casa cu visele sparte

fiecare intră-n lume ţipând

e un dat al firii

apoi începe să-şi calce-n picioare dorinţele

să le frământe cu lacrimă şi cu sudoare

şi din lutul acela viu

croieşte cărămizi,

le înşiră de-a lungul

şi de-a latul

şi le coace domol la focul aşteptărilor

pentru că speranţa

se ştie că moare ultima

iar la sfârşit

care cu o bojdeucă

care cu vilă sau cu un palat

dar lipită de retină

rămâne imaginea ultimului vis

ce n-a mai apucat să vadă lumina

cât erai încă în viaţă

şi uite aşa

se umple lumea

şi se surpă

sub greutatea aşteptărilor

case cu ochii scoşi

şi fără vise