povestea unei lacrimi

apa mării e sărată şi cu ploaie se îmbată

odată scăpată din strânsura pleoapei

lacrima ştie că nu mai există cale de întoarcere

şi indiferent ce vise ar fi avut

ea trebuie să moară urmându-şi calea

cui te dai, cine te-a zămislit

pe rugul cărei dureri te dai ofrandă

şi multe aş vrea să o întreb

dar... în faţă nu mai am decât o dâră de sare

am săpat la fâşia ce despărţea sunetul de zgomot

şi fierul cădea rugină, lemnul cădea putregai, piatra cădea spulberată

şi unghiile cădeau dar dar sângele înmuia pământul

iar prăpastia se adâncea izolând toate zgomotele

şi am plâns cuvintele nespuse, şi trăirile neînsufleţite

copiii ce n-au mai apucat să gângurească

şi toate ploile secate, şi cerul

şi pământul

şi viaţa

şi moartea

am plâns totul până la primul pas