ritualul de noapte al oglinzii

seara la culcare, îmi verific uşa şi geamurile
apoi îmi lepăd caracterul (infect şi plin de paraziţi), îl scutur şi-l aşez pe umeraş
îmi scot cugetul şi-l las în paharul cu apă de pe noptieră
iar la sfârşit, ostenit, îmi scot cea din urmă mască
cu tot cu privirea tâmpă lipită
şi-abia acum, pipăind întunericul cu piciorul
mă las pe-o coastă până-n prundişul nopţii
cerc apa viselor cu piciorul
şi mă afund cu totul în oglinda lor

mersul pe ape se deprinde mai greu
după ce treci proba fluturelui de noapte
şi cea a înotului pieziş, săgetat
străpungând cercurile lunii

PS: am uitat să spun că atunci când mercurul oglinzii de crapă
coşmarele se cern, abur vâscos
încleştându-ţi gleznele-n tăcere, ca o plasă de fluturi
apoi se-azvârle-n cârca ta şi te calcă-n picioare
fără pic de milă.

viaţa la bloc

era prin o mie nouă sute şi ceva,
mi-ai băgat pe gât stropul acela de otravă
mi-ai tras un şut în fund şi-ai zis:
ai de grijă ce faci pe acolo
că nu am timp să stau după fiecare
şi-aşa m-am trezit în faţa imensităţii numită viaţă
să nu mă întrebi cum arăta faţada
că sigur nu am cum să-mi mai aduc aminte
nici măcar uşa de la intrare n-o mai ţiu minte
culoarul era luminat ici colo
căte o uşă se mai trântea scuturând minute de mortar
dar în rest scâncete cât cuprinde
şi miros de scutece apretate sau deja murdare
apoi am văzut scara, alt etaj , alt culoar, alte culori, alte mirosuri
şi tot aşa urc scară după scară şi etaj după etaj
(uneori stau şi mă întreb cât mai este până la acoperiş
şi cât de repede primeşti aprobarea turnului de control)
odată, ţin minte îmi tremurau degetele sufletului
îngheţasem cu totul în vagonul acela fără încălzire derulând iarna
iar pe nări trăgeam îngheţată cu gust coclit

pe alt etaj, mă oprisem ca prostu-n drum
cercetând cum de taie vântul cruci în aerul vârtos şi-nceţoşat
şi-o uşă fără faţa şi fără număr mi-a strigat:
cară-te de aici, nu vezi că umblăm cu radiaţii?
i-am spus că n-am văzut nici un semn, nimic distinctiv
şi-am auzit-o râzând:
nătărăul, auzi la el, voia să vadă radiaţiile...
şi mi s-a închis în nas, hăhăind
m-am întrebat dacă iubirea este undă radiantă sau particulă
dar nu am aflat răspunsul aşa că a trebuit să plec
pentru că ceaţa se foideja stânjenită
(o prinsesem în neglijeu)

faptul că tot umblu dezlegat din etaj în etaj
străbătând coloare întunecate şi pline de mirosuri
nu mai mă deranjează
dar totuşi,
cine răspunde de iluminatul public şi de sistemul de ventilaţie?

de uşile deprimate şi neunse îmi este şi frică să mai întreb...

ceremonia degetelor sfărâmate

uită-te în ochii mei!
şi degetele se dădeau plecate
sub lovituri de ciocan
strecurând lacrimi şi vorbe-nghiţite
laolaltă
viaţa continua să mă lovească
zâmbind, râzând, trăind intens fiecare moment
sorbindu-mi suferinţa
ca o deşănţată
sufletul învineţit supura
lăsând sudoare şi rubine coclite
în colbul zilelor

de ce nu te uiţi în ochii mei?
venea de dincolo de răbdare vocea ei
speriată de tăcerile mele
încurcată în propriile lipsuri
şi pofte nefireşti
copacii care se usucă şi mor
lasă roua să lunece
fără să-i mai aducă omagiu vieţii
doar îşi gâtuie rădăcinile
şi-ncremenesc
până la putrezire

hai uită-te în ochii mei,
te rog
de ce nu vrei?


de dincolo de noapte
şoaptele nasc rouă curată
cernută prin sita sufletului
şi rădăcinile cresc, îmbobocind
spărgând în floare
înfrunzind şi-nmiresmând
adâncul pământului

ritual de trecere

o zi nu pleacă niciodată, fără să-şi ia la revedere
tot aşa cum coşmarele nu te lasă să răsufli
ci se agaţă greutate de picior

atunci când totul în jur se schimbă,
schimbă totul
şi-ncepe o nouă zi.

adună-ntr-o lacrimă un strop de nebunie
dezbracă-ţi umbra şi dă cu ea de pământ
înfige-ţi braţele în toartele cerului
şi taie faţa soarelui în felii
picurând preaplinul de miere


dintre valurile uitării
amintirea se-nalţă învăluită
în spuma feciorelnicei sfieli
cu zbateri de gene
pe marginea visului

absenţa are trup de carne şi sânge
ea plânge văzându-ne ura
şi sângerează când se taie-n nepăsarea noastră
dar cu toate acestea, nu ne părăseşte
n-o lasă sufletul s-o facă
e nelipsită umbră

nepăsarea m-a suliţat între coaste
luându-mi aerul
încrusta în rubine
ochiul ei mă petrece
până sus
în vârful colinei
acolo unde cerul se zideşte
printre întrebări
acolo unde norii îşi zgârie faţa
şi-şi rup veşmintele
iar avalanşa tunetelor mă însoţeşte
împrăştiind orele despletite
şi plânse

la revede,
susură de undeva de departe şoapta
dar eu ştiu că:
o zi nu pleacă niciodată fără să-şi ia bun rămas

băiatul cu ochii de cenuşă

ardea mocnit, ascunzându-se sub
şi perdeaua obişnuitului unduia ca o prelată zdrenţuită
destrămându-se, neobişnuită cu zbaterea

noaptea şi-a dat rufele la spălat
şi toate albiturile şi culorile zilei s-au pătat
inundate de negreala dospită
poate doar schimbarea meridianului
să mai redea culoare în obraji timpului

ciudat, cerul trage tuşe-n cărbune,
întinde culoarea cu degetul aprinzând umbrele serii
şterge totul şi o ia de la capăt
numai că grafitul se imprimă în pielea, în răsuflarea şi-n ploaia lui
şi cu fiecare nouă încercare
umbrele se lasă iscodite

cerul se clăbuceşte fornăind
şi apa curăţă toată osteneala strânsă peste timp
într-o preacurată scufundare în valuri

apa din jur
tot mai rece şi mai cenuşie
încearcă să se agaţe de spuma albă
sfărâmând-o în mii de lacrimi
deformate de atâta leşie

soarele-şi acoperă faţa
(şi-a tras feregea de ceaţă)
îşi pune pelerina ce-l face invizibil
şi umblă aiurea dând cu tifla tuturor

băaiatul cu ochi de cenuşă s-a trezit
se spală pe faţa cenuşie cu apă gri
îşi ia micul dejun şi iese din peisajul meu
ţinînd uşa larg deschisă
copacii cenuşii foşnesc tresărind
florile cenuşii se pleacă cuviincioase
iarba cenuşie se scutură de rouă
păsările cenuşii se foiesc
înălţând firave triluri cenuşii
iar ziua cenuşie
îşi ia traista în spate
mai face odată cu ochiul
şi pleacă în treaba ei

când lumea e rece şi ceţoasă
sufletul, nimfă stingheră, se trage în cocon de uitare

ca-i acela verde?

ritualul morţii cu ochii scoşi

Copile!
Moartea nu-i ca atunci când te joci cu găletuşa-n apă
sau când faci baloane de săpun
Moartea e ceva măreţ şi merită toată atenţia
de aceea avem câte un ritual pentru fiecare fel de moarte
şi lăsăm la alegerea fiecăruia apoi.
unii oameni preferă să moară cu ochii deschişi
să fure ultima rază de lumină, s-o ia cu ei dincolo
şi-apoi să compare luminile ochilor
alţii preferă să închidă ochii
să se ascundă în spatele pleoapelor şi să filtreze umbrele
în felul acesta ei se cred cu un picior aici şi cu celălalt dincolo
şi li se pare trecerea mai uşoară
dar îţi spun eu: cea mai frumoasă moarte,
cea pentru care am realizat cel mai frumos ritual
bazat pe reguli stricte,
este Moartea cu ochii scoşi
şi ca să înţelegi mai bine putem face o simulare
dacă vrei bineînţeles...

şi-am plecat.
panta cobora golaşă şi stranie în lumina crudă,
fără de umbre
până la marea poartă
dincolo de care pietrele de mormânt
jucau leapşa pe ouate
printre crucile năruite sub greutatea luminii.
în stânga, mâinile lui unduitoare ca şi vorbele îmi struneau ezitările
în dreapta cădeau alte mâini ostenite
lustruind fierul rece al Porţii
ce-şi plângea rugina
strânsă între două întrebări

dincolo, căzut în praf
aerul îşi trăgea sufletul chinuindu-se
am trecut pragul
fără să văd strunga, păstorul
şi restul sufletelor
cu toate că lumina nu ascundea nimic în cutele umbrei

m-a îndemnat să mă las în genunchi
mângâindu-mi fruntea, netezindu-mi gândurile
în timp ce o boare molcomă adie dintre buzele-i cărnoase
şi-ndepărtează sudoarea dintre brazdele sângelui
pleoapele cad ca frunzele toamnei
şi pacea mi se lipeşte la piept

degetele netezesc
globii se zbat ţintuiţi în coarda nervilor
sângele se-nvâscoşează
şi inundă tot albul strălucitor al luminii
săgeţi de foc se-nfig în creierul năucit
pârjolind seninul privirilor
şi carnea răzvrătită
îşi trage marginile rănite
Lumina! unde-i lumina? cine a trimis-o să-şi caute Moartea?
cât de departe a ajuns?
vezi? ţi-am spus că o să fie frumos,
acum putem cerne impresii prin perdeaua sângelui
uite,
pleapele atârnă ca două aripi zdrelite
lumina-i căzută la pământ
şi nu-şi mai poate lua zborul
superb, admirabil,
să vezi întregul ritual
roagă-te să te ţii până la sfârşit
altfel ce folos, păcat de spectacolul ăsta superb

i-am lăsat în curtea aceea
pe panta doborâtă de atâta lumină
mi-am luat moartea de braţ
şi ne-am ridicat până la poarta cealaltă
pragul...dincolo de prag...
lumină?

de noapte, de zi

azinoapte mi-am lăsat toate ştiutele să doarmă
am luat luntrea şi-am plecat
colindând până către dimineaţă
aş fi vrut să pot spune toate cele văzute
dar nu pot.
şi asta nu pentru că nu vreau
sau pentru că groaza mi-ar fi lipit buzele
ci pentru că nu am voie
şi de altfel
mi-ar fi mult prea greu să-mi trec vorbele
din adâncul pământului prin găuri de vierme
tocmai în înaltul cerului pe sub adierea aripilor
sau să le scufund, despărţind apele
ca să-mi petrec valurile şirag

de undeva, dintre dâre albe un ochi mă ţintuie în tăcere
înnoptând orizontul
iar cuvintele trăite se îngroapă adânc în uitare

uită şi treci mai departe
dar nu pot,
mâini lacome se caţără, cercetându-mă
se agaţă, se caţără gâfâind pe picioare, pe trunchi,
pe mâini, pe gât, îmi intră în ochi, în gură, în urechi adulmecându-mă,
mirosindu-mă, sorbindu-mi sunetele,
vocale curate, rătăcite,
le mestecă în tăcere şi-apoi le scuipă
ca pe nişte coji seci.

undeva, pe plaja vorbelor
cuvintele mele se rumenesc la soare
aşa scrijelite în nisip
iar dintre valuri
copia lor
se ridică fremătătoare
săgeţând cerul umflat ca o inimă bolnavă

furtuna

o ploaie nu vine niciodată singură.
mai întâi un abur de ceaţă coboară dintre gânduri
te cuprinde, te pătrunde cu umezeala lui
te seacă de tot soarele din obraji
şi te azvârle pe plaja pustie
valuri de regrete
lasă-n urmă drojdie amară şi urcă
se-aleargă, se-ncalecă iţindu-şi crestele
izbesc în cotloanele gâtului
până când, ostenit,
laşi gemetele să răzbată
spumă sonoră la colţul zilei
abia acum, baierele sufletului se rup
ochii se-ntunecă
şi lacrimile izbucnesc, zguduindu-te
din temelii până-n creştet.
mâlul, zgura, toată adunătura de peste timp
se scurg, inundă, pustieşte...
eşti singur şi aştepţi

norii se petrec limpezind privirea
sufletul se adânceşte-n tăcere
suspinele se sting la ţărm de buze
liniştea coboară iar bolta uitării
ţi-ascunde pluta printre vise molcome.

impresii (2)

Moscova nu crede-n lacrimi
şi nici în tocurile pantofilor cui
pentru că stigmatele
apar de fiecare dată mai aprinse

timpul face tumbe printre porţi de-mbarcare
iar pista lascivă îi face cu ochiul
lăsându-se rulată de fiecare
credulă şi somnoroasă

zborul miroase a kerosen
şi noaptea oftează-n hublouri
felinarele roşii
îşi fac de cap pe pista goală

tăcerea lasă urme sifefii
licurici salută trecerea maiestuoasă
în urmă, terminalul scânceşte
şi nu-şi găseşte locul în noapte

fragmente

ceasul stewardesei
pipăie tatuajul multicolor
ce-nlănţuie cotul în filigram

anunţurile poliglote
te conectează la stressul zborului
odată cu centura de siguranţă

zâmbetele dăltuite
pregătesc ochii pentru imponderabilitatea
din spatele lentilelor

impresii (1)

oraşul s-a trezit
cu tot cerul zgâriat de minarete
şi ca de obicei,
norii coboară şi ţes legende

muezinii nu văd niciodată cerul de afară
ei şi-l au pe-al lor, zidit
glasurile lor pipăie
şi urcă din verset în verset
trepte de nori

terminalul, bazar de gesturi
fizionomii şi istorii
taie lumea în două susurând
„Welcome to Istambul”

despre iubire, furnale şi uitare

alimentează-mi nebunia cu sărutări
strânge-mă între două tăceri
pierde-mă printre vorbe
dar păstrează-mi urmele

într-o ploaie de aur
m-ai învăţat să merg pe bicicletă
iar spiţele, antene de fluturi orbi
se-alergau pe-o rază albastră

vântul s-a ascuns în iarbă
răscolind verdele privirilor lacome
m-am strecurat şopârlă în palmă
urmându-ţi linia vieţii

am crezut că voi vorbi despre iubire
dar coşurile inimii nu mai fumegă
cenuşa doarme chircită, cu frigu-n oase
rătăcind amintiri prin carnea seacă

fabrici şi uzine
zgură şi-arsură răscolind prin mine…

expoziţie…

în vremurile bune, de demult
când viaţa nu ştia de toate cele
am deschis muzeul spaimelor
ce mă tulburau
primul exponat a fost „spaima de a nu mă regăsi”
când alergam jur-împrejurul poliedrului
şi nu reuşeam să mă identific printre faţete
o altă spaimă, tulburătoare prin gingăşia ei
s-a născut înaintea primului sărut
şi a rămas agăţată de catargul tuturor trăirilor
cu menţiunea că „spaimele care nu ne ucid ne întăresc”
in salonul aripilor frumos colorate
prinse in bolduri lucitoare
spaimele vorbelor
ce şi-au luat zborul înfiorând cugetul
apoi urmau spaimele cele de toate ziua:
spaima de telefon (sună oare?)
de pereţii urechilor lungi,
de uşile trântite
de barierele ghilotină
şi de cerul fără de nori, mort
in salonul central
un perete întreg, pictat în lumină
îşi aşteaptă exponatul
(frescă, tapiserie sau tablou)
închinat ei
„spaima spaimelor”
ultima, marea poticnire…

peisaj

mă gândesc să scriu povestea
membrelor dezarticulate şi a verbelor nearticulate
atunci când tăcerea se lasă grea în braţele dansatorului
şi cade în genunchi
lăcrimând ca un taur în mijlocul arenei
Saint-Saëns s-a retras într-o cască
şi se luptă să resusciteze uitatele
trenul îşi face de lucru
răscolind după-amiaza caniculară
hoţeşte
cerul s-a dezbrăcat până la brâu
şi-a coborât printre baloţi şi secerători
împărtăşindu-se
cărămizile staţionează în curte
nehotarâte
şi privesc jur împrejur
cu mâna streaşină, aşteptând un semn, o chemare
în sala de dans, în faţa oglinzii
Timpul, mare maestru
îmi ia mâna spulberându-mi temerile
jur împrejur, orele bat ritmul
sângele aleargă disperat
călcâiul striveşte aerul
în ritm de flamenco
mercurul se agaţă cu disperare
de toate gradele de rudenie
suntem 36 la umbră.

Acolo sus “cineva” te citeşte

Dintre măslini se-nalţă crupa Rosinantei
Ce-şi paşte liniştită fulgerele grele
Pe cerul răstignirii soarele abia mai suflă
Iar verdele se pierde în visare.

Bătrâne cavaler istoria te ţine-n şa
Iar morile de vânt îşi macină povestea lor
Mai plouă când şi când cu lacrimă de stea
Iar urmele-şi iau zboru-n căutarea ta.