ritualul morţii cu ochii scoşi

Copile!
Moartea nu-i ca atunci când te joci cu găletuşa-n apă
sau când faci baloane de săpun
Moartea e ceva măreţ şi merită toată atenţia
de aceea avem câte un ritual pentru fiecare fel de moarte
şi lăsăm la alegerea fiecăruia apoi.
unii oameni preferă să moară cu ochii deschişi
să fure ultima rază de lumină, s-o ia cu ei dincolo
şi-apoi să compare luminile ochilor
alţii preferă să închidă ochii
să se ascundă în spatele pleoapelor şi să filtreze umbrele
în felul acesta ei se cred cu un picior aici şi cu celălalt dincolo
şi li se pare trecerea mai uşoară
dar îţi spun eu: cea mai frumoasă moarte,
cea pentru care am realizat cel mai frumos ritual
bazat pe reguli stricte,
este Moartea cu ochii scoşi
şi ca să înţelegi mai bine putem face o simulare
dacă vrei bineînţeles...

şi-am plecat.
panta cobora golaşă şi stranie în lumina crudă,
fără de umbre
până la marea poartă
dincolo de care pietrele de mormânt
jucau leapşa pe ouate
printre crucile năruite sub greutatea luminii.
în stânga, mâinile lui unduitoare ca şi vorbele îmi struneau ezitările
în dreapta cădeau alte mâini ostenite
lustruind fierul rece al Porţii
ce-şi plângea rugina
strânsă între două întrebări

dincolo, căzut în praf
aerul îşi trăgea sufletul chinuindu-se
am trecut pragul
fără să văd strunga, păstorul
şi restul sufletelor
cu toate că lumina nu ascundea nimic în cutele umbrei

m-a îndemnat să mă las în genunchi
mângâindu-mi fruntea, netezindu-mi gândurile
în timp ce o boare molcomă adie dintre buzele-i cărnoase
şi-ndepărtează sudoarea dintre brazdele sângelui
pleoapele cad ca frunzele toamnei
şi pacea mi se lipeşte la piept

degetele netezesc
globii se zbat ţintuiţi în coarda nervilor
sângele se-nvâscoşează
şi inundă tot albul strălucitor al luminii
săgeţi de foc se-nfig în creierul năucit
pârjolind seninul privirilor
şi carnea răzvrătită
îşi trage marginile rănite
Lumina! unde-i lumina? cine a trimis-o să-şi caute Moartea?
cât de departe a ajuns?
vezi? ţi-am spus că o să fie frumos,
acum putem cerne impresii prin perdeaua sângelui
uite,
pleapele atârnă ca două aripi zdrelite
lumina-i căzută la pământ
şi nu-şi mai poate lua zborul
superb, admirabil,
să vezi întregul ritual
roagă-te să te ţii până la sfârşit
altfel ce folos, păcat de spectacolul ăsta superb

i-am lăsat în curtea aceea
pe panta doborâtă de atâta lumină
mi-am luat moartea de braţ
şi ne-am ridicat până la poarta cealaltă
pragul...dincolo de prag...
lumină?