celei ce împarte daruri

daca tot eşti atât de bun pe cât spune lumea

am sa te provoc la o partidă de poker pe dezbrăcate

fiecare îşi joacă şansa şi potul după cum crede

şi-am inceput...

prima oară, timid, aruncam câte o oră sau două

apoi când am văzut că tot pierd am ridicat potul: o zi, două

săptămânile cad pe rând dezbrăcate

ani cearcăne

se adâncesc în carnea seacă

şi mă simt tot mai gol, mai sărac

mai fără rest

eu mi-am dezbrăcat mai toate zilele

ei nu i s-a clintit nici măcar voalul ce-i ascunde zâmbetul

fiecare om e dator să-şi joace sau nu zilele

dar ea mereu va rămâne o enigmă

nedezbrăcată

am deschis uşa să-i fac loc sufletului

să-şi caute de drum 

inutil

tu eşti orb pe partea stângă, el e orb pe partea dreaptă

ţie ȋţi lipsesc o mână şi-un picior, lui ȋi lipsesc tot o mână şi-un picior

dar luaţi ȋmpreună rezultă un om

căzut ȋn adulaţie pentru perfecţiunea ȋntruchipată

mi-am scos ochii pe rând rătăcindu-mi amintirile

mi-am smuls limba proferând tăceri adânci

braţele şi picioarele le-am pierdut luptându-mă cu alternativele

iar capul l-am abandonat ȋn prima groapă de gunoi

dacă vă tulbură strigătele mele

ȋnchideţi ferestrele

dacă vă sperie tăcerile mele

ȋnchideţi ochii

dacă vă-mpiedicaţi de urmele mele

lăsaţi uitarea să mă spulbere

ca o iarnă va fi iertarea

bani de colecţie

dacă realitatea s-ar strecura ȋn vis

atunci palmele mele ar fi pline de monede

de toate formele şi culorile ȋncât aşezarea lor ȋn clasoare

ar necesita multă muncă şi mai ales atenţie

pentru că ȋn spatele fiecăruia

se ascund aşchii de viaţă muiate ȋn uitare

un ban de aur, banul de-argint

rotund, oval, triunghiular sau chiar pătrat

cu scrisul drept, cu scrisul aplecat

păcat…

până la urmă tot o să mori

ȋmi strigă din clasoare

hârtii ori aliaje pictate ȋn culori

aici un ban din sticle şi borcane

aici o plată aruncată-n silă

salarii rătăcind prin magazine

câştigul unei zile ȋntr-o vară

moneda care zace ȋn rigolă

mâna ce tremură pe o bancnotă nouă

iluzii, lacrimi, moarte, violenţă

o sărăcie lucie, avere, dependenţă

nimicuri colorate

ȋn final o sumă

de vorbe, gânduri, tremurări de mână

dar cel mai important…

până la urmă tot o să mori

ȋmi strigă din clasoare

hârtii ori aliaje pictate ȋn culori

scrisoare de departe

cu toate ca timpul isi mananca degetele

am avut curajul sa-nfloresc,

departe de orice pleoapa

zadarnica zbatere si aruncare in neant

piatra-si scrie-n cer tacerea

fara ca sa vada

caisul inflorit ce-si povesteste moartea

zidita-n carnea cu parfum de floare

vantule hainule, de ce-mi cosesti florile

pruncii albi mi-I tesi in iarba

rascolind parfumul

viitorul se cladeste intr-un am fost ieri

cand am izbit in pamant...

omul dintr-o bulă de aer

urmează-mă!

cuvintele urcă scară la cer

despărţindu-mă de ȋnchisoarea sferică 

de fiecare dată mă trezeam ȋn celula mea cea de toată ziua

care se dilata şi se contracta ȋn jurul unei constante

nu mai mult de douăzeci şi patru de ore

cât ţine atotputernicia lui azi

carpe diem este ȋnchisoarea perfectă

ȋn care nu au loc nici ziua de mâine şi nici cea de ieri

răstignite pe suprafaţa celulei sferice

amintire a ceea ce a fost sau nu

ȋmpreună-am traversat barierele

şi te-am urmat ȋncrezător

de aici din afara oricărei zile

pot privi detaşat

ȋn toate direcţiile fără să mă doară

undeva, departe, ziua de ieri şi cea de mâine

se ascund.

iar ziua de azi numără cadenţat

orele

băiatul cu creion albastru

aşează-te lângă mine,

ȋmpreună vom dezlega cuvintele ȋncrucişate ale vieţii

şi vom parcurge rânduri de durere, angajate fără carte de muncă

dar ȋnainte de a-ntoarce pagina am să te rog să mă laşi

să desenez ceva

ca să ştie şi ea că n-a fost chiar degeaba…

creionul cu mina albastră ca cerul desează o casă cu pereţi ce nu vor să se-nchidă

o altă pagină mi se dă, plină de aşteptări

şi toate gândurile, cuvintele, temerile şi tăcerile ȋi vor acoperi goliciunea

până când, sufocată, cedează

sub greutatea ochilor goi

creionul cu mina albastră desenează o ultimă casă

peretele coboară trăgând cortina cerului peste toată povestea

uşa deschisă ascunde câteva cuvinte

pitite ȋn albastru

cred că fiecare ȋşi desenează viaţa

printre rânduri

cu condiţia să poată să ascută o mină de cer răsturnat ȋn oglindă

orasul fantoma

priviti-ma de sus,

corpul meu sectionat cu aspect de oras oras, sufera

parcurile se micsoreaza incontinuu in urma epilarilor necontrolate

iar strazile sufera de tromboza automobilistica

cred ca nici aerul nu mai este respirabil

iar casele nu-si mai vad ferestrele

nici daca se coboara pe cosurile parasite

candva, orasul meu, trepida, clocotea de viata

fara sa mai faca deosebire intre ora de noapte si viata de zi

lasand ploile sa-mi spele obrajii cand mi se punea cate un nod intr-o intersectie

iar amintirile se strangeau vraf

chiar daca erau lipicioase pe margini si patrunse de umezeala

agitate de orice-ntamplare, nepasatoare chiar si la trecerea timpului

ce vremuri dom’le, ce vremuri

industrializarea a trecut intr-o noua staza si robotizarea a fost partial uitata

acum ma lupt cu spalaturile si-ncerc din rasputeri sa mai citesc cate ceva

cat sa nu uit indexarea vorbelor si alungarea virgulelor mironosite

ca mi-au spalat ideile, stergandu-mi rimele cu pletele

pastrand mirul pentru timpul corect

mortificarea se opreste pe buza creierului privind la piedestalul inutilului dat

acolo unde nici macar egoul plecat din delta ventriculara nu mai cuibareste a moarte

prin hublou

Parisul si-a tras o zi mohorata pe cap,

si-a-nfasurat umerii colturosi in cateva zdrente de nori

si-a-nceput sa-si lipaie ploile de-a lungul vitrinelor

amortite de miscarea sacadata

cuvintele scoteau aburi usori

si riscau o febra versatila de zile mari

cine si-ar fi-nchipuit ca dupa amiaza palida si rece

va ceda atat de usor?

povestea vorbelor ce nu s-au spus

lasă-mă să-ţi ating vorbele cu tăcerile mele

până când pleoapele se vor apleca într-un moment de respiro

actualizând puctuaţia rătăcită

degetele mele pipăie aerul care păstrează forma

şi amintirea umbrei răsturnate

într-o clipă de neatenţie şi de-ndoială

ochi mei pipăie drumul coastelor

iar cochilia dorinţelor atârnă greu de-atâta aşteptare

zdrobindu-mi urmele

ca de obicei vorbele săgetează albastrul

vânturând buimace aurul tăcerilor

după care, sleite, cad apatice pe treptele renunţării

dialogul tăcerilor păstrează muzicalitatea atingerilor neterminate

rămase-n stadiu incipient al staticului

acolo unde nici măcar sângele nu are un cuvant de spus

şi a fost o vorbă mai mult bănuită decât promisă

după care a urmat o tăcere

şi dacă am văzut că ne e bine ne-am potolit foamea cu încă o lungă aşteptare

cotidian mort

Urzeala tronurilor, Sorin Rosca Stanescu, Cezar Ouatu

bucăţi suculente din ziua de mâine, din ziua de ieri, din ziua-ngropării noastre

fotbalul moare pentru că justiţia există, sau poate ca nu moare pentru că justiţia nu mai există

oraşele s-au predat cu tot cu locuitori şi-şi expun rănile cât mai convingător posibil

avem prostie, multă prostie, inutil de multă în comparaţie cu PIB-ul alocat

pe cap de cetăţean sau pe pat de spital.

dacă ar trebui să spun adevărul şi numai adevărul

aş mărturisi zecile sau poate sutele de crime înfăptuite cu premeditare sau din ignoranţă

când cele mai multe cuvinte mor pe buze sau zdrobite-ntre dinţi

încât până şi ideilor imature le piere cheful de viaţă

oare câţi dintre voi s-ar încumeta

să ridice un monument tuturor versurilor şi romanelor sugrumate-n faşă?

în ultima vreme simt mai puternic (cam din ultimele secole am început să realizez acest lucru)

durerea pricinuită de transformarea-ntr-un simplu stâlp

după ce mi-am înghiţit coroana, creangă după creangă şi ram după ram

aruncând toată această plămadă-n pământ

ca într-un ritual păgân de îngropăciune

când viu-i mort chiar dacă nu-şi acceptă moartea

oraşul meu a-nebunit subit

privind apocalipsa ce îl macină la rădăcină...

plămânii lui sunt plini de găuri putrede cu gust de piatră moartă şi de oţel

din gura-i ştirbă printre carii şi abcese curg străzi imunde, dezmăţate, cu rimelul scurs

urdori se strâng prin colţuri colcăind de umbre şi regrete

lasciv se-ntinde peste tot şi toate, miros de nepăsare, un miros putrid

Angel falls

cu atâtea pietre zidite la temelie, omul nu a-nvăţat decît căderea

ca zbatere, ca aruncare în valuri, ca neputinţă

rareori ochii lui se ridică

zgâriind cerul cu-ntrebări nepuse

tăcerile cresc aripi, umerii poartă semne

iar lumina murmură sleită-n adâncuri

îngerii, îngerii au învăţat să zboare sau doar îi chinuim cu dorinţa noastră

locul în care nu mă găsesc

celor care m-au iubit le pot spune că dincolo de cuvinte se ascund semnele

celor care m-au cunoscut pot să le spun că sub piele de obicei ascundeam munţi de silabe

iar celor cărora le-am fost indiferent pot să le spun adevarul gol goluţ:

adânc în mine, închistat ca tăcerea de-nceput

se află marele gol

locul în care emoţiile se sting, ecouri cu aripa ruptă,

hrană pentru tăinuitul minotaur

ori de câte ori mă izbesc de câte-o primăvară

pe buza golului se târăşte încă un ecou cu aripa ruptă

priveşte oarecum nelămurit

către liniştea din adânc

închide ochii să nu strige şi îşi dă drumul

plutire fără sfârşit înfiptă-n ziua mea de plâns

dacă cineva vă spune că m-a zărit căzând, să nu-l credeţi

prin ochii minotaurului caut firul rătăcit

ce mi-arată drumul

de lumină

infuzându-ne polenul

pământul se lăsa despicat cu greu

ridicându-mi în cale borduri

şi piedici greu de trecut

mie, fierul...

copacul urlă din toate crengile

împotrivindu-se desţelenirii

rădăcina lui şarpe zvârcolit, geme

rănit de lumina grea, tăioasă

mai dură ca fierul

ce-i pregăteşte groapă nouă

casa goală ţipă-n uşa

dată de perete

dintre ziduri ies cuvinte

păsările-şi ţes uitarea

adunând ţincuşe

cărăbuşul cară-n grabă

firul de lumină

iar paiangu-şi potriveşte

moartea ce-o să vină

vise socotite-n grabă

ne despică lutul

lacrimile ne arată

cum se-mparte multul

duminică

de ce te temi? lumina nu răneşte

nici floarea cu-ntristata-i scurtă viaţă

nici norii călători prin timpuri

şi nici tăcerile care-au murit odată

iertată fie neştiinţa

ce pasul ţi-a purtat tot mai departe

te-ai depărtat de mâna-ntinsă

şi neputinţa ne desparte

sâmbătă

e linişte în jur şi este soare

aş spune că mi-e viaţa nenuntită

bobocii sparg să îşi consume seva

şi-n rădăcini mai plânge-a înserare

să îmbrăcăm la jumătate drumul

parte din mine cel ce dau

şi altă parte pentru cel care primeşte

secretul împlinirii ne-ntregeşte

la noapte ne vom întâlni lumină

tremurători căci întunericu-i prea mare

călca-vom frontierele-n tăcere

sunt drumuri care urcă sau coboară

vineri

ziua de azi are culoarea morţii

mi-e sângele coroană-n crucea zilei

cuvintele se pierd printre tăceri icnite

iar soarele-a plecat spre zări cernite

joi

sărută-mă să terminăm povestea

grădinile se vaită sub al nopţii văl

bat drumuri ce ascund micimea

iar vorbele mi-s luate în răspăr

se-ntreabă pietrele din zid: acesta-i omul?

zdrobită carne într-un colţ de caldarâm

îmi creşte jerfa-n cuie şi piroane

iar lemnul trage-a vâslă şi-a nămol

balconul umilinţei e-o gură împietrită

şi-alegerea-i dictată doar de spaimă

capăt de drum, uliţa prăfuită

catapetesmele se rup în mers de somnambul

când moartea trupul vine să ni-l plângă

şi-n pântece de piatră ne zidim

se surpă templul ce-l purtam pe umeri

eliberându-ne-n lumină ne clădim

miercuri

plimbatu-ne-am şi în Grădina tuturor nespuselor am poposit

cuvintele ţin loc de căpătâi şi aşternut

de strajă necuvintelor să staţi

ca să culegeţi taine din cuvânte frânte

mă rog să vă găsească-nariparea

dar toropeala urcă igrasie-n voi

marti

eu stâlpul porţilor ce nu au prag

mă-împart între ce-a fost şi ce va fi

fecioare despletite las în urmă

şi taine ne-ntrebate-n faţa mea

toarcerea tainelor

împletirea versurilor

deşertăciune