între mine şi eul meu

ascunde-mă-intre cutele memoriei

şi lasă eul să mă caute-n zadar

inconştientule îmi strigă umbra-n faţă

te-ascund dar care fi-va al meu dar?

*

să îmi restitui tot ce mi-ai luat

istoria copilului ce-am fost mereu

şi lasă-mi curiozitatea să trăiască

pentru că viaţa ei e mai presus de noi

*

Adam a muşcat dintr-un măr

căpătând cunoaşterea binelui şi-a răului

Albă ca Zăpada a muşcat dintr-un măr

câştigând somnul de moarte al aşteptării

viaţa omului se rezumă în ultimă instanţă

la un continuum pardosit cu mere

între naşterea întru cunoaştere

şi aşteptarea întru moarte

*

o noapte atlantică

e şase şi-ntunericul coboară să se-adape

un peşte se azvârle ca să prindă luna-n gheare

pescarii îşi afundă plasele în noapte

şi scot doar urma stelelor căzute-n mare

e-atâta linişte ce plouă-n picurate lacrimi

încât nici răsuflarea valurilor nu răsbate

de n-ar fi voal de spumă ce rămâne-n urmă

le-ai crede fugărindu-se prin altă parte

fost-am trimis ca să mă-mpac cu mine

tăcut să-mi scutur neputinţa oarbă

să las întinderile să mă cearnă

să mă adune şi să mă aline

departele mi se strecoară-n suflet

şi-aproapele mai tremură în zare

mi-e dor de cel plecat pe calea morţii

plută strivind ocean de resemnare

pe-al apei drum cuvintele mă poartă

pe scutul coamelor de val supuse

tăcerile mă-mbraca în uitare

cernută-n tainele de mult apuse

spre o nouă mitologie creştină - procesiunea munţilor

pădurilor le cresc aripi de lumină şi se ridică la ceruri

în timp ce umbrele lor cad sub tăişul drujbelor

iar cerul se umple de abur de tămâie

coastele muntelui golite acum pot răsufla uşurate acum

rădăcinile credinţei nu le mai apasă

şi pot pleca în pelerinaj

deschideţi poarta soarelui şi cale liberă muntelui

lăsaţi-l să se prăvale cu fruntea-n faţa valului

ca să se curăţească de toate negânditele

când degetele noastre se vor fi tocit scurmând în carnea muntelui

ne vom lua amintirile-n desagă, urcând ipotetice înălţimi

pentru a planta noi păduri de vise

dar moartea cuibărită-n coasta lor

cu greu se lasă dusă

în locuri neumbrite

şi mi s-a dat şi mi s-au luat

tot ceea ce trebuia să ştiu mi s-a făcut cunoscut pe de-a-ntregul

pas după pas şi clipă după clipă gustând păcatul de-a cunoaşte frumuseţea

ca o încununare-a vieţuirii şi-a vremelniciei

de n-ar fi vanitatea şi orgoliul

ar trebui să recunosc că multe mi-au rămas necunoscute

aşa cum norul îşi cunoaşte umbra fără a şti unde-l vor duce tainice volute

numic nu-ţi vine fără să plăteşti

şi bucuria de-a avea poartă blesteme-ascunse

căci ţi s-a dat spre a ţi se lua şi-ţi vor lua ce n-ai primit vreodată

trăind cu nerăbdarea de a muri

sa te obisnuiesti cu propriul trup ca si cu o veche suferinta

e un blestem sau poate ca-i o binecuvantare

primita de la viata si inceputul doare

nimicul infloreste, cu pasii usori adasta

caci dependenti de viata o linie nefasta

tragem pe nas numind-o simplu, zi

miniaturi

învaţă-mă ce-i îndoiala şi te voi învăţa arta uitării

purificaţi şi făr’ de teamă să desluşim rostul plecării

eu mă voi îndoi mereu de-am făcut bine

tu vei uita tot ceea ce m-ai învăţat

captivi într-un aici şi-acum

deplângem soarta celor ce n-au apucat să vină

iar celor ce-au trecut cândva pe drum

le ştergem urma fără nici o vină

prin porţi de început şi de sfârşit

ne trecem îndoiala şi uitarea

un ţipăt spart născând şoapte în noapte

Când locul şi timpul ne atinge

Călătorule, opreşte-ţi paşii la umbra binecuvântată şi caută să-ţi tragi sufletul bucurându-te de minunea numită viaţă. Odihneşte-ţi privirea pe un fir de iarba să-l vezi cu câtă bucurie se pleacă la mângâierea tandră a adierii sau sub îmbrăţişarea vreunei gaze pornite pe calea către soare. Lasă fuga ta disperată căci nimic nu poate astâmpăra foamea şi setea ca aceste mărunte bucurii care dau gust şi culoare fiecărei zile în parte. Dacă aş fi obligat să mărturisesc, poate că nu aş face-o fără un pic de jenă sau reţinere. Dar liber fiind de orice constrângere am să pot să povestesc totul fără nici o reţinere. Cum şi când a început totul? E greu de spus atâta timp cât marile schimbări vin pe nesimţite, strecurându-se în prezentul nostru fără zgomot şi fără spaime. Prognozata schimbare climatică şi-a făcut simţită prezenţa astfel că încet, încet, viaţa oraşelor a început să se mute de la suprafaţă către adâncurile calde ale pământului. Oraşele se construiau în oglindă, atingând niveluri ameţitoare la cote negative. Blocuri de zeci şi sute de metri adâncîme îşi înfigeau vârfurile în carnea tare a rocilor . Singurul lucru cu adevărat stânjenitor era lipsa verdelui din viaţa noastră. Omul poate crea cavităţi pline de luxuriantă vegetaţie, dar e dificil de creat un loc lăsat în paragină sau un mal de iaz în care rogozul şi iarba măruntă îşi fac veacul în buna înţelegere. Cum arată viaţa acum? Fiecare după cum şi-o zideşte şi şi-o imaginează. Fiecire oraş subteran are o zonă de protecţie izolându-se de frigul ameţitor de la suprafaţă. Din cauza asta tot mai mulţi oameni se mulţumesc să-şi petreacă viaţa în hrube şi subterane şi puţini se mai aventurează la suprafaţă. Dar acest lucru nu a fost şi nu este încă interzis aşa că săptămânal îmi asum riscurile unor degerături şi ies la o plimbare la suprafaţă. Singurul lucru bun pe care îl face primăria este să păstreze câteva maşini electrice care te pot duce până în vechiul oraş. E incredibil  cât de plastice şi de sugestive pot să apară străzile, casele, blocurile şi parcurile căzute sub urgia frigului continuu. Dar în acelaşi timp e o adevărată încântare să poţi să respiri acel aer desuet şi trist al abandonului total în faţa unui opozant mult superior. La orice ieşire erai obligat să semnezi de luare la cunoştinţă condiţiile în care puteai să ieşi, timpul maxim acceptat şi urmările nefaste ale oricărei abateri. Moartea era finalitatea contravenţonală a tuturor abaterilor de la reguli. Erau destui oameni care alegeau din plictis sau din varii motive acest fel de final pentru că după se ştie moartea prin îngheţ este mult mai puţin dureroasă şi mult mai plăcută decât multe alte modalităţi natural. Aşa că erau destui oameni care îşi acceptau sfârşitul prin îngheţ, lăsând cu limbă de moarte să nu fie mutaţi de la locul final. Şi dacă majoritatea se simţeau legaţi de locurile copilăriei sau de locurile în care părinţii lor au trăit, deci cumva izolaţi în casele sau apartamentelor lor îngheţate, erau şi oameni care preferau expunerea în spaţii deschise, supunându-se admiraţiei sau oprobiului public. În unele cazuri municipalitatea a acţionat mutând trupurile cu delicateţe cât mai departe de orice rută comună astfel că impactul visual era mult diminuat iar practica aceasta a sinuciderilor elegante se păstra totuşi la un nivel minim fără să afecteze viaţa cotidiană. Cine este curios să afle cum arăta viaţa înainte de “izgonirea din rai” avea acces la arhiva de fîlme şi reportaje dar în acelaşi timp putea ieşi la suprafaţă pentru documentare. Cel mai mult îmi plăcea să iau maşinuţa şi să dau o tură până la malul mării pe care mi-o imaginam înfoiată şi pusă pe harţă, mereu învălmăşită şi plină de fire albe în barbă dar ceea ce vedeam era numai o imensitate de gheaţă  odihnindu-şi capul pe balustradele ce înconjurau promenada. Poate că ultimele zvâcniri de orgoliu o făcuseră să rămână cumva suspendată, agăţată de aceste balustrade dar mie îmi plăcea această aşteptare, această încremenire. După ce primeam porţia de îngheţ marin plecam către vechea clădire a bibliotecii pe care îmi plăcea să o străbat pentru a admira afişele vechi sclipînd sub pojghita lor de brumă îngheţată, îmi plăcea să mângâi busturile ce aşteptau o a doua înviere, lepădându-şi armura de gheaţă şi de aşteptare. Apoi îmi plăcea să intru în sălile pline de rafturi pe care odihneau cărţi moarte prin îngheţ, să le mângâi, să le ascult povestea tăinuită în tăceri prelungi şi mai apoi să mă retrag în lumea reală a subpământului. Prima dată mi s-a întâmplat să iau o carte (cu toata interdicţia afişată la vedere nu am putut rezista) dar ajuns în apartamentul subteran am constatat că frumuseţea mea s-a transformat într-un aluat cenuşiu-negricios fără putinţă de identificare a unui singur element măcar. Din acel moment mi-am dat seama că interdicţia nu era întâmplătoare şi că luând o carte făceai un imens deserviciu umanităţii distrugând o efemeră piesă de muzeu. Aşa că din acel moment nu am făcut altceva decât să mă bucur de prezenţa şi compania lor, iar când puteam desluşi un titlu sau un autor dădeam fuga la biblioteca electronică, incercâd să dau de urma ei. Astfel am descoperit o mulţime de cărţi minunate şi de autori nebăgaţi în seamă. Dacă la început era doar un hobby nevinovat, cu tîmpul am început să-mi caut serii de autor sau autori interconectaţi la acelaşi evenimen (trăit ori auzit), şi acesta era şi motivul pentru care săptămânal îmi rupeam câteva ore din timpul meu liber pentru a evada în lumea cărţilor. Şi eu eram stăpânul ei iar ea era stăpâna mea. Multe lucruri mi-a descoperit şi multe altele le-am furat cu răbdare. Fişele mele cu autori şi cărţi se adunau micşorând spaţiul liber al sertarului. Dar poate că cea mai mare durere că să-i spun aşa era faptul că nu aveam şi eu o carte a mea. Faptul a fost consemnat încă de la începuturile migraţiei şi toată lumea ştie că toate lucrurile inutile şi voluminoase au fost abandonate la suprafaţă din cauza lipsei de spaţiu. Deci nicăieri în adâncuri nu ai fi găsit o carte, o pictură sau o statuie. Totul era în format electronic sau holografic. Şi lumea acceptase de la bun început această ruptură de trecut aşa că nu puteam să fiu eu diferit de toţi cei din jur. Dar dorul de carte nu m-a părăsit şi cred că acesta era şi motivul pentru care săptămânal dădeam o tură pe la bibliotecă. Poate că unii dintre voi se întreabă de ce nu îmi alegeam o librărie unde aş fi avut şansa să găsesc mult mai multe cărţi sau chiar obiecte legate de scris, de carte. Prima scuză care mi-a venit în minte era că toate cărţile din librărie sunt virgine fără a simţi răsuflarea şi mâna niciunui om. Ori cum poţi atinge plenitudinea fără atingerea celui ce te iubeşte? Cum poţi înflori fără răsuflarea fierbinte a celui ce se pierde în parfumul tău? După cum am spus era doar o scuză, dar cărţile dîn bibliotecă îmi păreau coapte, mature, depline în tăcerea lor maiestuoasă pentru că fîlele lor purtau pecetea degetului, amprentele le dădeau drept legitim şi superioritate. Şi săptămânile mele condensau în escapade exterioare. Mă întorceam obosit şi înfrigurat într-un fel dar şi încărcat sufleteşte şi mulţumit. La ultima escapadă, tocmai descifrasem cu greu numele unui volum, poate pentru că era prea ascuns şi cumva şters sub pojghiţa de gheaţă dar suficient că să-l memorez. Ajuns în subsolul nostru cel de toate zilele am alergat la primul terminal şi am tastat: Dune şi Herbert. Atât reuşisem să descifrez. Primul volum m-a trimis către al doilea, acesta către următorul şi tot aşa până când am terminat toată saga arakiana şi apoi mulţumită fiului am putut întrevedea şi începuturile acelei epopei ultramoderne. Am fost atât de marcat de acea lectură încât am reluat-o încă odată şi încă odată. Acest fapt a făcut ca escapada mea săptămânală să dispară dintre preocuparile mele şi mirajul mirodeniei m-a însoţit de-a lungul a încă două  plimbări ratate. Timpul meu liber se reducea la fişarea şi extragerea unor citate deosebite ajungând să cunosc pe de rost pasaje şi capitole întregi din carte. Dar toate acestea mi-au lăsat un gol imens pe care nu-l mai puteam umple cu citate şi nici măcar cu fragmente imaginare cu care aş fi continuat eu epopeea arakiană a umanităţii. Numai că întâmplarea a făcut ca amintirea plimbărilor mele să se reaprindă brusc la intensitate maximă aşa că în prima zi liberă am reluat plimbarea exterioară. Am trecut să fac o reverenţă mării ce încă aştepta sprijită în balustradă…(stau şi mă întreb ce se va întâmpla când şi fierul în toata învincibilitatea lui va fi mâncat de la interior sau de la exterior de rugină căzând odată cu valul îngheţat?

Apoi cu teamă am urcat treptele bibliotecii rătăcind printre rafturile ei. Voit sau inconştient m-am îndreptat către raftul în care se afla volumul de care mă legau acum săptămânile mele de nesomn şi foame continuă. Dacă s-ar fi deschis cerul bibliotecii plouând cu cărţi vii şi poate că surpriza nu ar fi fost la fel de mare. În faţa raftului şi a cărţii mele, stătea acum o altă persoană, la fel de încotoşmănată şi la fel de calmă, ignorând parcă tot frigul strâns între miile de coperţi. M-am apropiat şi astfel am aflat că persoana interesată de cărţi era o fată, că se numea Fausta şi că iubea regatul Arrakisului şi al mirodeniei sale. Am început să ne împletim vorbele dorindu-ne ascultarea celuilalt şi până la urmă am convenit să vorbim cu rândul dar nu mai mult de zece minute fiecare. Timpul trecea acum cu viteze superluminice şi numai teama de îngheţ ne-a alungat pe fiecare la casa lui. Ştiam că dacă întâlnirile ar fi continuat în subteran toată vraja arakiană s-ar fi destrămat, aşa că ne-am propus şi ne-am promis să ne întâlnim iar în vinerea următoare în acelaşi loc şi la aceeaşi oră. Am mai furat cu coada ochiului un titlu şi apoi ne-am despărţit fiecare coborând pe unde venise şi poate că acesta era şi motivul pentru care nu observasem maşina ei la venire. Cum s-au scurs zilele până la următoarea întâlnire? Greu de spus dar uşor de intuit. M-am gândit ce aş putea să-i ofer la această întâlnire pentru a cimenta ca să spun aşa relaţia noastră dar fiindcă nu am găsit nimic care să-mi placă am cumpărat o cutiuţă de lemn lăcuit de culoarea castanei. Ciudat cum toate culorile au rămas ataşate de obiecte sau lucruri care nu mai sunt accesibile. Dar indiferent de condiţii, lumea culorilor se păstrase nealterată. Ajuns la suprafaţă am alergat dacă pot spune aşa, până la malul mării la balustrade căutând o spărtura, un loc în care se putea vedea nisipul. Nu ştiu dacă a fost doar noroc sau a fost doar rugăciunea mea fierbinte, dar până la urmă am găsit o spărtură în masa de apă îngheţată şi coborând cu grijă am reuşit să ating ceea ce poate că în alte vremuri se numea plajă. Am lovit cu piciorul până când am izbutit să fărâmiţez nişte nisip pe care l-am luat şi l-am aşezat cu grijă în cutia lăcuită. Apoi mulţumit şi mulţumind am plecat către bibliotecă. Locul era la fel de pustiu ca şi data trecută dar în intimitatea cărţilor, am descoperit-o aşteptând în faţa raftului. Se aşezase direct pe podea şi mângâia în nestire cărţile aflate la nivelul mâinilor. M-am aşezat lânga ea respectându-i tăcerea şi am început să respir în acelaşi ritm şi la aceeaşi intensitate. Eram ca doua mecanisme reglate sa funcţioneze la aceiaşi parametri. Am văzut cum se deschide la un nasture şi strecoară o mână sub combinezon trăngând cu delicateţe ceea ce părea a fi o carte.

-          E un jurnal pe care l-am găsit mai demult prin catacombe şi în care am mai făcut unele adnotări. Tot ce este acolo îmi aparţine aşa că poţi să-l iei şi să citeşti tot ce am scris. Iar dacă simţi nevoia să adaugi ceva poţi să o faci fără reserve. Este secretul meu dar acum când taina este împărtăşită va fi secretul nostru.

La rândul meu am băgat mâna în buzunar şi am scos cutia de lemn lăcuit şi i-am oferit-o. Am desfăcut capacul şi cele câteva grăunţe de nisip sclipeau în lumina tremurată a amiezii.

-          Ţi-am adus câteva fire de mirodenie de pe Arrakis am spus. Ştiu că e puţin dar e tot ceea ce am putut face. Mi-aş fi dorit să fim conducătorii Arrakisului dar se pare că nu ne-a venit încă timpul.

Şi am început iar să povestim când unul când celălalt despre toate câte s-au întâmplat şi câte se vor mai întâmpla. La început timid, apoi din ce în ce mai cu curaj am început să-i destăinui cât de mult căzusem sub stăpânirea acestei epopei încât acum deja îndrăzneam să-mi imaginez continuări ilegale. Acelaşi lucru mi l-a mărturisit şi ea bucuroasă că respirăm pe aceeaşi lungime de undă şi simţeam povestea la aceeaşi intensitate. Despărţirile şi regăsirile transmutau planurile realităţii dintr-o lume în altă lume şi la un moment dat nu mai ştiam cărei lumi îi aparţinem. Eram arakieni, fremeni, care cădeau în visare descoperind un pământ căzut pradă unei noi ere glaciare, sau eram noi căzuţi sub vraja unei continuări a acestei epopei. Ne întâlneam regulat, săptămânal, descoperind noi şi noi bucurii, departe de lumea subterană a convenţionalului. Spiritul de aventură ne îndemna să extindem termenul de expunere la condiţiile exterioare până la limita admisibila şi fiecare întâlnire însemna întotdeauna un “puţin mai mult dacă se poate” şi un “gust de mai încă”. Deveneam dependent de întâlniri şi de Dune şi acelaşi lucru îl descopeream şi la ea. Ne lăsam purtaţi de visare, ne înfruptam din acel drog, pe cât de neobişnuit, pe atât de loial în cruzimea lui. Ajunsesem să aşteptăm cu înfrigurare întâlnirea noastră săptămânală până când sâmburele ideii prinse a germina arătându-şi rădăcinile firave. Ne bucuram tot mai mult de lumea noastră, a întâlnirilor aşa zis secrete, încât viaţa în lumea reală devenise o povară. Bucuria descoperii atâtor afînităţi ne apropia şi mai mult, iar bucuria trăirii atâtor variante posibile de continuare a epopeii dunelor devenea neverosimil de reală. Totul a culminat cu ultima noastră întâlnire în care am decis să rămânem amândoi în bibliotecă, întinşi pe pardoseală frunte lângă frunte ca atunci când are loc transferul de memorii de la o maică superioară la altă maică superioară şi în felul acesta să trăim multitudinea de posibile sfârşituri şi continuări în comun, fără a mai suporta rupturile săptămânale ale reîntoarcerii în lumile noastre subterane. Nici până acum în ultimul moment nu ştiu cine este cu adevărat şi ce face ştiu doar cum o cheamă dar consider că toate aceste lucruri sunt chiar amănunte nesemnificative. La fel de bine nici ea nu ştie cine sunt şi ce fac sau cum mă cheamă dar asta nu o împiedică să aibă încredere în mine. De fapt liantul încrederii noastre este dat de această nemaipomenită epopee a supravieţuirii în care nu poţi crede dacă nu intri pur, total curăţit de orice minciună sau gând rău. Astfel că ne-am întins frunte lângă frunte şi cuvintele zumzăiau pline de disperare până când la un moment dat s-a prosus minunea. Simţeam că sunt conectat, îi ascultam răsuflarea şi îi vedeam toate gândurile şi mirarea ei mi-a dat de înţeles că şi ea avea aceleaşi trăiri spontane. Eram conectaţi şi istoria putea continua nestingherită. Povestea arrakisului, a imperiului şi a tuturor lumilor înflorea ca o dendrită descoperind noi şi noi paliere, noi şi noi ramificaţii astfel încât infinitul devenea parte a poveştii, şi noi deveneam parte din el. Lumina dansa între cele două luni arakiene, nisipurile porneau mai depart emanate de furtuni renăscute, viermii de nisip despre care se crezuse că au dispărut total începeau să iasă la suprafaţă mestecând istorii şi pământuri între fălcile lor, mirodenia era iar omniprezentă şi lumea era mai calmă, mai fericită şi mai împăcată. Dar lupta caselor mari mai avea încă resurse nebănuite şi tronul leului de cristal va mai vedea încă multe destine mai mult său mai puţin împlinite. Numai eu, Mefistofeles şi iubita mea Fausta vom continua să călărim viermii de nisip schimbând soarta imperiului mutând un singur fir de nisip de fundul unei cutii de lemn lăcuit în culoarea castanei….

Această poveste a putut fi aflată doar după descoperirea celor două trupuri din sala de lectură a bibliotecii municipal. Nimeni nu ştie de când stau acolo, dar fruntile lor par sudate şi punţi de lumină îngheţată le uneşte. Primul impuls a fost să le luăm de acolo şi să le mutăm la subsol prîntre alte artefacte. Dar când am descoperit jurnalul şi am citit povestea scrisă tremurat cu cerneală sângeria ne-am dat seama că locul lor era acolo uniţi în veşnicia de gheaţă şi a unei poveşti despre supravieţuire. Singura concluzie logică a fost să înconjurăm trupurile şi raftul cu un perete de sticlă păstrând totul aşa cum a fost. Singura imixtiune în lumea lor a fost să luăm cutia de lemn lăcuit din mâna fetei şi jurnalul strâns la piept de băiat şi să le înlocuim cu două copii insensibile la temperaturile joase iar cutia ;i jurnalul pot fi văzute şi pipăite pe un suport lângă peretele de sticlă. Astfel, trupurile lor îngheţate stau mărturie că fiecare vis, fiecare zidire îşi cere plata pentru a dăinui. Iar povestea Dunelor nu mai poate fi despărţită de a lor. Astfel că primele nave interstelare plecate să colonizeze sisteme solare îndepărtate poartă numele lor: Fausta, Mefistofeles şi Dune. De aici şi până la măreţia primului imperiu cosmic  nu mai este mult sau poate că povestea încă se scrie…

Am fost şi eu catarg

Viaţa e cea mai afurisită mare din câte s-au descoperit în toată existenţa umană. Are atât de multe hachițe, răsturnări de situații și întorsături de curenți cum nici nu poți să-ți închipui. Dar cine mai stă acum să judece ceea ce fiecare știe din trăite și văzute? Fiecare își cunoaște propria poveste și poate inventa încă multe alte mii despre cei din jur sau despre ce s-ar fi putut întâmpla dacă… iar acest dacă asemeni lui Atlas cară tot pământul în spinarea lui tăbăcită de vise rodite sau nerodnice…

Cine sunt eu? Un fost și actual turnător… da, recunosc asta spășit, pentru că am turnat în cuvinte ceea ce am crezut că este foarte important atât pentru mine cât și pentru unii dintre cei din jur. Am turnat în cuvinte: emoții, culori, trăiri, mirosuri și gusturi pentru mulţi apuse sau chiar necunoscute. Tot ceea ce am văzut, am strecurat prin pânza curată a sufletului și apoi aruncând trâncii am cules spuma inutilului păstrând doar lacrima cristalină a trăirii. Copilăria caută printre amintiri descoperind lumini și umbre aşa cum numai viaţa poate ascunde printre cutele straielor.

Sălbăticia a urcat în mine aşa cum urcă igrasia din cărămidă în cărămidă mestecând mortărul zilelor și lăsând în loc praful nopților uitate printre așternuturi. Dintr-un colţ se înalţă ziduri tremurânde cu șfinți petrecând nopțile de înviere, dând ocol spaţiilor neîncăpătoare, dintr-alt colţ se strecoară o potecă printre trunchiuri povârnite în noapte, purtându-și roua cu demnitate princiară iar bacante somnoroase se învârt stinghere printre picioarele noastre… dar câte nu se întâmplă în această lume străină de lumea reaă. Fuga de modele s-a împletit cu spaima de rătăcire dar drumul și-a văzut de ale sale fără să mă băge-n seamă și mai ales fără a ţine seama de boscorodelile celor din jur.

Toată sălbăticia s-a canalizat în timp descoperind plăcerea cunoaşterii. Inconştienţa îşi are farmecul său dar cunoaşterea oferă plenitudine astfel că am acordat tot mai multă atenţie verbului, cuvântului. Cunoașterea contemplativă vine firesc după fierberea verbului, a acţiunii. Nu poţi cunoaște dacă nu faci, dacă nu experimentezi, dacă nu urmărești, dacă nu vezi, dacă nu simţi, dacă nu guști, dacă nu asculţi și mai ales dacă nu încerci să înţelegi toată această informaţie primită. Deci sălbăticia și independenţa m-au aruncat pe această pantă a cunoașterii. Nu era gust să nu-l cartografiez, nu era sunet pe care să nu-l descifrez, miros pe care să nu-l cataloghez, carte pe care să nu o miros și să o gust, piatră pe care să nu o pipăi și idee pe care să nu o disec. Astfel că viaţa mea se reducea la amintiri pline de mirosuri și gusturi. Cărţile cititie aveau gust și arome. Muzica era o a doua carne ce mă-mbrăca și nicidecum o povară pentru ureche sau suflet. Încetul cu încetul am învăţat să mă joc cu cuvintele și acestea au ajuns să mă iubească și să se descopere în prezenţa mea. Era o trăire aproape carnală, le simţeam aproape, calde, pline de viaţă, gust, culoare și aromă. Cuvintele curgeau jur împrejur dându-mi fiori și aruncându-mă într-o lume nouă. Fără a cere voie, intrasem în cercul poeţilor dispăruţi, adulmecând aerul din jur, captând freamătul luminii și șoaptele ploilor viscolite. Totul creștea natural, simbiotic fără sforţări și fără chinurile nașterii. De la primii pași involuntari până la dansul studiat și piruetele stilistice totul se supunea curgerii line a sonorităţii cuvintelor. Încet, încet, pulberea stelară se închega izolându-mă de viaţa din jur. Între mine și ceilalţi se ridicau măști protectoare salvând aparenţele. Bucuria împărtășirii se dizolvă în ignoranţă și dezinteresul celorlalţi ceea ce-mi face viaţa mult mai ușoară și mai suportabilă. Nimeni și nimic nu mai poate să-mi schimbe drumul și destinul așa că îmi văd liniștit de ale mele, catarg supus dezolării și uscăciunii. Bucuria creaţiei se sufocă de preaplinul său și cuvântul planează pe deasupra izolării fără a scoate nici măcar cel mai slab suspin.

Ascultă liniștea. Când am citit prima oară acest lucru mi-am spun că numai un nebun închis la izolare poate și are răbdare să asculte liniștea, pentru că noi de cele mai multe ori înotăm într-o mare de sunete. E suficient să deschizi ochii devenind conștient de viaţa din jur pentru a fi asaltat de sunete, de muzică, de zgomot. Și dacă timpul înseamnă bani, banul înseamnă mișcare iar mișcarea înseamnă energie și sunet, atunci tot timpul în care ne mișcăm se rezumă la o avalanșă de sunete și la o continuă fierbere a energiilor. Bucuriile întâmplătoare decantau în cuvinte și cuvintele se legau de catargul ce eram pentru a nu fi amăgite de cântecul sirenelor. Cam asta ar fi povestea unui început care îmi aparţine sau care mă aparţine.

Furia. Nimeni nu aprinde o lumină ca să o pună apoi sub obroc. Cam asta a fost ceea ce mi s-a întâmplat. Am luat zidurile la rând lăsându-mi numele zdrenţuit să fluture fără a atrage atenţia nimănui. Doar câteva sclipiri iluzorii și în rest tăcere. Flăcările căutau întunericul încercând să-l spulbere dar nimic nu stătea în calea mea așa că toate aceste arderi au fost inutile, fără rezultat. Sau mai bine spus rezultatul a fost arderea de tot, ofrandă inutilă pe atarul timpului hămesit. Împreună cu mine ardeau și cuvintele ce mă urmau credincioase, stârnind admiraţie pentru credincioșia, abnegaţia și onestitatea lor și mai ales fără a cere nici un fel de răsplată. Tot acest spectacol trist se răsfrângea în apele tulburi ale aceleiași sete de cunoaștere. Marionetele își urmează păpușarul dar din păcate zâna cea bună lipsește așa că nu sunt șanse prea mari ca să se observe transformarea. Așa că marionetele vor rămâne doar marionete cu sau fără sfori tăiate. Lava își păstrează caracterul mocnit acumulând frustrare și dor de libertate până când, undeva va apare o fisură. Ceea ce înseamnă începutul sfârșitului pentru că acea fisură va deschide calea de fugă. Va fi doar locul prin care cuvintele înroșite de atâta așteptare își vor face loc arzând buze, ochi și urechi. Nimic mort nu va mai rămâne în calea lor căci rostul și menirea cuvântului este să mistuie, să purifice, să facă loc noului care este cu totul altfel decât viul precedent. Moartea cuvintelor face loc uitării dar moartea trăirilor face loc altor trăiri. Sau poate că nu trăirile diferă ci numai modul în care sunt purtate. Lava cuvintelor urcă vertiginos pârjolind totul în cale. Ideile se bulucesc căutând scăpare arderii de tot. Rimele înlănţuite se caţără una în spinarea alteia și turnuri de cuvinte se ivesc prevestind izbucnirea. Forţa disruptivă aruncă în aer ultimele rămășiţe de teamă, îndoială, arde tot în calea șuvoiului și răsuflarea dospită în adânc se eliberează. Cerul se umple de spuza rostirii, pământul se zguduie de trăirea răspicată și lumea află de apariţia noului loc în care carnea și cuvântul se împletesc în curgere molcomă. Furia se potolește cu fiecare cuvânt azvârlit în tării, cuvintele se înlănţuie alcătuind poduri peste spaime și-ndoieli. Curgerea aduce cu sine atât liniștea adâncurilor cât și prefigurarea noului ce se naște. Crusta prinde puterea cuvântului purtând în spate noianul de sentimente și visări. Încet încet, curgerea se sleiește, suprafaţa devine netedă, puterea scade, avântul piere în uscăciunea din jur și liniștea amorţirii cuprinde vieţi și desţine. Dar sub crustă continuă curgerea solemnă dinspre adâncuri către limpezimile cerului și nemărginirea apelor. Flux continuu de cuvinte îmbrăcând doruri, speranţe, culori, sunete și mai ales așteptări. Cine crede că totul se subordonează haosului e în gravă abatere pentru că haosul nu domină, el pătrunde şi umple spaţiile. Nimic nu este întâmplător și mai ales nimic nu vine de la sine. Fiecare nou cuvânt, fiecare nou vers este mugurele răsărit dintr-o creangă demult uitată. Și ca-n orice primăvară când zăpezile își fac loc curgându-și nemișcarea, sufletul mustind de atâtea cuvinte pornește la vale, scuturându-și hainele de prisos, răsărind pur și aureolat în calea uitării. Atunci totul se trage îndărăt, care cu fruntea-n ţărână, care topit, și se cere de iertăciune. Atunci fruntea distinsă se pleacă să-și primească laurii, fruntea încinsă se pleacă la faţa apei ca să se răcorească iar frunteă aleasă rămâne bornă în calea șuvoaielor. Ferice de cel ce-și cunoaște valoarea. Ferice de cel a cărui valoare se descoperă celor din jur. Și mai ales ferice de cel fără de egal a cărui valoare se ascunde în limpezimea tăriilor.

Descoperirea. "Căci nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit şi nimic tăinuit care nu va fi cunoscut." Nimic nu este nou sub soare și nimic nu se pierde fără voie. Numai că nu toată lumea e pregătită să recunoască ceea ce e mult prea vizibil. Degeabă pun mâna în rana prezentului pentru că orbirea le amorţește simţurile. Zborul luminii din vârtej în vârtej poate da naștere vedeniilor dacă ochiul nu e pregătit să primească lumina și vestea cea mare. Răsuflarea ei caldă spală răni și curăţă arșuri. Cine se-mbracă-n lumină nu mai are nevoie de carne. Sufletul lui poate să descopere drumul către nemurire. Lupta exterioară este transferată către interior și învingător e doar sufletul ce domolește pornirile cărnii. Dorinţele se pierd ca apa în adâncul nisipurilor. Deșertul  învingător e purtător de lumină. Dușman mi-am fost și eram gata să fiu doborât de nerăbdarea și nestatornicia mea. Năvalnic m-am rostogolit pe pantele delăsării și suficienţei până aproape de buza prăpastiei ce mă desparte de mine însumi. Cine are urechi de auzit să audă. Cine are ochi de văzut să vadă și să înţeleagă. Lupta înseamnă curaj, agilitate și măiestrie în dominarea dușmanului şi nicidecum uciderea lui. Schimbă lumea încercând să te schimbi doar pe tine. Nu te arunca din înaltul cerului ca să salvezi o gâză de sub talpa elefantului. Fiecare își are propriul înger păzitor și atunci când nu-i zidești colibă în sufletul tău își va găsi adăpost sub streașina uitării. Lasă-l să te găsească din adânc către în afară netezind calea împăcării cu sinele. Cunoaște-te pe tine însuţi și iubește-te așa cum ţi-ai dori să-ţi iubești aproapele. Căci nimic nu poate fi mai apăsător decât ignorarea și uitarea de sine. Dacă tu nu te iubești cum de poţi aștepta iubireă altuia. Abandonează durerea uitării de sine și împacă-te cu tine însuţi. Vălurile pictate pot acoperi lanţuri și pereţi grei dar nu te pot ţine departe de tine. Ridică-ţi privirea ca să-ţi vezi măreţia și nu aștepta să te regăsești în colbul drumului. Cuvintele te vor urma sau te vor uita după cum tu te vei iubi sau te vei urî. Destăinuie-ţi locul în care te ascunzi și te vei descoperii alinându-ţi spaimele și așteptările. Pentru că furtuna e doar o stare trecătoare, iar furia e doar o faţă a furtunii stăvilită-n adânc. Deschide baierele întunericului și lasă lumina să te cureţe de tot noroiul încrâncenării. După ce te-ai redescoperit, iubește-te cât mai ai timp căci după aceea vei intra într-o altă eră a iubirii când nu îţi vei mai aparţine.

Acalmia e răsuflarea tihnită a cuvântului. Toată zbaterea, toată nerostirea, toată așteptarea și toate umilinţele pe care le-ai îndurat dispar alungate de pe cerul sufletului tău. Lasă-te purtat de acest val și vei vedea ţărmul rostirii pregătindu-se, așteptându-te așa cum numai mireasa își așteaptă mirele la ceas de taină. Nuntirea nu înseamnă ciocnirea cuvintelor de zidurile nerostirii ci împlinirea cuvântului prin rostire. Vântul își spune povestea fără a ţine cont de toţi cei care-l ignoră. Izvorul își susură bucuria izbândirii, transcenderea adâncului către lumină, copacul își desenează verdele-n tăria frunzelor și-n mlădierea ramurilor. Poveștile și poemele se deapănă din caierul nerostitelor pe fusul răbdător al ascultătorului. Cuvintele prind curaj și ies la luptă alungând tăcerile stânjenitoare. Fiecare ales își conduce oastea de cuvinte căci lui i-a fost dat să o facă. Și cuvintele îl urmează încrezătoare. Lumina biruie întunericul. Bucuria se luptă cu ignoranţa. Eroul își poartă oastea cu încredere și curaj. Ferice de cel ce se știe la adăpostul cuvântului aducător de pace și bucurie. Nimic nu poate stăvili ferenezia deșcoperirii decât apăsarea distrugătoare a războiului. Cel ce nu caută lumina păcii nu are ce căuta în cetatea cuvântului. La început a fost cuvântul și nu era la el nici urmă de întristare, nici umbră de furie ci doar pacea senină a plutirii. Abia când omul a căpătat putere asupra cuvântului a început degringolada și toate au prins curajul de a se călca în picioare iar învoielile au început a cădea una după alta laolaltă cu rânduielile lor cu tot. Cernerea s-a înroșit de sânge nevinovat, cuvintele au umplut cu oasele lor câmpurile albelor pagini și netrebnicia și-a făcut auzită vocea. Nimic din ce era nu a mai fost ca înainte. Dar nici un început nu poate continua la nesfârșit și nici un sfârșit nu poate cădea ca o ghilotină fără a avea și un început. Pauzele urmează cuvântului, dându-i timp să se așeze să pătrundă. Și astfel cuvânt după cuvânt și pauză după pauză urmează drumul creaţiei adunându-se între coperţi de neuitare. Viaţa cuvintelor depinde de bucuria rostitorului, de pacea și de liniștea lui. O voce gângavă ucide tăria cuvintelor înmuindu-le în zeama așteptării. O voce tăioasă umple cuvintele de răni și sângerări. O voce goală, fără viaţă, sugrumă cuvintele furându-le suflul și trăirea. Să treci cuvântul prin pânza sufletului oprind toate răutăţile ce pot răni, lăsând să treacă doar curgerea molcomă a bucuriei rostirii e cea mai mare răsplată pe care o poate primi povestitorul şi povestea sa.

Pacea este suprema bucurie a rostirii. Cine a mânuit plasa cuvintelor cu blândeţe nu se poate să se întoarcă fără răsplata binecuvântatei pescuiri. Năvodul cuvintelor aduce rod bogat și sufletele nu se mai usucă tânjind după rostire. Apropierea și aprecierea se nasc din cuvinte, arc de lumină peste punţi de cuvânt. Răul suspină pierzăndu-și tăria amăgitoare. Curcubeie de lumină și armonie spală treptele sufletului limpezind cerul. Cine are cuvântul bun să-l deie mai departe căci dar din dar se face rai spun bătrânii. Și raiul se strecoară poleind totul cu aurul căldurii și purităţii. Fericit cel ce poate dărui pacea cuvântului dar și mai fericit cel ce poate cuprinde toate cuvintele în grădină sufletului.

Liniștea. Acum, în acest moment, focurile ard mocnit fără vâlvătăi, fără scrâșnete și fără irosiri. Încet, încet, totul se desprinde, funigei punctând cerul de toamnă cu plutirea lor. Ce bine e să te trezești odată cu căldura sângelui, să-i simţi svâcnetul în tâmple. Să-l simţi cum te umple cu mersul lui despotic fără opreliști și fără milă, târând după el, bule de viaţă și iluzii cu pâlpâiri roșietice. Goana aia nebună și de neoprit a căzut printre ruinele uitării de sine. Acum e liniște. Cerul mă umple secvenţial, cerul sunt eu și eu sunt parte din el. Liniștea crește în mine maree lină și continuă iar eu, plută senină o urmez îndeaproape. Din tot ce a fost nu mai rămâne decât liniștea, cerul și eu. O mare calmă un asfinţit maiestuos și un catarg unind toate colţurile cerului. Cuvintele plutesc în derivă. S-au săturat să se mai zbată. Plutesc fără a cere și mai ales fără a primi ceva. Unele mâncate de vreme își lasă doar umbra la suprafaţă. Altele mustind încă de viaţă se lasă duse de colo colo. Dar cine mai are nevoie de cuvinte în ziua de azi când totul în jur e o viermuire inutilă? Lumea nu mai are nevoie de ele. Și-a creat interfeţe inteligente. Vagoane de cuvinte se decantează într-o privire frugală. Degetele stârnesc avalanșe de idei iar cuvintele se văd puse la colţ. Buzele au încremenit iar laringele freamătă transmiţând totul prin vibraţii. Cât de curând cuvintele vor deveni tot mai rare, se vor retrage hăituite în adânc de uitare și tăcerea va fi toarsă împreună cu zumzetul lin al ventilatoarelor mașinilor. Portocala mecanică își va arunca mantia de tăcere și cuvintele vor muri asfixiate sub faldurile ei.

Împăcarea cu sine. Mă ridic pe ruinele a ceea ce am fost odată și privesc cu amărăciune toată deșertăciunea. O desertăciune a deșertăciunilor. Cât de ușor cad oamenii în mrejele tale alungându-și sufletele într-o perpetuă bejenie. Moara deşertăciunilor macină încontinuu, sfărâmând ceea ce era de sfărâmat. Dar ea nu ştie că cel sfărâmat, va deveni întreg alipindu-se trup şi suflet necuprinsului. Acum știu că pot. Pot să rabd orice pentru că știu că un catag nu poate fi scufundat. El poate fi frânt, poate fi îndoit dar nu scufundat. Frânt înseamnă multiplicare şi nu dispariţie, îndoit fiind se va îndrepta. Un singur lucru e mai presus de el, distructiv, şi anume arderea. Scrumirea la focul interior păstrând aparenţele, învelinrea în coaja efemeră a inefabilului. Gol fiind voi fi umplut iar şi iar. Sfârşitul întotdeauna se întoarce într-un început. Am fost cuvânt și m-am rostit. Am învăţat ce e iubirea iubindu-mă cu pătimă. Am învăţat să mă ascult pipăindu-mi tăcerile închistate. Am lăsat fuga disperată și mi-am așternut liniștea la picioare. Am luat cuvintele, unul câte unul. Le-am legănat, le-am descântat și le-am stropit cu lacrimă de bucurie pentru a uita toată rănirea și învrăjbirea. Şi cuvintele s-au potolit, furişând zâmbete stinghere, strecurându-se sub taina rostirii cu încredere. Peste ani şi ani poate că nimeni nu vă mai ști că și numele meu a călătorit pe-ntinsul mării dar cred că puncte de pe cer încă vor mai purta urma catargului ce am fost... și poate că un cuvânt uitat, stingher, va mai păstra căldura ce am fost...

Cuvântul, el singur, va dăinui măsurând vremurile, pentru că el există şi rămâne, el pătrunde pretutindeni şi este eliberat de orice mărginire...

vorbeşte-mi de dragoste

intr-o lume non verbala fi tu semnul mult asteptat

ajuta-ma sa-mi reprezint lumea in asa fel incat sa te cuprinda

sa-i fi centru si margine, simbol si continut deopotriva

axis mundi este locul unde lumile se intalnesc atingandu-se

pipaindu-se, gustandu-se, simtindu-se, explorandu-se

si mai ales traindu-se intr-o perfecta unicitate...

să treci prin viaţă fără să te vinzi

e viaţa un ocean imens din care ies câteva stânci

de care, prinse în febrilă căutare

se-agaţă marea masă de moluşte şi de alge

sunt curiozităţi ce te dezbracă

să-ţi afle trupul tatuat cu aventuri banale

în care şi-ar dori să se îmbrace

să te deschizi morţii

cuvintele pe care le păstram pentru acest moment s-au spulberat

am rămas gol, dezorientat şi nepregătit pentru tăcere

cumva dezamăgit de această trădare

spaima s-a cuibărit trăgându-şi tăcerea peste cap

dar freamătul ei, tremurul involuntar

se transmite şi copleşeşte

de cealaltă parte liniştea caută să-şi facă loc

în mintea dacă nu în sufletul meu

dar cât de jalnică poate fi

cine caută să se păstreze pe sine, se va piarde

cine fuge de spaimă în braţele ei va cădea

pentru că nimic nu poate scăpa viu

iubeşte moartea şi ea te va ocroti alungând spaimele

primeşte-o în patul tău şi la masa ta

şi te va ajuta să-i treci pragul

deschide-ţi mintea, deschide-ţi sufletul

şi mai ales deschide-ţi viaţa la toţi nasturii

să-i simţi atingerea şi răsuflarea

cum am patruns prin efractie

sau despre calea imaginara a deslusirilor

sunt lucruri pe care le inveti, sunt lucruri pe care le gandesti le simti si sunt lucruri pe care le traiesti, fiecare cu povestea sa ametitoate sau amagitoare

scoala a lasat urme adanci pentru ca nu se poate cunoastere fara initiere si invatare fara repetitie, dar tot odata invatarea ridica piedici si bariere curiozitatii

daca scoala a fost ca araturile de toamna munca s-a arata a fi o avalansa de trairi, sufocari, zdrobiri si uimiri continuii pentru ca numai sclavia muncii da deprindere si rabdare

munca neintrerupta ucide, lipsa muncii imbolnaveste, bucura-te cand poti munci dupa pofta si limitele tale si nu te lasa subjugat de stralucirea ei

bucuria trairii inseamna cunoastere iar cartea nu face alteceva decat sa iti desluseasca ceea ce altul a vazut inaintea ta impartasindu-se celor din jur

daca lectura este o sarbatoare a cugetului, intelegerea ce vine din cunoastere depaseste toate framantarile si spaimele aducatoare de nori

fericit cel ce crede fara sa vada dar si mai mare fericire e a celui ce poate intelege mersul lucrurilor fara a le da nici macar nume, pornire launtrica, beatitudine binevenita

celui ce vede fara a deschide ochi, celui ce a aude fara a capta sunetele, celui ce stie fara a pipai, a gusta si a mirosi lui si doar lui I se pot releva mistere de necrezut

au fost si sunt momente in care vorbele se lipesc de mine, simplu, copilaresc de pur si incredibil de fierbinte facandu-ma portstindardul lor

vorbele nu sunt intotdeauna ale mele, eu sunt doar receptacolul si transmitatorul lor asa cum galena nu face altceva decat sa capteze din eter unde deslusindu-le

fericirea intelegerii vine firesc val dupa val sarutand nisipul fierbinte al inocentei dornice de cunoastere si astfel rostirea pune in evidenta cuvintele

linistea reprezinta ultima treapta a intelegerii ea aduce impacarea cu sine si cu cei din jur si mai ales transfigureaza miezul cuvintelor

oricare cuvant poarta-n carnea sa informatie si orice informatie poarta o farama de energie deci toata rostirea nu-I altceva decat o mare de energie

iar linistea nu-I altceva decat marginea desertului in care toata energia, toata rostirea se afunda cautand pacea si racoarea adastarii in necuprins

daca as spune ca lumea asta este o mare de energie cautand sa se ascunda in adancul unui desert al pacii cui i-ar fi de folos? 

aș vrea și aș putea

a sta la geam implica rabdare si uitare /e ca si cum ai muri cate putin in fiecare secunda / fara sa-ti pese de ce se mai intampla in jur / la fel ca roua ce incoroneaza sfioasele frunze neobservate niciodata

de fiecare data ma intrebam de ce nu mi se revelase nici un mister / sa ies in piata ca un descreierat sis a strig cat pentru toata lumea /  si totusi se invarte sau daca nu macar evrica / dar aceste marunte bucurii nu ne sunt date oricum si oricui

visele se cern de la sine si-si pierd consistenta / transparenta lor carne devine diafana, imateriala sau poate doar dispare / lasand lumina libera de orice constrangeri / redand libertatea culorilor de viata sau de moarte

cu timpul iti dai seama ca moartea nu-I chiar atat de grea / ci mai mult un exercitiu de uitare / cand iti lasi respiratia in urma si te strecori din amintire in amintire / ca un evadat ratacitor

te trezesti tot mai ades cu o pana de memorie / cauti febril prin noianul de amintiri si nu gasesti / dupa care vine un moment de acalmie si pace / care culmineaza cu bucuria uitarii de sine si a transcenderii

incearca sa fii tu insuti fara a mai imita modele / nimeni inainte si nimeni dupa nu va fi exect ceea ce esti tu / un suflet in cautarea pacii dar orbit de conventii si inchistari / inutil de straine si reci

curajul de a recunoaste ca nu iti place de tine / moment de iluminare sau de revelare / momentul in care trebuie sa resetezi contorul viselor si al trairilor / pornind in cautarea celui ce vrei sa devii

cand dragostea nu e din vremea holerei

dragostea din ziua de azi

isi depune umbra ruj pe varful buzelor

fara nici o legatura cu incaperile inimii

fluturii din stomac au disparul complet

consumul de carne a crescut exponential

si extinctia speciei a trecut neobservata

iubirea a ramas doar un substantiv comun

o carcasa in care ne ascundem

goliciunea umbrei ce ne-apasa

intr-unul din ziare printre anunturi obscure

un ferpar dintr-un chenar

descrie lunga suferinta a dorului

mai bine-i sa se sfarseasca sa nu se mai chinuiasca

lumea sa se linisteasca si fara el sa traisca

Domnu a dat Domnu a luat Dorul fie laudat