ritual de trecere

o zi nu pleacă niciodată, fără să-şi ia la revedere
tot aşa cum coşmarele nu te lasă să răsufli
ci se agaţă greutate de picior

atunci când totul în jur se schimbă,
schimbă totul
şi-ncepe o nouă zi.

adună-ntr-o lacrimă un strop de nebunie
dezbracă-ţi umbra şi dă cu ea de pământ
înfige-ţi braţele în toartele cerului
şi taie faţa soarelui în felii
picurând preaplinul de miere


dintre valurile uitării
amintirea se-nalţă învăluită
în spuma feciorelnicei sfieli
cu zbateri de gene
pe marginea visului

absenţa are trup de carne şi sânge
ea plânge văzându-ne ura
şi sângerează când se taie-n nepăsarea noastră
dar cu toate acestea, nu ne părăseşte
n-o lasă sufletul s-o facă
e nelipsită umbră

nepăsarea m-a suliţat între coaste
luându-mi aerul
încrusta în rubine
ochiul ei mă petrece
până sus
în vârful colinei
acolo unde cerul se zideşte
printre întrebări
acolo unde norii îşi zgârie faţa
şi-şi rup veşmintele
iar avalanşa tunetelor mă însoţeşte
împrăştiind orele despletite
şi plânse

la revede,
susură de undeva de departe şoapta
dar eu ştiu că:
o zi nu pleacă niciodată fără să-şi ia bun rămas