de noapte, de zi

azinoapte mi-am lăsat toate ştiutele să doarmă
am luat luntrea şi-am plecat
colindând până către dimineaţă
aş fi vrut să pot spune toate cele văzute
dar nu pot.
şi asta nu pentru că nu vreau
sau pentru că groaza mi-ar fi lipit buzele
ci pentru că nu am voie
şi de altfel
mi-ar fi mult prea greu să-mi trec vorbele
din adâncul pământului prin găuri de vierme
tocmai în înaltul cerului pe sub adierea aripilor
sau să le scufund, despărţind apele
ca să-mi petrec valurile şirag

de undeva, dintre dâre albe un ochi mă ţintuie în tăcere
înnoptând orizontul
iar cuvintele trăite se îngroapă adânc în uitare

uită şi treci mai departe
dar nu pot,
mâini lacome se caţără, cercetându-mă
se agaţă, se caţără gâfâind pe picioare, pe trunchi,
pe mâini, pe gât, îmi intră în ochi, în gură, în urechi adulmecându-mă,
mirosindu-mă, sorbindu-mi sunetele,
vocale curate, rătăcite,
le mestecă în tăcere şi-apoi le scuipă
ca pe nişte coji seci.

undeva, pe plaja vorbelor
cuvintele mele se rumenesc la soare
aşa scrijelite în nisip
iar dintre valuri
copia lor
se ridică fremătătoare
săgeţând cerul umflat ca o inimă bolnavă