Furtună în deşert sau... eseu despre literatură pentru un raft întreg de cultură

Dacă Arhimede a rostit : „Daţi-mi un punct de sprijin şi răstorn Universul”,eu nu voi spune dacât : daţi-mi un cuvânt şi îl voi pune pe o copertă, daţi-mi toate copertele şi voi umple lumea cu carnea cuvintelor, iar literele toate vor dănţui alegându-se, alergându-se, înghiontindu-se... totul într-o joacă sprinţară a cugetului şi simţirilor. Cuvintele mele sunt altele decât cuvintele tale, chiar dacă sunt pornite din acelaşi aluat...cuvintele mă îmbracă în fiecare dimineaţă iar noaptea, la culcare, mă dezbracă de toate spaimele şivisele şi mă ajută să urc între perne şi apoi cu paşi abia simţiţi se strecoară afară din povestea mea aşteptând cuminţi o nouă dimineaţă...

Iubeşte-mă, strigă-n tăcere o carte alungată în uitare (cândva ţi-am plăcut)

...şi ce poate fi mai trist decât o carte ignorată? O carte uitată, prăfuită, abandonată-ntr-un colţ de bibliotecă... O carte care nu-şi mai împlineşte menirea, aceea de a fi aproape de cuget sau de suflet, este o carte moartă. Dacă Fericirile nu ar fi fost rostite pe munte, ele trebuiau scoase din carnea muntelui... şi fericit cel ce-şi iubeşte aproapele căci iubindu-l învaţă să se respecte pe sine... fericit cel ce iubeşte cartea pentru că lui îi vor fi descoperite nespusele... fericit cel ce propovăduieşte cartea căci ale lui fi-vor toate: recunoştinţă şi mulţumiri... fericit cel ce duce mai departe dorul şi dragostea de carte căci viaţa lui se va vărsă din generaţie în generaţie, el dându-se pe sine odată cu fiecare pagină dumicată...

 Despre datoria muritorului de rând (să împleteşti plăcerea cu utilul)

... atâta timp cât o carte s-a-nchegat, adunându-se din eter în pagini albe, curate, mirosind a primă ninsoare, avem datoria de a o păstra, pângărind-o numai cu privirea, cu dragostea, cu neuitarea noastră, cu bucuria împărtăşirii... dar în acelaşi timp trebuie să ne ferim de păcatul imfatuării... să nu omorâm copacul pentru a încrusta în fibra lui cuvinte goale...pentru că pleava poate fi lăsată ogorului pentru a-şi da obolul la proslăvirea vieţii şi a cuvântului adevărat... deci cine are ceva de spus să spună sau dacă nu, să tacă pe vecie... nu plângeţi când cerul e senin mustind de primăvară şi nici nu vă smintiţi îmbobocind când gerurile taie răsuflarea şi-ngheaţă  toată liniştea, ci după cum sună porunca din vechime „bucuraţi-vă cu cei ce se bucura; plângeţi cu cei ce plâng”...

 Despre locul de taină în care autorul se întâlneşte cu cititorul (plăcerea ne uneşte)

... sunt locuri, sunt timpuri şi sunt moduri în care această uniune este deplină, fără ascunzişuri şi fără ocoluri inutile... aşa după cum o carte îşi preumblă nefiinţa căutând loc de popas şi suflet născător, tot aşa şi cititorul se preumblă printre rafturi, printre titluri, cernând lumini şi umbre, căutând ceea ce nici el nu ştie bine ce, dar caută... şi atunci când se aşteaptă mai puţin sau poate că tocmai istovul acesta al căutării, nerăbdarea ascuţită ca un fir de lumină, aşteptarea în care te cufunzi pentru a uita durerea, numai şi numai atunci are loc impactul, coliziunea, ciocnirea... iar căderea în reverie e dreaptă, fără resentimente şi fără minciună... în iubire nu poţi să intri cu jumătăţi de măsură... autorul şi cititorul sunt cele doua jumătăţi care se caută... este visul de împlinire la care nu poţi renunţa nicicând... fericit cel ce se simte împlinit regăsindu-se în paginile unei cărţi... fericit cel ce asemeni potirului sfânt oferă cuvânt de liniştire şi îmbărbătarea însetatului... încât sunt momente când poţi spune sleit ”parcă niciodată povestea nu fu mai frumoasă”...

Spune-mi te rog ce citeşti ca să ştiu cum să mi te-nchipui... şi Citadela e numele zidirii

 „Am aflat că omul este asemenea unei citadele. Răstoarnă zidurile pentru a-şi găsi libertatea, dar nu mai e decât fortăreață nimicită, deschisă înspre stele. Atunci începe spaima de a nu mai fi.” Deci tu Micule Prinţ, tu eşti acela care spune abia desluşit „nimic nu are sens dacă nu l-am amestecat cu trupul şi cugetul meu”.

Fiecare zi, începe și se termină cu un miracol. Fiecare carte este un miracol. Aşadar timpul şi cuvântul sunt daruri ce nu trebuiesc irosite.

Știu că tot ce-mi doresc devine realitate și depinde doar de cât de mult îmi doresc acel lucru. Lumea a uitat să-și dorească ceva lăsând în seama altora până și dorințele. Tot ceea ce-mi doresc se împlinește şi lumea redescoperă bucuria cuvântului, se redescoperă pipăindu-şi sufletul. În jur plutește o ceață a satisfacției, a bucuriei și a anonimatului, căci cuvântul se strecoară pierzându-şi urma. Atâta timp cât pot să încrustez cuvântul în carnea timpului ştiu că nu e totul pierdut. Eu sunt cuvânt şi cuvântul sunt eu și tot ce ating se împlinește, doar că nu transform totul în aur asemeni regelui Midas.

Te lepezi de cuvânt? Nu!

Te lepezi de cuvânt? Nu!

Te lepezi de cuvânt? Nu!

Mă lepăd de uitare

Mă lepăd de tristeţe

Mă lepăd de singurătate

Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2017