Din neguri de vreme… începuturi

Începutul vine ca o adiere, ridicându-se dintre păreri, dintre temeri şi dintre toate nespusele pământului. Cine n-a gustat din rodul schimbării nu poate şti dulceaţa ce se revarsă de sub amărăciunea petrecerii şi a alungării vechiului din viaţă noastră. Roiuri, roiuri, întrebările se izbesc în sticla geamurilor vieţii…”cu ce fapte de ispravă m-am învrednicit Doamne la faţă ta de m-ai lăsat a primi astfel de gânduri măreţe? Sau poate că nu-i decât un vicleşug al celui nerostit ca să-mi fure minţile şi sufletul din cauza trufiei peste măsură? Nu mă lasă Doamne să mă clatin sub vânturile îndoielilor şi clădeşte-mă în tăria şi-n credinţă fără de care nu ştiu a trăi…”

Toate acestea şi multe alte întrebări se năpusteau asupra sufletului sleindu-l de bucuria aşteptării naşterii Pruncului Sfânt. Zăpezile troieniseră drumurile iar casele abia de îndrăzneau să-şi înalţe suflarea hornurilor către cerul viscolit. Limbile focului se-alergau printre vreascurile dovedite de paloarea jeraticului a cărui vrednicie se stingea uşor, uşor, în spuza vetrei. Umbrele năvăleau de prin cotloane atunci când lumina clătinată a vetrei se trăgea ostenită la molatecă şedere. “Mihaile, Mihaile, mare îţi este credinţă şi peste măsură de plăcută îţi este râvnă dar oare nu te ridici cu prea mare îndrăzneala împotriva oamenilor legii şi fără de umilinţă în faţă lui Dumnezeu?” Noaptea îşi făcea de lucru cu viscolele lăsându-l fără de sprijin şi ajutor. Din odaia cealaltă jupâneasă preoteasa îşi petrecea noaptea sau poate că doar se prefăcea nevoind să-i tulbure gândurile şi năzuinţa. Mihail se ridică din jilţ şi prinse a se molcomi dând ocol odăii. Ajuns în faţă icoanelor şi a candelei ce stârnea umbrele izgonindu-le, se lasă în genunche tocmindu-şi fruntea învâltorată de gânduri pe mânurile ostenite de peniţe. “Doamne, dă-mi putere Doamne, că fără de ajutorul şi sprijinul tău nu mai ştiu ce şi cum să clădesc. Doamne, iartă de la mine înfumurarea, dar toate neamurile pământului au cuvintele tale şi ale Mântuitorului în limbile lor numai noi rumânii n-avurăm parte… greşesc Doamne dacă voi că toate minţile să poate desluşi dulceaţă şi frumuseţea cuvintelor şi pildelor tale? Iartă-mă Doamne că mă-mpotrivesc epistolelor şi opreliştilor capetelor încoronate de la Râm şi de la Viana dar sufletul îmi spune că numai aşa, ştiindu-ne limba şi învăţându-ne să fim strânşi deopotrivă numai aşa vom izbuti să ne ţinem neamul şi firea… mă uit în umbrele trecutului şi parcă mai ieri îl văd pe Diaconul Oprea mântuind Octoihul pre limba neamului şi parcă-i văz faţă luminată de bucuria mântuirii… ce mai importă oare că toţi l-au stuchit şi l-au afurisit că vrea să cearnă vorbe noi peste sfintele slove ce le avem din străbuni… O Doamne, facă-se voia Ta Doamne şi ajută mie nevrednicul să pot duce făclia neamului mai departe prin zile şi mai adânc prin toate strânsorile sufletelor noastre. Fie că lumina izvorâtă din slovele rostirii tale să lumineze minţile şi sufletele copchiilor noştri fără a face vreo vină de stricăciune şi îndepărtare de la pravilele tale…”

Vânturile cele turbate ale iernii trâmbiţară în drumurile fumului şi din horn se abătu peste jeratecul ce stă în adormire mantie spulberată de nea ce se limpezi a lacrimă sub dogoarea stinsă. Dacă obloanele geamurilor de la odăi ar fi fost desfăcute printre toate spulberările învârtoşate s-ar fi zărit strălucind din adâncurile ceriului Steaua cea Sfântă ce an de an vesteşte lumii naşterea Pruncului în ieslea Nazaretului. Jupâneasa preoteasă se trase dintre aşternuturi cu suflarea strânsă în coşul pieptului şi pipăind podelele reci se strecură până în odaia cea mare în care cucernicul Mihail, preotul lăsat de Dumnmezeu că să-i fie de soţ îşi petrecea ceasurile migălind şi buchisind slovele cu dragoste şi ardoare. Acolo, în colţ sub icoane îl găsi ostoindu-şi neliniştile în adâncă şi cuvioasă rugă de înălţare şi luminare. Rămase în umbră fără a îndrăzni să-i tulbure cugetele… din taină nopţilor de demult se revărsară peste trupu-i cuprins de tremur clipe dulci ce-i mângâiau sufletul atunci când în singurătatea odăii împungea cu acul scriind şi ea în felul ei în carnea cea albă a pânzelor poveştile şi clipele dragi ei… deodată se vede fetişcană la casa mâne-sii îndeletnicindu-se cu toate cele ce trebuiau deprinse de o fată şi o nevastă. Apoi năvăliră fulguiri cu preacinstitul sosind la casa alor săi şi cercând să afle dacă poate să-i intre în voie celui ce trebuia să scrie o pagină în cartea vieţii lor… şi-atunci tătâne-său popa Dobre cântărind ştiutele şi neştiutele o chemă la sfatul lor şi o întrebă dacă îi e cu voie să se întovărăşească pe viaţă şi să-şi cate drumul alături de cel hotărât. Roşie şi dogorind ca vipia caută să adumbrească uscăciunea buzelor cu un strop rătăcit pe vârful limbii. Se vedea apoi potopită de strălucirea maramei de borangic îngenunchiind în faţă Evangheliei, sărutând dreapta nănaşilor şi a sortitului, se vedea apoi luându-şi rămas bun de la casă, de la toţi ai ei, de la obiceiurile tinereţii fără de griji şi se vedea intrând cu dreptul în vâltoarea binemeritată a vieţii. Dumnezeu îi adusese zile senine şi dureri mocnite. Dumnezeu îi adusese pe rând suflet crud când la un sân când la altul dar tot El în mărinimia Lui îi luase cu drag în împărăţia Sa. Numai ultimul vlăstar, cel de-al treilea, trecuse toate pragurile vieţii, se înjghebase şi se întremase ridicându-se hotărât în drumul sau. Şi ca să nu fie lumii de ruşine plecase la Viana că să prinză taina ticluirilor şi a însemnărilor în cele limbi străineşti. Da, dar toate acestea erau umbră răscolită din timpuri apuse şi casa lor răsună acum numai de chiţăielile şi hârjoana nestăvilită a pruncilor ce se strângeau ca să asculte cuvîntul dascălului Mihail, domnul şi stăpânul vieţi literelor. Căci cu vrednicie şi sprijin de la negustori şi de la cei mai întremaţi rânduise de ridicase alături de suflarea clopotelor Bisericii Sfântul Nicolae lăcaş de învăţătură cu spaimă în suflet până la primirea răvaşelor de blagoslovire de la toate mărimile şi de la dregători cei mari ai cetăţii. Aici, între zidurile reci, sub privegherea logofeţilor şi a precitirnicilor, pruncii Scheilor şi coconii mai de seama se strângeau în toată ziua de peste săptămână că să buchisească şi să deprinză tainele chimiliturilor şi a cetitului. Când avea învoire de la taica părintele, intra sfioasă cu coşul plin de roade, împărţind toturor fără a câtă la stare, mere, pere, pesmeciori dulci, nuci ori câte se puteau găsi prin cămara mai mult goală, cât să le mai sperie temerile bulucite în umbra sprîncenelor. De sub mâna Părintelui ieşiseră, rânduri, rânduri, grămătici şi oameni destoinici ce puteau ţine atât socoata meşterilor cât şi cuvântarea de după sfânta slujbă, atunci când Părintele dorea a le arată destoinicia în faţă megieşilor fie lăsându-i de desluşească pilde, fie cerându-le să cetească o bucată, o istorioară din vieţile sfinţilor. Şi se vedea pe faţa lor ca o lumină şi pe feţele ascultătoare o stranie teamă în faţă atâtei puteri. Dar toate astea se petreceau de acum fără nici o pricină de poticnire căci părintele îi deprinsese pe toţi cu câte le aveau de făcut şi dacă datoria nu-l chema la strajnică grăbire cu vreo treabă numa ce-l auzea că se trage în colţul odăii în jilţul său, îşi aprinde opaiţele trebuitoare şi cu degete înfrigurate de slavă scria în grai strămoşesc cele cetite pe limba slavonească. Şi ceea ce era de taină, era că niciodată nu se vaita de prea multă osteneală sau de vreo durere de parcă Domnul în mila Lui îi ţinea partea ca să termine cu bine cele începute. Ori de câte ori era singură se strecura în colţul cela mângâind cu drag paginile în care părintele scria slovele vechilor cazanii şi toate cele câte îs de trebuinţă la asta mare slujba bisericească. Cu mintea ei de femeie iubitoare îmbrăţişa cartea ceea ce coprindea toată trudă şi toate nopţile netihnite. Uneori buchisea şi ea literă după literă pentru că tătâne-său îi dase spre cunoaştere taina cetitului dar o îndemnase să nu se fălească şi să nu se făţărnicească în faţă lumii sau a bărbatului pentru că toată liniştea casei se poate duce pe apă sâmbetei. De aceea nimeni nu cunoştea acest secret al ei şi nici ea nu-l deslusise altcuiva dar ori de câte ori putea se desfată cu slovele ce se lipeau de sufletul său. Aşa aflase înaintea tuturor toate tainele “Evangheliei cu învăţătură” pe care o ticluise părintele Mihail după îndelungi zbuciume. Apoi cu banii tocmiţi de însuşi Vodă, taica părintele se dedase la muncă de tiparniţă alăturea de calfe şi ucenici. Îl şi vedea parcă potrivind butuceii de lemn în lăcaşuri şi mângâind cu drag sfintele icoane migălite, mai apoi potrivind gârtia cea albită, îl vedea cum strânge cu teamă dar şi cu încredere de melcul ce strângea presa. Clipele se scurgeau broboane pe fruntea sa până să desfacă presa dar apoi cu o migală de părinte ridica pruncuţul - foaie şi-l privea în lumină lăsându-şi lacrima să se-mpletească cu sudoarea în firele argintii ale bărbii. Nimeni nu-i povestise nimic dar toate acestea ea le vedea în ochii lui şi le cetea în liniile săpate de griji şi îndoieli pe fruntea şi pe la colţurile gurii. Nimic din freamătul sufletului părintelui nu se revarsă peste casă dar nici ea nu era oarbă că să nu vadă toate cele. Bucuria că îi fusese dat să-şi petreacă zilele alături de destoinicia şi tragerea de inima a părintelui îi umplea zilele şi inima, socotindu-se printre cele alese de soartă. Rând pe rând descifra chimiliturile Cazaniei de la Orăştie pe care părintele o terminase şi o prelucrase la tiparniţă după care rânduise să ajungă în toate colţurile ce aveau trebuinţă dar care nu uitau să răsplătească râvnă părintelui pentru a putea duce mai departe munca. Ori de câte ori privea prin viaţă ca printr-un tunel vedea şi zile senine, şi zile umbrite de temeri ori spaime dar după cum nu se puteau socoti săraci tot aşa nu se putea socoti cu bogăţie de averi. Toţi banii pe care părintele îi primea se duceau uşor – uşor ba către vocselele tocmite în tiparniţă, ba către betelia de aur cu care potrivea coroanele şi straiele sfinţilor de pe buchea cărţii, ori plecau după gârtie de cea bună dar dacă aşa voise Dumnezeu cu ce drept să se ridice ea a şugui? Ziua părintelui se petrecea în sălile şcoalei printre coconi ori în biserică printre strane unde îngenunchia alături de mărturisit punându-se amândoi, şi mărturisit şi mărturisitor sub patrafirul sfinţit pentru a ajută la desţelenirea sufletelor prea încercate, ori cetind vecerniile şi slujbele toate după datină. Pe când alţii se petreceau în faţă focului căutând aromirea şi dulceaţa sfintei familii, părintele se cerea de iertate şi după pravila de închinăciune se aşeza la masa lui de lucru cerând şi tălmăcind slovele slavoneşti, potrivind apoi cuvintele ca să curgă lin fără de poticniri şi întortocheri inutile şi abia apoi cu peniţa de dinainte rânduită cu cernelurile potrivire însăila sfintele cuvinte în rostire strămoşească. De fiecare dată îşi lua pânzele, acele şi aţele colorate şi să lasă în jilţ privind cu drag la colţul miracolelor, pentru că în acel colţ, Dumnezeu îşi lăsa voia ca taina să dospească şi să se împlinească. Din acel colţ se legau slovele de cuvinte şi cuvintele se legau în rostire şi rostirea se aduna rânduri-rânduri pe pagină şi paginile se adunau între copertele de piele şi când totul era gata, toată strădania lua drumul tiparniţei. Tot chinul şi toată zbaterea sufletului se ridicau atunci de pe lumina ochilor şi faţă părintelui se umplea de lumina destăinuirilor mărturisite. Acele rare momente când părintele se lasă pe speteaza jilţului îndrăznind să flecărească despre una ori despre altă dar cu vorbe puţine şi rânduite, acele clipe ea le păstra ca pe dulci comori în adâncul sufletului. Când împletea lână că să tocmească pieptăraşe ori obiele pentru câte vreun suflet mai necăjit lăsa degetele să umble în voia lor iar ea se lasă în voia luminii ce strălucea încununând pletele părintelui, aşa aplecat cum stătea la buchiseala lui. Ori de câte ori când pregătea desagele cu toate cele de trebuinţă pentru fecior ce le tremeteau cu căruţele avea grijă să strecoare şi câte o filă pe care părintele în dreapta cercetare o ghemotocea şi o arunca să o prapadesca de greşea câte vreun cuvinţel. În felul acesta ea îi trimetea veşti feciorului că totul este bine şi că tătâne-său îşi vede netulburat de toate cele câte le avea de împlinit. Rareori Taica părintele îşi găsea răgaz ca să scrie slove aducătoare de veşti sau slove de învăţăminte pentru fecior dar în adâncul sufletului ştia că va găsi înţelegere şi iertăciune de la fiul plecat în cele străine lumi.

Părintele se rânduia pentru fiecare trebuşoara şi nu era zi lăsată de la Dumnezeu, să nu cerceteze, să nu întrebe, să nu tocmească, să nu slujească, să nu boteze, să nu cunune, să nu spovedească, sau câteodată chiar să împlinească slujbe mari că cetirea moliftelor  la uşile împărăteşti pentru alungarea nechematului şi nefârtatului ce muncea sau stăpânea sufletele mai slabe. Dar cu toate aceste nu se plângea şi nu câta să se dea la o parte, şi în fiecare seară aşternea câte o pagină sau măcar o jumătate de pagină dacă timpul se înaintea prea mult către zori cu alte trebi. Nu trecea zi fără de a avea ceva scris pentru că ştia că rostul fiecăruia este să lase urme de trecere, iar dacă Domnul a voit că el să aivă puterea să lase urme scrijelite cu peniţa atunci asta să-i fie râvnă. De multe ori se întreba cu ce noi taine desluşite să îndulcească zilele rugătorilor şi credincioşilor dar ştia că Dumnezeu le rânduia El pe toate după cum îi este vrerea şi nu căta a se chinui cu astfel de întrebări. Aşa au luat naştere din daruri înalte desluşirea în vechiul grai al norodului a Efremitului ca o carte folositoare sufletului şi cugetului, apoi se desluşiră Cuvântările marelui împărat bizantinesc Ioan Cantacuzino, o altă carte dragă sufletului său Leastviţa în care cuprinsese atât învăţătura sfântă cât şi poveţe şi ticluiri pilduitoare şi ajutătoare. Dar toate acestea se petreceau fără ca izvorul sufletului său să ostenească sau să sece pentru că mereu găsea ceva de îndreptat, vreo cugetare de răstălmăcit ori de luminat căutătura adumbrită de nelinişti a vreunui năpârstoc. Dacă ar fi fost şi numai pe atât şi tot ar fi fost cu destul, dar sufletul său nu avea linişte. Mereu cu alergătură de la moara de gârtie la tiparniţă, de la negustorul de cerneluri la cutare negustor ale cărui catastife zăceau în neagră neordine. Fiecare clipă era cercetată şi descântată că să nu se treacă fără de izbândă şi nu era lună chivernisită de la Domnul ca să nu gătească o nouă carte pe care s-o-nvălească în piei molcuţe ca să nu răneasca trupul nou născut în chinuri şi spaime şi să-i deie drumul în lume. Pentru că orişiunde se slujea în grai strămoşesc era bine de a avea şi tainele ceriului desluşite. Şi nu mare îi era bucuria când afla că munca sa ajungea ba tocmai sus la cetatea de scaun a domnului Moldovei ba se lasă ca o sfântă danie prin codri adânci acolo unde se ctitorea şi se sfinţea o nouă lucrare de adâncă şi pioasă mulţumire. La fel cum multe din cărţile sale luau drumul de miazăzi către cetatea de scaun a domnului Ţării Româneşti către îndepărtatele comitate ale românilor de pe la Cazane acolo unde Dunărea sfornăie şi se strânge-n frâie ca un cal nărăvaş din cei de poveste… multe din cărţile sale odrăsleau slujiri îngânate în graiul strămoşesc tocmai pe la miazănoaptea, la rumânii de la marginile împărăţiei leşeşti sau chiar pe la răsărit până aproape de locurile unde vremurile năşteau hoarde iuţi de tătari. Peste tot locul şi peste toată cuprinderea aceleaşi slove, aceleaşi suflete, aceleaşi gânduri şi aceleaşi mulţămitoare de Dumnezeu trăiri căci peste toate coprinderile, ţările, comitatele şi cnezatele se-ntindea acelaşi îndelung stătător şi stăpânitor grai strămoşesc. Şi nu de puţine ori vorbele purtate din om în om sau desluşite de călători îndepărtaţi îi povesteau în cuvinte simple despre bucuria oamenilor ce-şi puteau descifra tainele cerului şi învăţăturile de credinţă în limba moşilor şi a strămoşilor.

Viaţa la poalele muntelui nu era nici aspră nici uşoară. Mândra cetate a Braşovului reuşise să adune din toate câte puţin şi câte puţin din toate, astfel că aici în Şcheii printre oamenii atât de dragi lui, clipele se strângeau şuvoi, orele se-adunau în albia mare a anului şi zilele se petreceau între o iarnă şi alta, între o vară şi alta. Slovele Părintelui Mihail prindeau parcă aripe ori de câte ori se lasă în voia duhului sfânt şi rătăcea câte o cărare de pădure rostind odată cu răsuflarea şi ruga neîntreruptă a inimii, ruga de mulţămire şi de iertăciune către Domnul. Aici sub crestele Tâmpei, alături de mândra zidire în piatră închinată Sfântului Nicolae, aici I se născuseră pe rând atât copii cât şi visele ce au prins viaţă. Din câţi copii i-a dat Dumnezeu numai unul i I-a lăsat ca să aivă toiag neliniştilor şi neputinţelor dar din câte vise a avut, toate s-au înfiripat trăgându-şi vlagă din vlaga sa şi răspândind prin lume ştiinţa şi puterea învăţăturilor căci nu spunea însăşi Mântuitorul că nimeni nu pune lumina căpătată sub obroc şi că adevărurile vor ieşi ca untdelemnul la faţa apei? Aici îi trimisese Dumnezeu întărire şi ajutorare atunci când se afla la strâmtoare, aici îl ajunseseră darurile domnilor şi măririlor zilei şi locurilor. Aici sub răsuflarea domoală a pădurii îşi găsise iertarea în faţă lui Dumnezeu, a lumii şi a blândei şi neasemuitei lui jupânese. Aici printre pietrele aducerii aminte îi înflorise inima urmărind cu privirea joaca nevinovată şi despovărătoare a atâtor coconi şi copii ce căutau cu râvnă a pătrunde taine scriiturii şi ale cetitului. Aici i se deschiseseră minţile şi căpătase îndrumare că să-şi lepede pornirile cercetătoare şi să se nevoiască la tălmăcirea slovelor slavonesti. Aici sub zidirile omului şi ale Domnului ştiuse că se află inima întregului neam şi că de aici puteau porni ca nişte raze către toate locurile, slovele şi cuvintele de înaintare trecute în Predoslovia fiecărei noi zămisliri. Aici truditor alături de meşteri, calfe şi ucenici mângâiase fiecare filă şi rânduise la aşezarea lor sub pecetea tainei între copertele groase de piele şi sub ferecături de argint. Aici şi numai aici ştia că-şi va afla sfârşitul atunci când Domnul va socoti că-i este de trebuinţă la copiat şi tălmăcit cuvintele dincolo de porţile raiului. Toate omiliile uitate printre slove slavonesti se oglindeau în dulcele grai strămoşesc. Fiecare pildă se reflectă în bunele răspândite de credincioşi după fiecare sfântă slujbă de duminecă. Aici în aceste locuri, în curtea sfântului lăcaş simţea bătând inima întregului din întreg şi din părţi răsfrânte. Aici, şi numai aici, el, părintele Mihail, va cădea înaintea marelui voievod Mihail cel Viteaz atunci când acesta va binevoi a certa tăriile cerului şi strâmba învoială a oamenilor şi va căuta să adune toată suflarea de un neam şi-o limba sub sceptrul voinţei sale. Aici, preotul Mihail va aştepta ca veacuri peste veacuri să vază copacul cunoaşterii înălţându-se dintre temeri, vise, îndoieli şi îndrăzneli. Pentru că aici a fost sortit ca leat după leat să se nască doritori şi dăinuitori în ale scriiturii şi descifrării tainelor pe tot înţelesul oamenilor locului. Fie ca Floarea Darurilor să-şi ridice miroaznele asupra tuturor şi fie ca taina învăţăturii să izbândească şi să dovedească împotrivirea oricărui s-ar opune desţelenirii limbilor şi cugetelor acestui neam. Aşa să ne ajute Dumnezeu.