expoziţie…

în vremurile bune, de demult
când viaţa nu ştia de toate cele
am deschis muzeul spaimelor
ce mă tulburau
primul exponat a fost „spaima de a nu mă regăsi”
când alergam jur-împrejurul poliedrului
şi nu reuşeam să mă identific printre faţete
o altă spaimă, tulburătoare prin gingăşia ei
s-a născut înaintea primului sărut
şi a rămas agăţată de catargul tuturor trăirilor
cu menţiunea că „spaimele care nu ne ucid ne întăresc”
in salonul aripilor frumos colorate
prinse in bolduri lucitoare
spaimele vorbelor
ce şi-au luat zborul înfiorând cugetul
apoi urmau spaimele cele de toate ziua:
spaima de telefon (sună oare?)
de pereţii urechilor lungi,
de uşile trântite
de barierele ghilotină
şi de cerul fără de nori, mort
in salonul central
un perete întreg, pictat în lumină
îşi aşteaptă exponatul
(frescă, tapiserie sau tablou)
închinat ei
„spaima spaimelor”
ultima, marea poticnire…