furtuna

o ploaie nu vine niciodată singură.
mai întâi un abur de ceaţă coboară dintre gânduri
te cuprinde, te pătrunde cu umezeala lui
te seacă de tot soarele din obraji
şi te azvârle pe plaja pustie
valuri de regrete
lasă-n urmă drojdie amară şi urcă
se-aleargă, se-ncalecă iţindu-şi crestele
izbesc în cotloanele gâtului
până când, ostenit,
laşi gemetele să răzbată
spumă sonoră la colţul zilei
abia acum, baierele sufletului se rup
ochii se-ntunecă
şi lacrimile izbucnesc, zguduindu-te
din temelii până-n creştet.
mâlul, zgura, toată adunătura de peste timp
se scurg, inundă, pustieşte...
eşti singur şi aştepţi

norii se petrec limpezind privirea
sufletul se adânceşte-n tăcere
suspinele se sting la ţărm de buze
liniştea coboară iar bolta uitării
ţi-ascunde pluta printre vise molcome.