Din neguri de vreme… începuturi

Începutul vine ca o adiere, ridicându-se dintre păreri, dintre temeri şi dintre toate nespusele pământului. Cine n-a gustat din rodul schimbării nu poate şti dulceaţa ce se revarsă de sub amărăciunea petrecerii şi a alungării vechiului din viaţă noastră. Roiuri, roiuri, întrebările se izbesc în sticla geamurilor vieţii…”cu ce fapte de ispravă m-am învrednicit Doamne la faţă ta de m-ai lăsat a primi astfel de gânduri măreţe? Sau poate că nu-i decât un vicleşug al celui nerostit ca să-mi fure minţile şi sufletul din cauza trufiei peste măsură? Nu mă lasă Doamne să mă clatin sub vânturile îndoielilor şi clădeşte-mă în tăria şi-n credinţă fără de care nu ştiu a trăi…”

Toate acestea şi multe alte întrebări se năpusteau asupra sufletului sleindu-l de bucuria aşteptării naşterii Pruncului Sfânt. Zăpezile troieniseră drumurile iar casele abia de îndrăzneau să-şi înalţe suflarea hornurilor către cerul viscolit. Limbile focului se-alergau printre vreascurile dovedite de paloarea jeraticului a cărui vrednicie se stingea uşor, uşor, în spuza vetrei. Umbrele năvăleau de prin cotloane atunci când lumina clătinată a vetrei se trăgea ostenită la molatecă şedere. “Mihaile, Mihaile, mare îţi este credinţă şi peste măsură de plăcută îţi este râvnă dar oare nu te ridici cu prea mare îndrăzneala împotriva oamenilor legii şi fără de umilinţă în faţă lui Dumnezeu?” Noaptea îşi făcea de lucru cu viscolele lăsându-l fără de sprijin şi ajutor. Din odaia cealaltă jupâneasă preoteasa îşi petrecea noaptea sau poate că doar se prefăcea nevoind să-i tulbure gândurile şi năzuinţa. Mihail se ridică din jilţ şi prinse a se molcomi dând ocol odăii. Ajuns în faţă icoanelor şi a candelei ce stârnea umbrele izgonindu-le, se lasă în genunche tocmindu-şi fruntea învâltorată de gânduri pe mânurile ostenite de peniţe. “Doamne, dă-mi putere Doamne, că fără de ajutorul şi sprijinul tău nu mai ştiu ce şi cum să clădesc. Doamne, iartă de la mine înfumurarea, dar toate neamurile pământului au cuvintele tale şi ale Mântuitorului în limbile lor numai noi rumânii n-avurăm parte… greşesc Doamne dacă voi că toate minţile să poate desluşi dulceaţă şi frumuseţea cuvintelor şi pildelor tale? Iartă-mă Doamne că mă-mpotrivesc epistolelor şi opreliştilor capetelor încoronate de la Râm şi de la Viana dar sufletul îmi spune că numai aşa, ştiindu-ne limba şi învăţându-ne să fim strânşi deopotrivă numai aşa vom izbuti să ne ţinem neamul şi firea… mă uit în umbrele trecutului şi parcă mai ieri îl văd pe Diaconul Oprea mântuind Octoihul pre limba neamului şi parcă-i văz faţă luminată de bucuria mântuirii… ce mai importă oare că toţi l-au stuchit şi l-au afurisit că vrea să cearnă vorbe noi peste sfintele slove ce le avem din străbuni… O Doamne, facă-se voia Ta Doamne şi ajută mie nevrednicul să pot duce făclia neamului mai departe prin zile şi mai adânc prin toate strânsorile sufletelor noastre. Fie că lumina izvorâtă din slovele rostirii tale să lumineze minţile şi sufletele copchiilor noştri fără a face vreo vină de stricăciune şi îndepărtare de la pravilele tale…”

Vânturile cele turbate ale iernii trâmbiţară în drumurile fumului şi din horn se abătu peste jeratecul ce stă în adormire mantie spulberată de nea ce se limpezi a lacrimă sub dogoarea stinsă. Dacă obloanele geamurilor de la odăi ar fi fost desfăcute printre toate spulberările învârtoşate s-ar fi zărit strălucind din adâncurile ceriului Steaua cea Sfântă ce an de an vesteşte lumii naşterea Pruncului în ieslea Nazaretului. Jupâneasa preoteasă se trase dintre aşternuturi cu suflarea strânsă în coşul pieptului şi pipăind podelele reci se strecură până în odaia cea mare în care cucernicul Mihail, preotul lăsat de Dumnmezeu că să-i fie de soţ îşi petrecea ceasurile migălind şi buchisind slovele cu dragoste şi ardoare. Acolo, în colţ sub icoane îl găsi ostoindu-şi neliniştile în adâncă şi cuvioasă rugă de înălţare şi luminare. Rămase în umbră fără a îndrăzni să-i tulbure cugetele… din taină nopţilor de demult se revărsară peste trupu-i cuprins de tremur clipe dulci ce-i mângâiau sufletul atunci când în singurătatea odăii împungea cu acul scriind şi ea în felul ei în carnea cea albă a pânzelor poveştile şi clipele dragi ei… deodată se vede fetişcană la casa mâne-sii îndeletnicindu-se cu toate cele ce trebuiau deprinse de o fată şi o nevastă. Apoi năvăliră fulguiri cu preacinstitul sosind la casa alor săi şi cercând să afle dacă poate să-i intre în voie celui ce trebuia să scrie o pagină în cartea vieţii lor… şi-atunci tătâne-său popa Dobre cântărind ştiutele şi neştiutele o chemă la sfatul lor şi o întrebă dacă îi e cu voie să se întovărăşească pe viaţă şi să-şi cate drumul alături de cel hotărât. Roşie şi dogorind ca vipia caută să adumbrească uscăciunea buzelor cu un strop rătăcit pe vârful limbii. Se vedea apoi potopită de strălucirea maramei de borangic îngenunchiind în faţă Evangheliei, sărutând dreapta nănaşilor şi a sortitului, se vedea apoi luându-şi rămas bun de la casă, de la toţi ai ei, de la obiceiurile tinereţii fără de griji şi se vedea intrând cu dreptul în vâltoarea binemeritată a vieţii. Dumnezeu îi adusese zile senine şi dureri mocnite. Dumnezeu îi adusese pe rând suflet crud când la un sân când la altul dar tot El în mărinimia Lui îi luase cu drag în împărăţia Sa. Numai ultimul vlăstar, cel de-al treilea, trecuse toate pragurile vieţii, se înjghebase şi se întremase ridicându-se hotărât în drumul sau. Şi ca să nu fie lumii de ruşine plecase la Viana că să prinză taina ticluirilor şi a însemnărilor în cele limbi străineşti. Da, dar toate acestea erau umbră răscolită din timpuri apuse şi casa lor răsună acum numai de chiţăielile şi hârjoana nestăvilită a pruncilor ce se strângeau ca să asculte cuvîntul dascălului Mihail, domnul şi stăpânul vieţi literelor. Căci cu vrednicie şi sprijin de la negustori şi de la cei mai întremaţi rânduise de ridicase alături de suflarea clopotelor Bisericii Sfântul Nicolae lăcaş de învăţătură cu spaimă în suflet până la primirea răvaşelor de blagoslovire de la toate mărimile şi de la dregători cei mari ai cetăţii. Aici, între zidurile reci, sub privegherea logofeţilor şi a precitirnicilor, pruncii Scheilor şi coconii mai de seama se strângeau în toată ziua de peste săptămână că să buchisească şi să deprinză tainele chimiliturilor şi a cetitului. Când avea învoire de la taica părintele, intra sfioasă cu coşul plin de roade, împărţind toturor fără a câtă la stare, mere, pere, pesmeciori dulci, nuci ori câte se puteau găsi prin cămara mai mult goală, cât să le mai sperie temerile bulucite în umbra sprîncenelor. De sub mâna Părintelui ieşiseră, rânduri, rânduri, grămătici şi oameni destoinici ce puteau ţine atât socoata meşterilor cât şi cuvântarea de după sfânta slujbă, atunci când Părintele dorea a le arată destoinicia în faţă megieşilor fie lăsându-i de desluşească pilde, fie cerându-le să cetească o bucată, o istorioară din vieţile sfinţilor. Şi se vedea pe faţa lor ca o lumină şi pe feţele ascultătoare o stranie teamă în faţă atâtei puteri. Dar toate astea se petreceau de acum fără nici o pricină de poticnire căci părintele îi deprinsese pe toţi cu câte le aveau de făcut şi dacă datoria nu-l chema la strajnică grăbire cu vreo treabă numa ce-l auzea că se trage în colţul odăii în jilţul său, îşi aprinde opaiţele trebuitoare şi cu degete înfrigurate de slavă scria în grai strămoşesc cele cetite pe limba slavonească. Şi ceea ce era de taină, era că niciodată nu se vaita de prea multă osteneală sau de vreo durere de parcă Domnul în mila Lui îi ţinea partea ca să termine cu bine cele începute. Ori de câte ori era singură se strecura în colţul cela mângâind cu drag paginile în care părintele scria slovele vechilor cazanii şi toate cele câte îs de trebuinţă la asta mare slujba bisericească. Cu mintea ei de femeie iubitoare îmbrăţişa cartea ceea ce coprindea toată trudă şi toate nopţile netihnite. Uneori buchisea şi ea literă după literă pentru că tătâne-său îi dase spre cunoaştere taina cetitului dar o îndemnase să nu se fălească şi să nu se făţărnicească în faţă lumii sau a bărbatului pentru că toată liniştea casei se poate duce pe apă sâmbetei. De aceea nimeni nu cunoştea acest secret al ei şi nici ea nu-l deslusise altcuiva dar ori de câte ori putea se desfată cu slovele ce se lipeau de sufletul său. Aşa aflase înaintea tuturor toate tainele “Evangheliei cu învăţătură” pe care o ticluise părintele Mihail după îndelungi zbuciume. Apoi cu banii tocmiţi de însuşi Vodă, taica părintele se dedase la muncă de tiparniţă alăturea de calfe şi ucenici. Îl şi vedea parcă potrivind butuceii de lemn în lăcaşuri şi mângâind cu drag sfintele icoane migălite, mai apoi potrivind gârtia cea albită, îl vedea cum strânge cu teamă dar şi cu încredere de melcul ce strângea presa. Clipele se scurgeau broboane pe fruntea sa până să desfacă presa dar apoi cu o migală de părinte ridica pruncuţul - foaie şi-l privea în lumină lăsându-şi lacrima să se-mpletească cu sudoarea în firele argintii ale bărbii. Nimeni nu-i povestise nimic dar toate acestea ea le vedea în ochii lui şi le cetea în liniile săpate de griji şi îndoieli pe fruntea şi pe la colţurile gurii. Nimic din freamătul sufletului părintelui nu se revarsă peste casă dar nici ea nu era oarbă că să nu vadă toate cele. Bucuria că îi fusese dat să-şi petreacă zilele alături de destoinicia şi tragerea de inima a părintelui îi umplea zilele şi inima, socotindu-se printre cele alese de soartă. Rând pe rând descifra chimiliturile Cazaniei de la Orăştie pe care părintele o terminase şi o prelucrase la tiparniţă după care rânduise să ajungă în toate colţurile ce aveau trebuinţă dar care nu uitau să răsplătească râvnă părintelui pentru a putea duce mai departe munca. Ori de câte ori privea prin viaţă ca printr-un tunel vedea şi zile senine, şi zile umbrite de temeri ori spaime dar după cum nu se puteau socoti săraci tot aşa nu se putea socoti cu bogăţie de averi. Toţi banii pe care părintele îi primea se duceau uşor – uşor ba către vocselele tocmite în tiparniţă, ba către betelia de aur cu care potrivea coroanele şi straiele sfinţilor de pe buchea cărţii, ori plecau după gârtie de cea bună dar dacă aşa voise Dumnezeu cu ce drept să se ridice ea a şugui? Ziua părintelui se petrecea în sălile şcoalei printre coconi ori în biserică printre strane unde îngenunchia alături de mărturisit punându-se amândoi, şi mărturisit şi mărturisitor sub patrafirul sfinţit pentru a ajută la desţelenirea sufletelor prea încercate, ori cetind vecerniile şi slujbele toate după datină. Pe când alţii se petreceau în faţă focului căutând aromirea şi dulceaţa sfintei familii, părintele se cerea de iertate şi după pravila de închinăciune se aşeza la masa lui de lucru cerând şi tălmăcind slovele slavoneşti, potrivind apoi cuvintele ca să curgă lin fără de poticniri şi întortocheri inutile şi abia apoi cu peniţa de dinainte rânduită cu cernelurile potrivire însăila sfintele cuvinte în rostire strămoşească. De fiecare dată îşi lua pânzele, acele şi aţele colorate şi să lasă în jilţ privind cu drag la colţul miracolelor, pentru că în acel colţ, Dumnezeu îşi lăsa voia ca taina să dospească şi să se împlinească. Din acel colţ se legau slovele de cuvinte şi cuvintele se legau în rostire şi rostirea se aduna rânduri-rânduri pe pagină şi paginile se adunau între copertele de piele şi când totul era gata, toată strădania lua drumul tiparniţei. Tot chinul şi toată zbaterea sufletului se ridicau atunci de pe lumina ochilor şi faţă părintelui se umplea de lumina destăinuirilor mărturisite. Acele rare momente când părintele se lasă pe speteaza jilţului îndrăznind să flecărească despre una ori despre altă dar cu vorbe puţine şi rânduite, acele clipe ea le păstra ca pe dulci comori în adâncul sufletului. Când împletea lână că să tocmească pieptăraşe ori obiele pentru câte vreun suflet mai necăjit lăsa degetele să umble în voia lor iar ea se lasă în voia luminii ce strălucea încununând pletele părintelui, aşa aplecat cum stătea la buchiseala lui. Ori de câte ori când pregătea desagele cu toate cele de trebuinţă pentru fecior ce le tremeteau cu căruţele avea grijă să strecoare şi câte o filă pe care părintele în dreapta cercetare o ghemotocea şi o arunca să o prapadesca de greşea câte vreun cuvinţel. În felul acesta ea îi trimetea veşti feciorului că totul este bine şi că tătâne-său îşi vede netulburat de toate cele câte le avea de împlinit. Rareori Taica părintele îşi găsea răgaz ca să scrie slove aducătoare de veşti sau slove de învăţăminte pentru fecior dar în adâncul sufletului ştia că va găsi înţelegere şi iertăciune de la fiul plecat în cele străine lumi.

Părintele se rânduia pentru fiecare trebuşoara şi nu era zi lăsată de la Dumnezeu, să nu cerceteze, să nu întrebe, să nu tocmească, să nu slujească, să nu boteze, să nu cunune, să nu spovedească, sau câteodată chiar să împlinească slujbe mari că cetirea moliftelor  la uşile împărăteşti pentru alungarea nechematului şi nefârtatului ce muncea sau stăpânea sufletele mai slabe. Dar cu toate aceste nu se plângea şi nu câta să se dea la o parte, şi în fiecare seară aşternea câte o pagină sau măcar o jumătate de pagină dacă timpul se înaintea prea mult către zori cu alte trebi. Nu trecea zi fără de a avea ceva scris pentru că ştia că rostul fiecăruia este să lase urme de trecere, iar dacă Domnul a voit că el să aivă puterea să lase urme scrijelite cu peniţa atunci asta să-i fie râvnă. De multe ori se întreba cu ce noi taine desluşite să îndulcească zilele rugătorilor şi credincioşilor dar ştia că Dumnezeu le rânduia El pe toate după cum îi este vrerea şi nu căta a se chinui cu astfel de întrebări. Aşa au luat naştere din daruri înalte desluşirea în vechiul grai al norodului a Efremitului ca o carte folositoare sufletului şi cugetului, apoi se desluşiră Cuvântările marelui împărat bizantinesc Ioan Cantacuzino, o altă carte dragă sufletului său Leastviţa în care cuprinsese atât învăţătura sfântă cât şi poveţe şi ticluiri pilduitoare şi ajutătoare. Dar toate acestea se petreceau fără ca izvorul sufletului său să ostenească sau să sece pentru că mereu găsea ceva de îndreptat, vreo cugetare de răstălmăcit ori de luminat căutătura adumbrită de nelinişti a vreunui năpârstoc. Dacă ar fi fost şi numai pe atât şi tot ar fi fost cu destul, dar sufletul său nu avea linişte. Mereu cu alergătură de la moara de gârtie la tiparniţă, de la negustorul de cerneluri la cutare negustor ale cărui catastife zăceau în neagră neordine. Fiecare clipă era cercetată şi descântată că să nu se treacă fără de izbândă şi nu era lună chivernisită de la Domnul ca să nu gătească o nouă carte pe care s-o-nvălească în piei molcuţe ca să nu răneasca trupul nou născut în chinuri şi spaime şi să-i deie drumul în lume. Pentru că orişiunde se slujea în grai strămoşesc era bine de a avea şi tainele ceriului desluşite. Şi nu mare îi era bucuria când afla că munca sa ajungea ba tocmai sus la cetatea de scaun a domnului Moldovei ba se lasă ca o sfântă danie prin codri adânci acolo unde se ctitorea şi se sfinţea o nouă lucrare de adâncă şi pioasă mulţumire. La fel cum multe din cărţile sale luau drumul de miazăzi către cetatea de scaun a domnului Ţării Româneşti către îndepărtatele comitate ale românilor de pe la Cazane acolo unde Dunărea sfornăie şi se strânge-n frâie ca un cal nărăvaş din cei de poveste… multe din cărţile sale odrăsleau slujiri îngânate în graiul strămoşesc tocmai pe la miazănoaptea, la rumânii de la marginile împărăţiei leşeşti sau chiar pe la răsărit până aproape de locurile unde vremurile năşteau hoarde iuţi de tătari. Peste tot locul şi peste toată cuprinderea aceleaşi slove, aceleaşi suflete, aceleaşi gânduri şi aceleaşi mulţămitoare de Dumnezeu trăiri căci peste toate coprinderile, ţările, comitatele şi cnezatele se-ntindea acelaşi îndelung stătător şi stăpânitor grai strămoşesc. Şi nu de puţine ori vorbele purtate din om în om sau desluşite de călători îndepărtaţi îi povesteau în cuvinte simple despre bucuria oamenilor ce-şi puteau descifra tainele cerului şi învăţăturile de credinţă în limba moşilor şi a strămoşilor.

Viaţa la poalele muntelui nu era nici aspră nici uşoară. Mândra cetate a Braşovului reuşise să adune din toate câte puţin şi câte puţin din toate, astfel că aici în Şcheii printre oamenii atât de dragi lui, clipele se strângeau şuvoi, orele se-adunau în albia mare a anului şi zilele se petreceau între o iarnă şi alta, între o vară şi alta. Slovele Părintelui Mihail prindeau parcă aripe ori de câte ori se lasă în voia duhului sfânt şi rătăcea câte o cărare de pădure rostind odată cu răsuflarea şi ruga neîntreruptă a inimii, ruga de mulţămire şi de iertăciune către Domnul. Aici sub crestele Tâmpei, alături de mândra zidire în piatră închinată Sfântului Nicolae, aici I se născuseră pe rând atât copii cât şi visele ce au prins viaţă. Din câţi copii i-a dat Dumnezeu numai unul i I-a lăsat ca să aivă toiag neliniştilor şi neputinţelor dar din câte vise a avut, toate s-au înfiripat trăgându-şi vlagă din vlaga sa şi răspândind prin lume ştiinţa şi puterea învăţăturilor căci nu spunea însăşi Mântuitorul că nimeni nu pune lumina căpătată sub obroc şi că adevărurile vor ieşi ca untdelemnul la faţa apei? Aici îi trimisese Dumnezeu întărire şi ajutorare atunci când se afla la strâmtoare, aici îl ajunseseră darurile domnilor şi măririlor zilei şi locurilor. Aici sub răsuflarea domoală a pădurii îşi găsise iertarea în faţă lui Dumnezeu, a lumii şi a blândei şi neasemuitei lui jupânese. Aici printre pietrele aducerii aminte îi înflorise inima urmărind cu privirea joaca nevinovată şi despovărătoare a atâtor coconi şi copii ce căutau cu râvnă a pătrunde taine scriiturii şi ale cetitului. Aici i se deschiseseră minţile şi căpătase îndrumare că să-şi lepede pornirile cercetătoare şi să se nevoiască la tălmăcirea slovelor slavonesti. Aici sub zidirile omului şi ale Domnului ştiuse că se află inima întregului neam şi că de aici puteau porni ca nişte raze către toate locurile, slovele şi cuvintele de înaintare trecute în Predoslovia fiecărei noi zămisliri. Aici truditor alături de meşteri, calfe şi ucenici mângâiase fiecare filă şi rânduise la aşezarea lor sub pecetea tainei între copertele groase de piele şi sub ferecături de argint. Aici şi numai aici ştia că-şi va afla sfârşitul atunci când Domnul va socoti că-i este de trebuinţă la copiat şi tălmăcit cuvintele dincolo de porţile raiului. Toate omiliile uitate printre slove slavonesti se oglindeau în dulcele grai strămoşesc. Fiecare pildă se reflectă în bunele răspândite de credincioşi după fiecare sfântă slujbă de duminecă. Aici în aceste locuri, în curtea sfântului lăcaş simţea bătând inima întregului din întreg şi din părţi răsfrânte. Aici, şi numai aici, el, părintele Mihail, va cădea înaintea marelui voievod Mihail cel Viteaz atunci când acesta va binevoi a certa tăriile cerului şi strâmba învoială a oamenilor şi va căuta să adune toată suflarea de un neam şi-o limba sub sceptrul voinţei sale. Aici, preotul Mihail va aştepta ca veacuri peste veacuri să vază copacul cunoaşterii înălţându-se dintre temeri, vise, îndoieli şi îndrăzneli. Pentru că aici a fost sortit ca leat după leat să se nască doritori şi dăinuitori în ale scriiturii şi descifrării tainelor pe tot înţelesul oamenilor locului. Fie ca Floarea Darurilor să-şi ridice miroaznele asupra tuturor şi fie ca taina învăţăturii să izbândească şi să dovedească împotrivirea oricărui s-ar opune desţelenirii limbilor şi cugetelor acestui neam. Aşa să ne ajute Dumnezeu.

carpe diem

dacă vezi totuşi ceva ieşit din comun...

ia aparatul foto şi imortalizează momentul

întregul se adună din mici fărâme rătăcite

suferinţa de azi va sublima părând o rană superficială mâine

iar poimâine vei căuta să-ţi aminteşti locul durerii

când visele şi amintirile se lichefiază, amestecându-se

vei unge cu zeama lor adâncimea ochilor

şi lacrimile vor zgudui poarta tăcerii alinând uitarea

am deschis porţile sufletului, am curăţat ferestrele cugetului

şi-n adâncul inimii am simţit bătaia de aripă a îngerului

ce venise să tulbure apa din fântâna vieţii 

Povestea anodină şi exasperant de plată a sticlopenului Pricodel

De ce o nouă poveste atât de inutil de anostă? De ce trebuie să omorâm hârtia cu lucruri de nimic când am putea face din ea cel mai frumos zmeu cu coadă zbârnâitoare ca un bici de pluguşor? Păi dacă nu ar fi vorba de Pricodel nici nu aş mai deschide gura ca să spun ceva. Iată însă că mă fac purtătorul lui de cuvânt pentru că el chiar nu poate ca să scrie sau să spuie ceva.

Cine este Pricodel? Este şi el un băieţel (mă rog era, pentru că între timp a mai crescut şi el) numai că ceva mai mic, da mic de tot. Atât de mic că dacă ar avea mâini şi picioare  ar fi o arătare cu mâini şi picioare dar fără arătare, numai mâini şi picioare. De unde îl cunosc eu pe Pricodel? Ştiam că asta o să mă întrebaţi. Păi ne-am născut amândoi în aceeaşi zi, la aceeaşi oră târzie şi dacă mai puteţi să credeţi chiar în acelaşi minut şi în aceeaşi secundă un vâjâit strălucitor ne-a plescăit în faţă deschizându-ne ochii la amândoi odată. Toate ca toate dar de la atâta vorbă mi s-a uscat cerneala pe cerul gurii şi nu mai am cum să înmoi peninsula. Aşa că o să tac atâta timp cât o sa fac şi o să beau un ceai de coarda mişcoţelului  din care se face cea mai de soi cerneală invizibilă şi cu ajutorul aburilor o să se umple cerul gurii de aromă invizibilă. Cât timp o să dorm o să se transforme în cerneală pentru peninsulă şi o să pot continua povestea, mai ales că o să-l întreb pe Pricodel ce anume pot să dezvălui din lumea şi viaţa sa. Nu de alta dar din câte mi-a spus la ei în lumea sticlopenelor regulile sunt foarte severe şi dacă se află că am vorbit împreună şi că am mai şi povestit câte toate cele s-ar putea să-i dăunez şi eu nu vreau la Pricodel să sufere.

*

- Cât mă iubeşti? Susură întrebarea printre ghemotoacele de lumină

- Atât...îi răspund mâinile întinse până la limita de rupere...şi era multă iubire la mijloc...sau poate că acolo ea are alt nume...uite că am uitat să-l întreb pe Pricodel cum se cheamă iubirea la ei...

- Hai dă două! Şi palmele se ridică trase de sforar până în dreptul ochilor ei...îmi place jocul acesta...dar unde oare este Pricodel, el care mereu îşi face simţită prezenţa ca să înveţe spune el...să ştie şi cei de dincolo toate cele câte le facem noi...

*

Păi ne-am născut amândoi în aceeaşi zi, la aceeaşi oră târzie şi…aşa suna o informaţie vitală sau virală care mai mult ca sigur că nu a fost băgată în seamă…deci în momentul în care voiam să scot capul în lume numai ce mă simt tras de mânecă şi pac, se lasă iar întunericeala peste existenţialismul meu precoc. Deci nu am apucat să îmi dau cu presupusul despre ce şi cum se mâncă noua viaţă că m-am înt0rs zor nevoie să văd care este problema. Curios lucru, cu toată nepriceperea şi necunoaşterea mea într-ale vieţii odată întors din drum mi se arată prin semne grafice (adică săgeţi luminicioase) pe unde trebe ca să merg să nu stau să pierd timp preţios. Şi tot alergând eu de acolo acolo de hăbăuc prin cotloanele cele întunecoase (nu că atât cât o fost, o fracţiune adică şi văzui şi io ce înseamnă luminiţa de capătul întunerecului) când la stânga, când tot la stânga de credeam că o să am numai mâna stângă sau poate că de-or fi două tot stângi or fi amândouă…şi tot aşa, iavaş-iavaş iată că ajung într-o chichineaţă de birou cu un ghişeu opac, în faţa ghişeiului un scaun şi atât. A, mai era uşa pe care intrasem…şi am intrat după cum vă spusei, m-am îndreptat plin de avânt către ghişeiu şi odată simţăsc aşa ca două mâini de gheaţă ce mă iau de ceafă şi mă împing vrând-nevrând în scaun. Mă aşez io nevricos şi plin de ţâfnă mai că să dărâm ghişeiul din faţa mea…

-          mă copile, mă taci că nu eşti de capul tău…

-          tac (zic io în gând că şi dacă deschideam gura tot atâta era)

-          mă uite NOI ne-am gândit că dacă o să te decizi să intri în serviciul nostru…

-          apoi io credeam că este rostul de ieşit şi nu de intrat…

-          lasă măi copile că ieşi tu, da trebe să ai firman de trecere ca să ai parte în lume…altfel nimerica nu te bagă în seamă…

-          şi cam ce ar trebui să fac io ca să intru în posesia firmanului cu care să mă scobor în lume?

-          pi să ne furmizezi informaţii despre una despre alta…despre ce o să te întrebăm noi…

-          şi cum ţinem legătura (întreb eu mai mult ca să mă dau cocoş şi să fac impresie)…

-          nu-ţi bate capul, totul este sub control.

-          păi dacă tot nu am altă soluţie, atunci ce pot să zic, într-un fel trebe să dau piept cu lumea, să văz ce vrea de la mine şi ce am de câştigat…

-          măi să-ţi intre bine în cap…tu acolo nu ieşi la câştig pentru că dăm de bănuit şi ni-i că te taie de la porţie…cenuşiu…cenuşiu este vorba care te vopseşte de la bun început şi câte zile te-om lăsa dezlegat ca să ne culegi informaţii…înţeles?

-          înţeles să trăiţi!

-          vezi ce repede pricepe? (auz eu dumicând cele două voci de dincolo de ghişeu)

-          o să fie o plăcere să lucrăm cu el…presimt asta…

-          păi…mai trebuie să fac ceva?

-          semnează!

-          ce?

-          n-ai tu treabă…semnezi şi gata!

-          am semnat

-          bravo! hai valea!

S-a făcut iar întuneric, m-am trezit cu un şut în fund, s-au spart porţile întunericului, am dat cu nasul de aer şi cu fruntea de lumina chioară a unui bec şi uite aşa am ajund io pe lume, şi nou născut şi spion…

Acum drept să vă spui nu ştiu dacă Pricodel cel mai drag sticlopenel era omul meu de legătură, dar prietenia noastră este de nezdruncinat cu toate cutremurele şi tzunaiurile care s-au abătut asupra mea…dar despre toate astea, data viitoare…

*

Cum am devenit eu donator…

Heiiiiiiii, ţunai…lelelele, lelelele…numai că mie nu-mi ardea de giucat mai ales că ardea la lingurică de la trăscăul descântat la vreme de seară pe când se scurgeau lăcrămile de pe ţevuşca căzănelului de ţuică…(da ştiu m-am lăsat la vatră cu o cacofonie dar nu am avut cum să o delimitez din calea nestăvilitelor vorbe) ba totuşi cred că puteam să mă scap de ruşine cu picurătorul de la căzănelul de ţuică…da, şi cum steteam eu şi număram lăcrămile ce se adunau buluc la uşa picurătoriului numa ce mă trezesc dus cătră locul de întâlnire cu Pricodel numai că de data asta nu văzui decât o mare forfotitoare de sticlopei sau penei…mă rog…era pluralul de sticlopen iar eu mă răzuiam la soarele lor vişcolent prins în zale de-alabastru ca un giuvaier măiastru…Şi dacă ar fi fost numai atât hai, mai era cum mai era da îi simţeam atinşi de filoxeră cum Doamne iartă-mă s-o numi musca beţivă la ei şi era o hărmălaie bună de pus pauză muzicală la Radetzky March atât de tare se auzea liniştea (că la ei aşa am aflat şi io e pă invers)…şi care mai decare îmi găsise câte o moarte mai mult sau mai puţin violentă pentru că aflaseră ei că eu trădasem (despre trădare şi trădători o să vă povestesc haltădată) şi numai ce văz că se apropie de mine cu o iatagană d-aia luminoasă ca-n Skylander şi unde nu începe a-mi furnica toate cele la trecerea ei…că pielea se făcea ca aia de găină, firele de păr de pe chept se strângeau şi mai că voiau să intre-n piele de spaimă, muşchiuleţul tremura şi se fezanda pă dedesupturi şi câte şi mai câte…că toate cele se răzvrăteau în mine…

Şi după ce m-o jughinit aşa ca la un sfert de oră de mai-mai să-mi iasă sufletul stressat de atâta hărţuire (cum le spune la cele mai noi metode de supliciu nu mai ţin mintos) ridică mâinile (parcă vă spusei povestea cu mâinile şi picioarele sticlopenelor) cu tot magistrala albastră şi cu o voce tunătoaere: Sticlopeni şi Sticlopene dacă-l vom jertfi Marelui Penetu vom avea o mie de rotaţii bonus la ceasul cu cuc ce ne ţine lumea vie…dar dacă îi vom da drumul în lume iar o să ne aducă şi mai multă bucurie pentru că va deveni donatorul nostru universal valabil şi oficial…

Şi din vuietul mulţimii, ce mai scan-disk ce mai zarvă, că vedeam cum ca defragul toată marea prosternează…

-          juri să devii donatorul nostru universal valabil şi oficial?

-          Bine, bine, dar ce trebuie să donez? Organe? Cunoaştere? Conturi babane de la Mătuşi hapsâne?

-          Asta nu e treaba ta. Juri au ba?

-          Aş da zile de la mineeeeeeeee, numai ca să fie bineeeeeeeeeeeeeee…da io ce donez?

-          Sânje mă…să ne facem şi noi Marea Roşie că noi nu avem d-asta…

-          Numai atât?

-          Pentru început…

-          Păi io donez de când mă ştiu…

-          Ce donezi mă neruşinatule, că s-o umplut lumea de cei care seamănă fir leit şi poleit cu tine

-          Nuuuuu, d-aia încă nu donez…

-          Ba o să donezi…da încă nu-i timpul…toate la tâmpii lor…Te giurui?

-          Mă jur

…am mai apucat să susur şi m-am dat cu capul de bordură, că căzănelul de ţuică bolborosea în spatele casei acolo unde aleea se termină într-o minunată bordură de ciment gri cu opalescenţe pline de stridenţe şi nu ca în faţa căşii unde aleea se pierde în iarba deasă şi lenevoasă…

*

Bucuria de a fi neam prost

(Feel Like Jumping)

„S-a făcut iar întuneric” aşa era spus pe undeva şi tocmai când mă pregăteam să-mi iau şutul de onoare odată se face măre o luminăţie de jur împrejur de nici nu credeai că eşti în Fundul Moldovei pe vreme de pană de curent ci te şi vedeai la laso-n vega unde s-o vărsat coşul cu piramide calde, calde, de ziceai că acum îs scoase din cuptior…şi cum stăteam io aşa firitisit şi cu ochii lipiţi (de la lumină) numai ce văz (mai bine zis simţăsc) ca la câteva umbre ce se strâng într-o adunătură şugubeaţă pe lângă voce…(cam aşa cum arătau dovlecii de ni-i spărgeam în cap când ne săturam de fâţâit prin deşertăciunea uliţelor de dincolo)…ei şi numai ce mă spală în ureche vocea groasă şi apăsată a lui Moş Ciuclopenas:

-          Măi copchile măi, ai fost ales dintre toţi mocofanii să fii neam prost după ce te scobori dincolo…

-          Păi măi tataie, s-o strâns ursitoarele şi pă aici de-mi pune steaua în frunte şi ştampila de os domnesc pă fund?

-          Măi copchile, tu să nu glumeşti cu Moşu-tu că amu ţi-o iei…se sborşi din colţul ei de Lelea Tricoptelas

-          Da nu glumesc…am întrebat şi io aşa (şi luai cea mai figurantă tăietură de linii şi colţuri) că io dacă vreau să fluier fluier…

-          Fluieri pă dracu, Doamne iartă-mă, cum să fluieri mă dacă ai gura tivită…se răţoi, vărsându-şi năduful peste toată adunarea Netricoplena…

…(se lăsă o linişte ce coprindea şi să adâncea peste toate furtunile solare ce sfârâiau ca burdihanul cel plin de fasole făcăluită)

-          măi copchile, poţi să râzi cât ăi vrea (da să ştii că nu-i de nici o para chioară lichidul prin care faci tu scuba divind amu, nu-i ca pălinca…)

-          da, am înţeles…

-          măi, tu să ştii că nu oricine este ales să fie neam prost…asta-i aşa ca o descălecare din neamurile proaste de demult…şi nu oricare poate să acceadă ca să fie neam prost cu diplomă

-          da ce vrea ca să fie rangul aista aristocratic?

-          Aşa, că bine zici…că doar o să ai şi blazon de neam prost,…da Nuţi bate capul că te inocultăm noi jenetic şi nu se prinde nimerica că te-am ridicat în rang aici la porţile trecerii…da ne era că ni se duce neamul şi ne mor toate neamurile proaste…Nu că nu am fi putut aduce din import dar deja sunt cu ochii pe noi că cică perturbăm şi metisăm „neamurilor proaste din toate colţurile, înmulţiţi-vă” şi au pus popreală la metisare că vor să păstreze rasa pură acolo unde se poate…

-          Aha…(dădui io din cap chipurile convingător şi plin de înţelesuri)

-          Cum ajungi acolo, nu te apuca să faci tumbe ca să tragi toate focusările pă tine că ne-am ard şi ne trezim cu materialul genetic diluat şi scârbavnic…

-          Da să trăieşti, Moş…tai…

-          Lăsă măi nu te mai chinui că oricum o să mă uiţi acolo…şi nu-ţi bate capul prea mult că faci bătături

-          Da, să…

-          Deci ne-am înţeles…neam prost cu ştaif…să nu faci să stricăm materialul jenetic ca să trimetem altă arătare ca să-ţi ia locul…

-          Şi am voie ca să dezvălui câte ceva dacă o fi să-mi amintesc pă ici pă colo?

-          În nici un caz că am mai păţit necazuri din astea, de au încercat să ne copieze patentul şi mai rău ne-o stricat linia şi blazonul…mucles…că doar ţi-am spus că nu oricine se naşte neam prost aşa ca tine…

Iar s-o rupt prapurii luminii şi o năvălit toată întunericeala peste noi…de am zis că şi de mă pipăi şi tot nu mă găsesc…da am tras aer în piept şi mi-am făcut curaj, că doar nu poate să fie mai rău decât…

pe rafturi, borcanele cu vise aşteaptă

când o să fiu mare o să am tot timpul din lume şi o să fac numai ce vreau eu

undeva în adânc, beciul geme de rafturi pline cu conserve

cineva îmi ghicise în palmă că voi fi cel mai prolific visător din lume

şi că ar fi mai bine să le adun, pregătind conserve pentru vremurile sterpe

când toate visele vor dispare de pe Pământ

poate că nu a venit încă vremea aceea sau poate că mi-a tras clapa

cert e că toate visele mele se scaldă în sucul propriu

închise în borcane cu capac etanş

umplând galerie după galerie

încât cu greu mai pot să ajung în pat

după ce le aşez pe raft în ordine

norocul meu e că în ultimele luni am visat tot mai rar

aşa că acum am timp să ies câte o oră, două pe stradă la o scurtă plimbare

numai că ori lumea nu mai are timp de plimbare

ori am cam rămas singur

dar nici măcar frunzele nu mai şoptesc

atunci când mă văd rătăcind

mai nou am început să scriu pancarte

sau scriu direct pe ziduri pe unde mai găsesc un loc liber:

oameniu buni, nu vă mai aruncaţi îmbrăcaţi în braţele viselor că este plină lumea de avortoni

departe de tot

nu poţi să vezi ceea ce nu vrei să vezi când cuvintele prind viaţă

Doamne mi-am lepădat cuvintele, le-am alungat de la buzele mele

şi-am aşteptat ca o hienă ecoul să-i sorb viaţa, ultima suflare

m-am aruncat între oglinzi paralele pândindu-mi licărul in ochi

şi căutarea disperată a buzelor rămase fără un sunet

multiplicându-ne într-o infinitate aprobatoare

linia orizontului desparte chemarea de răspuns

tăcerea se chirceşte pe pragul dintre cuvinte

şi toţi demonii iertării mă pustiesc încălcând jurământul

cerul din mine cade ca la potop acoperind totul

suflarea speriată se trage în adânc anafor înghiţind toate intenţiile

aplaudaţi vă rog, cortina nu mai are putere să se ridice

copacul condamnat la moarte

din noaptea minţii şi din hăul fără suflet

s-a hotărât ca toţi cei care nu ştiu capul să şi-l plece

să piară în uitare sub lovituri de seceri

şi-n malaxorul morţii trecutul să-şi jupoaie

el nu ştie care sunt acuzaţiile aduse

şi nici nu ştie să îşi plece crengile-n uitare

el ştie doar că cerul îi e frate

când gerul muşcă din boboci a moarte

au fost şi vremi când l-au închis în gard de sârmă

îndepărtând pe toţi cei care l-ar fi strâns în braţe

cu iubire, cu lacrimă, cu speranţă, cu moartea-n suflet

dar nu şi-a smuls rădăcinile să dea bir cu fugiţii

declaraţie de absenţă

toate cuvintele care lipsesc de la domiciliu

ar trebui să semneze o declaraţie de absenţă

prin care îşi asumă toate responsabilităţile

sunt case în care n-a mai intrat un cuvânt de ani de zile

şi sunt oameni care n-au mai simţit pe limbă

gustul, umbra unui cuvânt primită ca ultimă cuminecătură

sunt cuvinte abandonate prin spitale şi aziluri

dar nu din cauză de slăbiciune sau bătrâneţe

ci pentru că lumea s-a săturat de ele, alungându-le

de căldura sufletului nu te poţi lipsi

dar nici cenuşa nu mai rămâne să dovedească mistuirea

combustia spontană a cuvântului dor 

să nu-ţi umezeşti degetul când îmi dai filele

aşadar norocul ţi-a surâs?

cartea s-a ascuns temătoare sub braţul meu

încercând să scape de tumultul străzii

norocul şi-l face omul cu mâna lui

parcă aşa spune vorba aceea veche de când lumea

dar cine îşi mai aduce aminte de ce spune lumea

eu eram omul carte ascunzându-mă de mine însumi

departe de rătăcirea acestei lumi şi de pustiirea cuvântului

despărţind ca o punte trecutul fără urmă de viitorul fără umbră

dulce amar

să vezi ferocitatea patului ce smulge ore din trupul somnului

dar să nu vezi încremenirea căpuşelor ce-ţi împuţinează sângele

asta înseamnă dăruirea de sine şi orbire totodată

aproapele nu-ţi pare aproape când priveşti linia orizontului

şi nici departele nu-ţi pare departe când îţi priveşti buricul degetului

să lăsăm sufletul să-şi aleagă punctele de reper

life without dreams it's a cold black hole

who doesn't know what mean happiness

rejoice then when you see sprouted seed

cel ce se uită dormind

fiecare zi are gravat la căpătâi un nume şi o dată

şi dacă ai răbdare poţi vedea că tot pământul e plin de urmele trecerii lor

dar cei mai mulţi trec nepăsători călcând în picioare umbra unei temeri

somnul meu se rostogoleşte dintr-o infinitate în alta

legănându-mi gânguritul imberb

în speranţa că pleoapa va astupa toate gropile realităţii

ziua în care voi deschide ochii va fi punctul zero

ce va marca viaţa asta despărţind apele

aşa cum tăcerile se lasă despărţite de şirul cuvintelor

timpul se întinde lângă mine ostenit

caută-mă în cap ca să adorm

şi lumea încremeneşte uitându-se la cel ce doarme

trăim la cheremul tăcerilor noastre

poate că nu este încă prea târziu să aruncăm în aer

toate comodităţile ce ne alungă în izolare

atârnându-ne de lanţuri tăcerile şi spaimele

but when you know that they know

silence is not much point

pieritori pe marea vieţii căutăm puncte de reper

folosind sextantul şi compasul verbelor cercetăm cerul

dacă nu este acoperit de întunecimea tăcerilor

sunt eu...

oameni buni,

dacă sunt alături de voi este pentru că vă iubesc

dacă mi-e gura pecetluită e pentru că dragostea nu cerne vorbe alese

şi dacă nu întind braţele ca să vă strâng la piept

e doar pentru că îmi e frică să nu vă sfărâm

rostul meu e să va bucur sufletul

să înfloresc pentru voi

şi să mă scutur

înfiorând moartea pentru voi

poate că vorbele-mi par goale ţintind cerul

dar dragostea e singurul lucru ce mă ţine-n viaţă

şi numai zgârcenia mă-mpiedică să mă dau tot odată

nebun de dor şi de cuvânt

calea

urmează-mă a spus

fără să întoarcă măcar o clipă capul

conştientă că mi-a înfipt adânc în inimă imboldul

şi zilele se preumblă pe urma paşilor mei

rătăcitoare prin pustiul vieţii

presărat cu cadavrele celor care-au renunţat

graba nici nu creşte nici nu distruge

ea doar întârzie clipa

în care te poţi strânge fericit în braţe

ca să se obişnuiască cu marea trecere

omul a construit porţi şi le-a sădit pe drum

aparent fără nici sens sau poate că noi l-am rătăcit

nu poţi să treci dacă nu-ţi laşi amintirile afară

nu poţi să treci fără amintiri îmi spune alta

nu poţi să treci dacă ţi-ai lăsat inima pe drumuri

tu ai să  mori mi-a spus

şi toată spaima mea urla: când o să se întâmple?

ce mai contează o oră, o zi, o eternitate

lumina mă îmbracă lumina mă dezbracă

inspir lumină caldă a zorilor de zi

şi în bătăia lunii las vântul să-mi adie lumina din adânc

cine caută capătul drumului în afară se înşeală

rănindu-şi tălpile şi picioarele

fără inimă

îţi vom lua inima si-o vom dărui altuia

nuuuuuuuuuuuu

ce-o să mă fac fără inimă

vei supravieţui asemeni altora

dar eu fără inimă sunt un nimeni

şi cui crezi că îi pasă?

Doamne,

ştiu că toate se fac numai cu voia ta

dar să nu îmi ceri să mai iubesc

pentru că nu voi mai avea cum

şi dacă nu voi mai putea să iubesc

la ce bun toate acestea?

somnul este cuibul celor mai dureroase întâmplări

fără nici o legătură

dorinţa de război şi sânge

se reduce la creativitate fără limite

pentru că numai depăşind aşteptările inamicului

îl poţi înfrânge...

it's winter time

the snow falls covering our breath

please don't forget the key

to close the door behind

cerurile mă aşteaptă

luna pare bosumflată

geruri răscolite

suflă-n palme şi m-aşteaptă

homo homini lupus

singurătatea ca o jerbă de lumină

dimineaţa se strecoară-n pat luându-mă în braţe

negre sunt urmele visului pe pleoapă

şi umedă liniştea din zori

orele se apropie de pat şi te ajută să te ridici

una îţi pune papucii

alta îţi leagă halatul de casă

şi-încet, încet îţi faci încălzirea cu ele

drumul de la pat la cana de cafea

drumul zilei către seară printre frânturi de ziare

şi drumul nopţii către alte vise

timpul comorilor neatinse

e doar o cinematecă

închinată filmului mut

roşu şi negru

m-am născut într-o zi cu eclipsă

când cerul plin de stele lăsa primul urlet să zboare

şi-atunci viaţa m-a strâns la piept dându-mi sânul ei

din care am muşcat cu sete

şi laptele se-mpletea cu fire de sânge

strângându-ne-n jurubiţe

pe cerul gurii

viaţa şi moartea se-mpleteau

şi dansau legând fiecare-nghiţitură

de o nouă zi

sânul, tot mai ofilit

şi-a pierdut izvorul laptelui

iar sângele cu gust de iască picură

căutându-mă-n eclipsa

unei vieţi apuse

din coasta mea n-a mai ieşit nimic

creatorul meu Dali

a considerat că oul trebuie să se descopere pe sine

spărgând coaja evenimentelor întârziate

degeaba şi-a azvârlit mantia

să-mi culeagă zbaterea

miracolul naşterii

nu poate fi dezvăluit ca la circ

ridicând perdeaua templului într-o levitare nesigură

plăcile tectonice

ar trebui să urmeze cursuri de rupere la cald

dar nerabdarea îşi arată forţa

vălurind timp şi spaţiu

copile! uită-te bine-n jur

umbra ta e cumva anacronică

şi depăşită de legile fizicii care ne şoptesc smerite

ridică-te, ia-ţi patul şi umblă

pensula suferă de acuitate vizuală

magia numerelor mari

ce vrei să te faci când o să creşti mare?

şi-aşa descopeream că cele mai năstruşnice lucruri

le voi face când voi fi mare şi o să am mai mult timp

atunci o să citesc mai mult

o să mă fac...

mai înţelept sper

pentru că am învăţat ceva esenţial

şi anume că lucrurile bune nu cad din cer

pentru fiecare lacrimă trebuie să te lupţi ştiind că vei fi rănit

pentru că numai ochii înlăcrimaţi

văd viaţa în culori adevărate

catifelarea răsăritului

şi răsuflarea asfinţitului

distanţa de la mine până la soare

poate fi exprimată în numere mici sau mari

depinde doar de ochiul privitorului

şi de magia unui noapte bună

când minele mă uită într-un colţ...

eu ştiu.

ei ştiu că eu ştiu, eu ştiu că ei ştiu.

şi între a şti şi a nu şti e doar o bătaie de inimă

cât să adune o ultimă suflare

viaţa mea e o sumă de ştiute şi neştiute

uitarea mă pătrunde ca frigul iernii

începând cu terminaţiile nervoase ale insubordonării

şi terminând cu acalmia nevoii de bine

nefericirea unei zile duce avalanşa nimicurilor

acoperă uitările ce-au rezistat ispitei

iar templul sfânt ce încă sunt

e-o arcă ce îşi pierde urma în diluviu...

teama

o simţi fără să vezi nimic

e-o ceaţă care-ţi scuipă recele prin vine

e doica ce la sânul ei te strânge

şi e trufaşa-amantă

ţi-e teamă de-întrebare

ţi-e teamă de ce-arăţi

ţi-e teamă că poţi cade

sub ziduri de cetăţi

ţi-e teamă că ţi-e teamă

ţi-e teamă că respiri

dialog

bucură-te de mişcare îmi şopteşte sufletul

împreună suntem yin yang

aşteptându-ne

împingându-ne

adulmecă vântul cu adierea lui

sărută apa cu limpezimea ei

aleargă cu focul

dansează cu pământul

acum eu stau şi te privesc

dar v-a veni o veşnicie

când tu-mi vei urmări plutirea

şi-abia apoi vom dănţui-mpreună

pentru un viitor mai bun

urările ascund de fapt regrete

şi cereri ce s-au ofilit pe buze

mereu am căutat potecă nouă

şi n-am stat agăţat, o traista-n cui

celor ce m-au dorit încarcerat le-am dat cu tifla

și patului procustian i-am rupt tăblia

războiul și-n retragere-i o artă

indiferent cine câștigă bătălia

am scris pe garduri vrute și nevrute

sunt om și inima pe partea stângă-mi bate

mi-e capul limpede cu toată fierbințeala

și am iubit iubirea și dreptatea

nu știu ce își dorește fiecare

dar pacea, sănătatea și iubirea îmi sunt la îndemână

urările pe care cel mai bine le știu face

să-nchin o rugă și-un gând bun să tac

ruperea

când vine timpul

lăstarul se ridică în picioare

şi pleacă-n lume să-şi încerce rădăcinile

o primăvară îi aduce-n dar un mugur

o toamnă îi mai smulge câte-o frunză

dar fiecare iarnă lasă răni adânci

în carne

târziu de tot a înţeles toate mirările:

de ce apa are acelaşi gust

de ce aerul are acelaşi miros

de ce pământul are aceeaşi greutate

şi mai ales de ce focul arde la fel

şi a mai înţeles că atunci când îţi pierzi rădăcinile

cel mai bun lucru e să te agăţi de primul nor

şi să te laşi... plecat, purtat, uitat

mistere

am învăţat jocul vieţii la zi

dar am uitat copilăria jocurilor

am învăţat echilibristica

dar am uitat ce-nseamnă curiozitatea

am învăţat uitarea şi-acum mă întreb

ce aş mai putea face ca să mă regăsesc

ego

nu ştiam să mă bucur de ce am

căutam hulpav în partea ta

să nu cumva să atârne mai mult

bucuria jocului era umbrită

tăcerile se adunau în gât

sugrumându-mă

prăpastia înghite ultimul suspin

podurile se surpă înghiţindu-şi cuvintele

ne petrem tociţi, rătăcind ceţurile

cea mai bună şi devotată prietenă

orice aş face, mă urmează credinceasă

tăcută, ascultătoare, invizibilă chiar

sărutându-mi urmele

depărtările o atrag irezistibil

aproapele o înghesuie în mine

iar timpurile ne petrec uimite

citisem undeva de omul

care în disperare de cauză

şi-a vândut umbra întunericului

sper să nu fim nevoiţi să ne despărţim

dar când von trece pragul

ne vom uni sau despărţi pe veci?

puţină linişte vă rog

artificii, pocnitori, toasturi, sărutări, îmbrăţişări

trecerea pragului un ritual pe care-l ţinem după cum putem

fericiţi că viaţa-i o tornadă, o tarantellă

care nu ne lasă să ne tragem sufletul între doua dureri

ritmul ei se strecoară, otrava săgetându-ţi zilele

până când uiţi să priveşti, să asculţi, să respiri

şi cortina cade sfâşiată

linişte caldă

viaţa îşi trăieşte uimirile

departe, tot mai departe şi mai departe

nimicuri

sfârşit de an

dacă mâine nu e, nimic nu e a spus ziua de azi

învaţă-mă ce-i dejnădejdea, să ştiu, să înţeleg durerea

învaţă-mă ce-i renunţarea cu toate visele alături

să visezi că dăruieşti până la epuizare

şi să te loveşti de peretele neputinţei pe care l-ai ridicat asiduu

pe parcursul fiecarei zile... de-a lungul timpului

început de an

cu dăruire,

stâlpii porţi par doi ciocli ce aşteaptă

fără să ştie ce-i nerăbdarea

ziua de azi ştie că mi-a alungat tot trecutul

şi odată cu el şi viitorul

deci astăzi este o temniţă în carne şi oase

o iarnă fără zăpada nu poate face altceva

decât să-şi arate gerurile

ce muşcă adânc din hoitul amintirilor

şi poate...

înveleşte-mă cu dejnădejde să-i gust greutatea

pune-mi durerea căpătâi

şi lasă renunţarea să se cuibărească la sânul meu

anule banule, cum te vei rostogoli?