casa păpuşilor

hai să ne jucăm de-a mama şi de-a tata

viaţa m-a învăţat să-mi păstrez fiecare mască, să fie

chiar dacă nu o mai folosesc niciodată

şi camera s-a transformat într-o casă de păpuşi

plină de chipuri fără viaţă

şi cu toate că nu intru prea des

camera aceea mă atrage

privesc la măştile copilăriei

şi cu greu mă regăsesc

adolescenţa mă priveşte

distantă şi rebelă

mirându-se că-i deranjez liniştea

dintre toate măştile

simt că niciuna nu mă reprezintă

nici măcar cea de mâine

plină de riduri şi întrebări nepuse

dar ce mă nedumereşte

e că am văzut măştile plângând

ca o ceaţă strânsă la subsuoara crengilor

pentru că numai împreună putem da lumea rostogol