

atata timp cat orice om poate fi inlocuit de un altul

si unicitatea nu e pretuita

viata poate fi catalogata pe philum, regn, familie, specie

uitand si anuland minunea si miracolul

sa discutam ca de la dragoste la dragoste

dar cum poti sa povestesti despre ceva ce nu cunosti

iubirea nu trebuie cunoscuta, ea trebuie traita

cu teama, cu indarjire cu bucurie

si tot ce trebuie sa faci este sa uiti trecutul

de ce ai pus numele acestor insiruiri  “cazul M”

pentru ca fiecare poate purta un nume ca asta

iar adevarul poate veni si de la moarte dar si de la mantuire

era oare mai bine daca ii spuneam cazul N

in care N vine de la nimeni sau de la netrebnicie?

sa ne imbracam in da-ul iubiri

de s-a abate pustiirea pe pamant

si cerul se va strange cocoloase

e semn ca omul inca nu e Dumnezeu

iar cerul si pamantul inca nu-I al sau

ploua peste lume, ploua cu-impacare

caci iubirea-I mare nu are catare

ploua peste lume lacrima curata

sa curete locul, de noroi sau pata

moartea ca iertare o primesti supus

mana care scrie stie ce-ai fi spus            

Doamne miluieste, cuminecatura

ce opreste chinul potoleste ura

sa lepadam negarea ca pe o haina grea

“eu sunt cel mai mare duşman al meu”

cand m-am nascut, mi s-a pus eul in brate si mi s-a soptit

“sa ai grija de el ca de ochii din cap, caci fara el nu vei putea trai”

si asa precum “Voinicul cel cu cartea in mana nascut”

eu imi purtam eul prin tot locul

pana cand s-a topit cu totul in carnea, in sufletul si-n cugetul meu

amestecandu-ne sangele

fa-mi statuie mi-a soptit, eu voi de acum dumnezeul tau

si zilele mele erau caramizi la temelia soclului

trairile mele deveneau mortar

si aurul iubitrii se transforma in plumb

adunandu-se in trupul cel nou al statuii ce ma secatuia

lumea trece si scuipa

lumina se izbeste de ea zdrobindu-se

pana si timpul cade la invoiala ocolind locul

umbra ingrijorata ma cara-n spinare

lacrima arde ca un rau de lava

si doar pustiirea mai urla alungand lumina miloasa

cine a spus ca moartea te alunga din lume a gresit

samanta uscata degeaba tanjeste

ca nici macar lumina, iubirea si apa

nu pot intoarce ce e dus din lume

gresit

inutilul din mine

sa iubesti inutil

trebuie sa iubesti frumosul si curatul

Isus este iubirea intruchipata

viata este iubire

daruind vei dobandi

iubeste si lasa-te iubit

iubirea te cauta si vrea sa te invete

dar cand totul pare a avea un scop si o determinare

gandeste-te si la cel aruncat in apele nebuniei

pentru el inutilul are cu totul alte intelesuri