the door of no return

open your eyes let your mind free

and watch the sky

you will see the clouds

wandering slowly

to the end of blue

someday you will follow

same way, far away,

to the end of time

walks without fear

because the light path

knows what you need

prizonierii modelelor

exerciţii impuse

poate că tu nu şti ce înseamnă să te mişti sub povara blestemului

şi viaţa ta nu e strivită de mareţia modelului ales

de cele mai multe ori de alţii

şi cum modelul este frumos, înalt, deştept,

face totul cum trebuie şi la timp

el e Dumnezeul tău, umbrela de soare sau de ploaie

abia târziu, realizezi greşeala

viaţa spulberată de acest expres

se află garată pe o linie secundară

exerciţii libere

până aici! rupe pisica! desprinde-te

plutirea înseamnă libertate

dar asumarea înseamna ştiinţa alegerii modelului

iedera fără un suport, e o biată târâtoare

ce nu cunoaşte beţia înăţimilor

dar susţinută şi ajutată se ridică peste aşteptări

luna nu se întreabă dacă e iubită sau urâtă

dar fără prezenţa ei,

apa mărilor ar muri de oboseală

fără exerciţii

alungă modelele impuse, alege-ţi reazemul potrivit

trăieşte bucuria înălţimilor

şi lasă mulţimea să se spargă val de malul sterp al vieţii 

o călătorie de o mie de eternităţi începe cu o banală moarte

moartea cu nenumăratele-i veşminte şi înfăţişări

este declarată cea mai mare seducătoare a tuturor timpurilor

căreia nu-i scapă nimeni şi nimic

o vezi cum se strecoară-n pat lângă tine

sorbindu-ţi lumina din ochi

şi ultima răsuflare într-un lung sărut

se-aşează tăcută la masă cu tine

împărţind pâinea şi vinul

până la ultimul dumicat de aer

îşi pune centura, închide ochii

bagă cheia-n contact şi-apasă pe acceleraţie

lăsându-ţi o ultimă secvenţă în derulare

şi mai e moartea frumoasă

de care te rogi, dar care trufaşă pleacă cu altul

pentru că tu nu ţi-ai terminat pedeapsa

moartea e una şi aceeaşi

numai că fiecare o trăieşte în felul său

bucurându-se astfel de inefabilul propriei creaţii

omul celor o mie de inimi

unde-ţi va fi iubirea acolo să-ţi fie şi inima

si peste tot răsăreau noi inimi

un om o inimă, o carte o inimă, o poveste o inimă

un cuvânt o inimă, un surâs o inimă

o tăcere o inimă, un nor o inimă

o casă, o stradă, o frunză

o rază, un sunet

un bocet

c-aşa-i în viaţă: unele cresc, altele descresc

dar fiecare bate la unison cu celelalte

până când rămân

chipul şi inima

gândul şi inima

inima şi....

linie continuă

the last song...

take my hand

together we can write

another end

the black widow

show forbearance

and the art of seduction

experience does not matter

and nor the desire

she is the expert and you can not escape

când aripile nu te mai ajută

visele ca si speranţa mor ultimele

numai că spre sfârşit ajung să se târâie prin colb

trasând frontiera însângerată

a ispirilor sălbatice

aş fi putut

dar...

aripile mai bat odată aerul

cerul sfâşiat de durere

priveşte căderea

moartea

reverberează

trădând locul gol

poetul sinuciderilor asistate

pare incredibil, dar primul cuvânt pe care îl învăţăm este nu

nu face, nu pune mâna, nu rupe, nu sparge, nu trage, nu ţipa, nu plânge, nu mişca

şi sub zodia lui nu fiind, uităm să apreciem frumosul, viaţa, viul

pregătindu-ne de timpuriu către moarte

şi pentru că nu ne însoţeşte până la capăt, câine credincios

o să ascundem faptul că nu vrem să murim singuri

spaima de-a intra într-o lumină de da

ne sugrumă, ne sleieşte

ne omoară

de aceea, fiecare îşi doreşte lângă el

în clipa cea mare, un poet

datoria lui e să culeagă toate clipele

să le toarne în cuvinte frumoase

jerba ce se va arunca în groapă în văzul tuturor

să se ştie că a fost om de vază

partea dureroasă e că tot mai des

ideile, versurile, rimele

mor fără nici un poet alături

să le încrusteze în carnea viitorului

cu toate astea

prin lume mai zăreşti

câte un rătăcitor ce-nchide ochii poemelor

„gol am ieşit din pântecele mamei mele...”

şi vom muri dar cine ne va mai elibera?

noaptea cea mai lungă începe cu o explozie de bucurie

vom putea dormi mai mult - e visul celui care a dormit o viaţă

tăvălit prin geruri, arşiţă, noroaie şi batjocuri

şi mai ales, îndemnat la nefiinţă

şi la aşteptare

celui ce îi intră aşteptarea în sânge

ori de câte ori va adulmeca vânt de libertate

va avea o cădere de tensiune

sau de calciu

dar până la urmă

tot cădere se cheamă că este

cu sau fără lăsare de sânge

biciul se-ncolăceşte în jurul visului

creând spirala adn-ului

ce s-ar face omul fără coşmarul cel de toate zilele

şi fără zoaiele turnate-n cap

pe post de gândire

gata mestecată?

"... şi gol mă voi întoarce în pământ!”

casa cu visele sparte

fiecare intră-n lume ţipând

e un dat al firii

apoi începe să-şi calce-n picioare dorinţele

să le frământe cu lacrimă şi cu sudoare

şi din lutul acela viu

croieşte cărămizi,

le înşiră de-a lungul

şi de-a latul

şi le coace domol la focul aşteptărilor

pentru că speranţa

se ştie că moare ultima

iar la sfârşit

care cu o bojdeucă

care cu vilă sau cu un palat

dar lipită de retină

rămâne imaginea ultimului vis

ce n-a mai apucat să vadă lumina

cât erai încă în viaţă

şi uite aşa

se umple lumea

şi se surpă

sub greutatea aşteptărilor

case cu ochii scoşi

şi fără vise

lunga clipă a morţii

să mori încet ca o zvâcnire de albastru

să te scufunzi ca rosul în tăcere

lumina să te ţeasă în cocon de aur

şi noaptea să te cearnă-ncet, alene

marea istovire

in fiecare om se-ascunde-un Mengele

asa cum luna isi ascunde fata-nsingurata

Doamne multe-ai mai lasat

pentru omul apasat

si multe ai mai croit

pentru omul ostenit

daca ploaia ar avea gheare

toti copacii ar umbla cu ochii scosi

ploua Doamne si mai spala

raul care da pe-afara

ploua si ne primeneste

si-n lumina ne-nveleste

irosire

morile de vânt cu braţele căzute la pământ se roagă

vântul căzut în ispita rătăcirii a uitat drumurile

soarele se pare că nu simte prea bine

căzând într-o ceaţă

a nepăsării

aripile bat aerul gol

fără a găsi spijin ideilor

pământul se crapă lepădându-şi apa

iar focul se-ascunde-n uitarea tăciunilor mistuiţi

singur, verdele crud multiplică întrebarea

eu cate frunze mai rezist?

fulguiri de primavara

coboara sfintii imbracati in floare de salcam

si cerului aduc prinos de miere si tamaie

pamantul candele aprinde in castani

rugandu-se de rodul cel de maine...

***

se spune ca imbratisarile neindraznite

in berze se prefac sa nu se piarda dorul

si primavara o vestesc in zbor domol

celor ce de imbratisari au fost lipsiti

dar cred ca fara berze-n drumul lor ceresc

ne-am stinge-ncet de dorul primaverii

***

un om priveste noaptea din cer

o mama priveste noaptea din somnul copilului

eu privesc noaptea din sufletul meu

tu privesti noaptea din ochii mmei

numai Calea Robilor, plina de lapte

ca un san aburit

priveste dincolo de lume, de noapte, de mine...

fapt straniu

mi s-a întâmplat ceva neobișnuit:

m-am trezit ca mâinile îmi transpira vise

visez cu ochii deschiși la o înghețată

și dinspre degete îmi vine o aroma de vanilie

visez la iarna și la săniuș

iar degetele mele aduc aproape taina zăpezilor și-a brazilor

acum îmi e și frică să visez

pentru ca degetele mă pot da de gol

gândindu-se că banii nu au miros

dar stau și mă întreb,

iubirea ce miros are?

ceva

omul în nestatornicia lui

nu caută lucrurile acolo unde sunt

el inventează cuvinte cu care ascunde realitatea

aşa cum umbra ascunde urma

şopteşte-i cuvântului .. nu ştiu ce-am fost

şi-ţi va răspunde ostenit... ce-am fost

pentru că ecoul nu răspunde

oricum

şi mai ales

nu reflectă tăcerea

triptic - bătrâneţe

final

azi mă doare un cuvânt

mâine o să mă doară o frază

poimâine o să mă doară toată rostirea

şi uite aşa vine bătrâneţea

ca o epopee ori saga

în care zilele se întrec

să se facă noapte

sau moarte

necunoscut

un cuvânt al nimănui

venind de cine ştie unde

s-a oprit în faţa mea

şi mi-a surâs

noaptea e lungă

luna ne-aşterne

şi între noi

se naşte o poveste

poate aşa e datul

omul şi cuvântul

fără vorbe

viaţa, un caiet deschis

cu file albe

pline de cuvinte albe

şi tăceri la fel de albe

presărate ca puncte, puncte

la un moment dat

coperţile se rup

şi întunericul se prăvăleşte

acoperind totul

cu liniştea lui

cu noaptea pre noapte călcând

mi-ai cerut să-ţi aduc un ban de aur

şi-am plecat călcând colbul zilei

cu cât urcam suliţele cerului

soarele se strângea

subţiindu-se

până mi-a-ncăput în palmă

şi l-am ascuns în sân

mi-ai cerut să-ţi aduc un ban de-argint

şi noaptea se strângea sub mine

adunându-şi stelele

şi sânul ei era o mare de lapte

dulce ca-nceputul

iar luna se topea de fericire

strecurându-mi-se ban de-argint în san

apoi mi-ai cerut să-ţi aduc un ban de aramă

dar ziua nu mai avea soare şi umbla de bezmetică

nopţii îi secase izvorul laptelui

şi nici eu nu mai ştiam pe cine să caut

bocancii mei străbăteau lumile

de la un capăt la altul

fără să se uite

pe unde mai calcă

alte... fulguiri

 oras dezolant

ploaia numara trecatorii absenti

cufundati in trista orbire

plini de neputinte

autobuzele clampane inghitind in sec

baltile-si trag sufletele

déjà ingropate

cainii lipaie zoaiele zilei

ciori intrate la apa

anunta posibile dezastre

in timp ce frunzele

se trag ostenite in muguri

asteptand un pasaport cu viza de emigrare

peisaj

leagana-te suflete

carma franta, panze smulse

trupul sfartecat de spasme

ratacind intre un ieri obez

si un maine inconstient

cu cenusa netoarsa

din cauza ploilor de cuvinte

debut

intreaba-ma orice doresti

dar nu-mi cere lamuriri despre primele cuvinte

lasa-ma sa le stiu peirdute

alergand prin lume

asemeni hotului

ce-si vaita pagubasul

sugestie

priveste-ma ca pe-ultimul cuvant

rece-n adanc, fierbinte pe afara

neterminat si transparent

ca un cuvant imprumutat

nascut cu mult inainte de a ma naste

traitor in amurgul timpurilor

deplangand pustiirea

si uitarea

cine e chipul tau

cum de-ai ratacit in adancul linistii mele

unde nici macar sufletul nu indrazneste sa intre

te-au prins in mreje cantecele nerostitelor

sau tacerea te-a ademenit

hotul de litere

cineva se joaca la supapa de siguranță

o deschide și literele se scurg ca orice gaz incolor și inodor

iată ca în sfârșit am aflat cauza acestei sărăcii

lucru nemaiîntâlnit în analele tăcerilor

cărțile mele nescrise

sunt cu totul altele decât cele ce-ar fi putut fi scrise

fiecare pe trotuarul destinat

așteptând sa poată trece strada cândva

mai bine sărac, cu litere mai puține

decât stăpân peste un harem de cuvinte fade si găunoase

(cel ce nu știe gustul buzei frematande

sa nu se laude cu schimnicia lui)