prea scurtă pentru a fi povaţă

fiecare îşi poartă în sine veşnicia

dar de cele mai multe ori se uită dincolo de cuvinte

şi nu caută ce-i trebuie ci doar ce crede că îşi doreşte

unde îţi este inima? ai întrebat

şi toate temerile s-a răscolit  ca pulberile înălţate-n fapt de seară

pentru că nu mai ştiam pe unde îmi pribegeşte inima

fusese o vreme când umblam nedespărţiţi

apoi eu m-am oprit învârtind roata olarului în gol

iar ea a plecat să mă-ntregească şi să mă aducă acasă

m-am ridicat, mi-am adunat cuvintele

şi-am ieşit trecând dintr-o viaţă în altă

căutând-o şi povestind-o în cuvinte puţine

nu îţi dori ceea ce nu-ţi trebuie

şi nu lua cu ţine mai mult decât poţi duce

pentru că inima va face pace încălzindu-ţi bătrâneţile

Toamna se îmbracă la Answear

Dacă toamna ar fi o persoană și tu ai fi stilistul ei, cum ai îmbrăca-o?

Bună ziua Doamnă Toamnă, va rog să poftiţi la cabină. În curând vă vom prezenta ultimele modele.

Îmbracă-mă te rog mi-ar spune Toamna

Şi-ar aştepta cuminte în cabină

Să îi prezint colecţii, piese individuale. 

Dar eu nu pot să îi dau sfaturi celei care

Pe toţi ne-mbracă-n melancolice cuvinte

Toamna este o bucurie şi o simfonie a culorilor căreia nu îi mai poţi adaugă nimic nou. Dar ca de de obicei, rolurile se inversează şi ea este cea care ne va surprinde. Tot ce poţi face este să te pregăteşti pentru un spectacol nemaivăzut. Ne aşezăm cuminţi în scaune şi aşteptăm ca Doamna Toamnă să îşi prezinte modelele. Şi aici putem vorbi de modele florale, de modele clasice, de modele celeste  rotunjite sau diafane precum funigeii.

Ca să poţi să o surprinzi trebuie să fii cu adevărat bun şi acest lucru nu-l stăpânesc decât cei cu adevărat dedicaţi. Dacă Doamna Toamnă ar fi să îşi aleagă un stilist cu siguranţă că răspunsul nu ar putea fi decât Answear. S-a împământenit ideea că Toamna este cenuşie, tristă, ploioasă şi ternă, însă adevărul este cu totul altul. Numai un iubitor de frumos imprevizibil poate să adauge o tuşă surprinzătoare acestei Doamne mult prea frumoasă şi generoasă. Şi Answear exact acest lucru face: te surprinde şi surprinde. O Doamnă Toamnă îmbrăcată într-un palton floral în care fondul uni vine ca o continuare firească floralului desprins din grădina ei. 

Lecţiile de bun gust se moştenesc, sunt scrise în and-ul câştigător. Revoluţia în modă a existat şi va exista mereu dar îţi trebuiesc abilităţi deosebite pentru a trece prin poarta acceptări, a câştigării de partizani şi a transformării aşteptărilor în tendinţe.

Mango este fructul care îţi oferă prospeţime şi consistentă iar paltonul de damă elegant Mango te îmbracă cu o stranie eleganţă stilistică şi coloristică scoţând în evidenţă îndrăzneala ideii - https://answear.ro/p/geci-sî-paltoane-208-k.html.

Answear a coborât în mijlocul străzii şi a tineretului care se supune vechiului refren stilistic studenţesc “poa’să ningă poa’să plouă, am canadiană nouă” şi putem spune că tinerii nu sunt nicicum uitaţi ci transformaţi în adevărate VIP-uri cu imaginaţie şi bun gust.

Pământul ne sărută urmele şi ghetele de piele -  https://answear.ro/p/ghete-2397-k.html, moderne dar în acelaşi timp purtând marca eleganţei clasice reuşesc să transfere toată această încărcătură de la pământ la suflet.

 Nu suntem îngeri ci simpli oameni pe care Answear reuşeşte să îi ridice la statutul de vedetă creând pete de culoare, îmbrăcându-ne cu stil şi eleganţă. Paltoane, Geci, Ghete de damă şi ghete bărbăteşti toate aceste produse vin în întâmpinarea iubitorilor de frumos.

Doamnă Toamnă, cum aş putea oare să îţi arăt cât de mult te preţuiesc decât rugându-te să încerci aceste produse pentru a lumina sufletele, străzile şi gândurile noastre?

Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2017

să nu mă-ntrebi

ce este pentru tine patria?

o îngrămădire de forme de relief

ce spânzură între o uitare şi alta

ca o pâine rumenită-n ţest? nu!

patria este limba în care m-am născut cu primul ţipat pe buze

este numele moşilor şi strămoşilor care m-au învelit

şi colindele cu care plecăm la drum

seară de seară ca să strângem ortul ce-l vom avea de plătit

patria este aerul cu moliciuni de piersică dată-n pârgă

este apă cu gust de Dunăre

Dumnezeiesc de viforoasă când se abat baladele

împletite-n cosiţe, năvoade bune de strungărit inimile

patria este cerul plin de visuri strălucitoare

cu soarele dăltuit în aurul tipsiilor

cu luna ce-şi deapănă-n fereastră poveştile

şi unde bătrânii se înalţă candelă sub ştergarele vremii

patria este locul în care nu te mai saturi de tinereţe

şi o trăieşti muşcând din viaţă ca dintr-un pepene zemos

e locul în care te simţi împlinit

strângând la piept rădăcinile tuturor celor nenăscuţi

patria voi fi şi eu, nălucă rătăcind printre iertări

şi multe vorbe de alint nerostite la timp

voi fi pământ aşteptând rădăcini

ce or să muşte-adânc din carnea mea

portret

sunt asemeni deşertului

continuă mişcare şi zbucium lăuntric

o umbră fără urmă

timpul nu mă atinge,

iar ziua nu-mi aparţine

mă prefir sub privirile voastre

vă port paşii cu grijă să nu-i rătăcesc

toate gândurile vi le aştern în cuvinte

înşirate rânduri, rânduri

zidindu-le la temelia rostirii

cerul mă oglindeşte

fără să-mi dea răspunsuri

vântul mă leagănă

adâncindu-mă-n uitare

soarele mă spală-n lumină

limpezindu-mi somnul

iar noaptea îmi mângâie aripile

dezlegându-mi zborul

am şters urma zilei de ieri

am spulberat umbra zilei de mâine

şi-mi dorm visul pe pragul zilei de azi

copilărie

dacă mă iubeşti îmi spui o poveste

(oare la ce timp este iubirea asta?)

şi pentru că el ştie ce ştie

închidem pleoapele a somn

şi ne lăsăm în voia poveştilor

dacă mă iubeşti o să te joci cu mine

dar pentru că iubirea e o joacă de copil

împărţită cu mărinimie tuturor

reinventăm jocuri uitate

pentru că iubirea este perenă

dacă mă iubeşti o să mă iei în braţe

şi răspunsul ţi se lipeşte de suflet

ascunzându-şi căpşorul într-un râs gâlgâit

cu braţele desenează cea mai imprevizibilă îmbrăţişare

şi timpul se joacă aşteptându-şi povestea

dacă mă iubeşti, îi şoptesc

o să te comporţi ca un copil adevărat

şi nu o să plângi când…

promiţi?

joacă, Juvenal, jurat

când bestiile sar în strada şi-şi arată muşchii

pâine şi circ se-aude din tribune

printre leorpăituri de bale decrepitul

ar vrea şi cere în plus şi sânge

pierduţi suntem şi alungaţi din polis şi cultură

Agora a rămas un vis şi-o amăgire

căci animalularuncat în cuşcă

şi-a ros zăbrelele şi a fugit în lume

el omul nou, amorfă pastă

de jeg, sudalme, fudulie  şi prostie

cel fărʼ de Dumnezeu, morală sau respect

vrea doar ce bagă-n gură şi ce trage-n sulă

şi-o râgâială ranforsată cu cinci beri

Încercând marea cu degetul

E septembrie, e cald şi pregătirile de concurs dau un plus de febrilitate şi agitaţie. Competiţie, ce frumos sună acest cuvânt abandonat de cele mai multe ori în favoarea unor „favoruri” sau obligaţii sau chiar p.c.r.

"Spune-mi cu cine umbli ca sa-ti spun cine esti!" un val născut din răsuflarea oceanului nu ştie cu cine se va însoţi până la mal şi nici măcar nu ştie dacă ajunge, dar datoria lui e să vadă, să pipăie, să guste. Cu siguranţă că fiind la prima încercare voi avea parte de spaime, de slăbiciuni, de temeri dar datoria mea este să încerc, să insist până când voi reuşi.

Dorinţe şi aşteptări, încercări, escaladări totul subsumat acestei competiţii. Fără sacrificiul lui Fidipide si fără a lui „am învins!” rostit cu ultima răsuflare nu am fi ştiut că tot parcursulş celor patruzecişidoi de kilometru va purta numele victoriei Maraton.

Mult succes competitorilor, multă răbdare juriului şi fie ca toate aşteptările mele să-şi capete  răspunsul.

Am luat la cunoştinţă prevederile regulamentului şi anunţ pe această cale participarea la Competiţia SuperBlog 2017.

dependent de frumos, dependent de cuvânt

curiozităţi

niciodată nu am ştiut să răspund la întrebarea celor mari:

ce vrei să fii când o să creşti mare?

mi se părea ceva inimaginabil acel mare

pentru că mare era norul ce mă urma ca un căţelandru

şi trenul care manca jăratec ori de câte ori plecam la bunici

(aici am băgat o minciunică pentru că eu nu mai aveam bunici şi nici amintiri)

dar trenul era mare şi de fiecare dată ajungea sătul, dimineaţa când ceaţa îşi scutura fusta

ridicându-se dintre brazii singuratici şi dintre şinele căzute fără suflare

din gară, cum ieşeai, îşi deschidea burta o hodoroagă antică

lumea îi spunea rată (mai mult a alint) ce ne inghiţea pe nemestecate

după care tremurând din toate încheieturile şi troncănind sec

îşi dădea duhul în fiecare staţie şi noi coboram la ultima

că acolo se ridica pădurea în picioare şi o întorcea

mare era şi pădurea de avea ea puterea să întoarcă rata

şi apăsa şi grumazul pârâului ce se strecura vai mama lui

dar şi când se mânia de venea răscolind pământ şi case şi pădure

că-l vedeai cu gura plină de pământ, de leaţuri, de rădăcini

dar eu nu mă vedeam nici mare ca pădurea

nici ca pârâul şi nici măcar ca rata care ne căra fără să crâcnească

aşa că întrebarea rămânea aninată într-un zâmbet de copil ce răscolea mormanul de cuvinte

în cautarea celui salvator

dar în sinea mea

gândeam că aş putea fii şi cer şi apă şi foc

îmbrăţişând pământul ce mă uimea de fiecare dată

să te scrumeşti de dor

căutam cuvântul minune care să închidă perfect cercul

dar cuadratura nu se lăsa cucerită prea uşor

în lipsa celui transcendent

şi-atunci am plecat

să-l caut

arde! uită-te la ochii lui

uită-te la faţa lui, uită-te la trupul lui

uită-te acum cat mai ai timp căci cenuşa îi va fi împrăştiată

când voi rosti: s-a sfârşit.

burnout

departe de mine însumi

poezia mea o paleta de pictor miop

un preaplin de culori ce-şi pierd strălucirea, naturaleţea

şi-o pânză abandonată sub avalanşa cenuşie

uitând de siena, de roşu, de galben, de verde, de albastru

de multe ori mă rog să-mi regăsesc culorile ca să termin tabloul

dar noaptea  vine şi-mi acoperă culorile

sub tuşe groase de pustiu

poezia nu mai are nevoie de mine

ea creşte, luându-şi cuvintele din aer

din apă, din pământ, din foc

ca djinii ce-au scăpat dintr-un clondir

şi se întorc ca să-şi distrugă salvatorul

Scrisoare către Nora Iuga

noi nu ne-am întâlnit şi totuşi sunt cuvinte în care urmele ni se-ntâlnesc

aşa cum numai plaja şi cerul o mai pot face păstrându-le-n adâncul inimii

cuvintele tale defilează într-o lume a normalităţii cvasicunoscute

tăcerile mele noapte de noapte ies pe prispă şi aşteaptă perseidele

şi am fost noapte-n miez de zi şi-am fost cuvântul în pustiu

tu ai trăit toate poveştile pe care eu le credeam legende urbane

eu auzeam spaime şi credeam că trăiesc  cu adevărat toate poveştile

şi pe cand eu mă năsteam săgetând cerul cu un prim chiot

tu injurai birjăreşte nemernicia vieţii şi igrasia ce se căţăra pe faţa istoriei

şi-ai fost culegător de nestemate şi ceru-n taină mantie-ţi punea

cuvintele ne nasc şi nu se vor născute, ne-mbracă-n amintiri şi în tăceri

albastrul voroneţian îşi pleacă fruntea în faţa cerului şi a albastrului regal

pe harta lumii printre paralele sunt drumuri ce nu s-or cunoaşte-n veci

dar toate drumurile ce-şi găsesc un rost în lume au fost la început poteci

cuvinte suntem aşteptând pe umeraşe să îmbrăcăm ai iernii umeri reci 

plecând de la Blogstory către azi, cuvânt după cuvânt...

de ce mi-e frică să mă bucur, când starea de normalitate mă îmbracă?

să vezi un trotuar recâştigat şi un gard viu tuns îngrijit
să vezi coşuri de gunoi şi gropi astupate (în parte)
să vezi actori în stradă bucurând şi bucurându-se

e cu totul altceva şi sincer
mi-e frică să respir ca nu cumva să mă trezesc la realitate

e noapte, citesc un jurnal şi ascult Pheonix

numele din jurnal se năpustesc asediindu-mă

şi muzica cerne petice de linişte

adormind spaimele unei vieţi cenuşii

vă rog, lăsaţi-mă să dorm un vis ce nu-i al meu

bucură-te suflete, luna străluceşte pentru toţi

chiar dacă eşti altfel ai şi tu amintiri

şi ieri este un ceaun în care aruncăm de-a valma

tot ceea ceea ce viaţa ne aruncă fără să privească-n urmă

bucură-te suflete că Styxul te spală şi-ţi ia tot din buzunare

vorbeşte-mi de realitate, vorbeşte-mi de-adevăr şi de minciună

dintre sute de catarge

farul din Alexandria nu a fost un mit

el chiar tăia noaptea în felii

luminând valurile timpului care au ajuns până la noi

viaţa mi-a pus mâna pe umăr şi m-a întrebat: vrei să mă ai?

da! şi am căzut în lume doborât de preaplin

iar ea m-a investit cavaler de viaţă cu paloşul ei de aer

în cadrul uşii-întredeschise, cuvântul stingher se strânge-n volane

ruşinea-l doboară dar silabele-i plâng de foame

iar prostituţia nu-i pentru oricine, îţi trebuie dorinţă şi chemare

m-am descheiat la toate rimele şi-am plătit taxa

în cameră, eu, cuvântul şi toate fanteziile mele

împreună desenând rânduri-rânduri gânduri-gânduri

pe noi ne desparte o lume

Dumnezeu a rânduit lumea cu rosturi şi pe mine cu un rost

despărţindu-ne drumurile aşa cum se desparte carnea de os

cu sânge şi multă durere

cum numai rugul aprins mai gustă din dulceaţa ofrandei

tăcute sunt dimineţile în care cuvintele mă pătrund

sfâşiindu-mi sufletul a chemare

voi aveţi toată poezia lumii iar eu nu mă am decât pe mine

abandonat într-o aşteptare mai lungă decât toată apocalipsa

dincolo de nori în marea sală a cerului

cuvintele s-au întrunit să dezbată ultimele rime încrucişate

dar versurile albe protestează şi părtăsesc marea sală

vă rog, plouaţi-mă cu toată libertatea voastră

e toamnă iar şi-o castană îşi desface şăgalnic geamul înţepi arătându-mi...

poate că... odată

atunci când va fi timpul

mă voi trezi într-o mare de pastă amorfă

din care iese în acelaşi timp mâna care scrie şi mâna care traduce

mâna celui care ştie să schimbe cuvintele la o rată de schimb avantajoasă şi mâna celui care ştie să culeagă cuvintele zidind peretele unui nou turn Babel

şi în acea pastă amorfă dar supercreatoare vom fi şi eu şi tu şi noi fără ipocrizie şi fără false pudori

dar... ce ciudat

de fiecare dată, dimineaţa când mă trezesc, văd în jur

femei girafă ce-şi înalţă mândre gâtul printre petice pătate aşteptând lasciv trecerea orelor-spectatori într-o expoziţie abandonată

barbaţi caracatiţă cu trupul plin de ventuze otrăvitoare

şi rinoceri, mulţi rinoceri

alături de leneşi cărora le trebuie mai mult de o viaţă pentru a trece de la un cuvânt la altul

viaţa mea, o grădină zoo, cu toate visele închise-n cuşti

şi cu toate cuvintele expirate din cauza reformelor poetice

aşteaptă sosirea acelui... odată

gaura de vierme

ca să ajungi în ţara minunilor trebuie să cazi mai întâi în hău

sau măcar o vântoasă să te ia pe sus ca pe-o frunză galbenă

dar pentru mine, nici raiul şi nici iadul nu şi-au plătit taxa de gps

man, aşteptam să vină toamna ca să te mai văd la faţa cuvântului

să mă bucur de rime închipuite şi de vise în care îngerii urcă şi coboară

scara lui Iacov cu zilele rămase până la marea judecată

eu ce fac? mai nimic... încerc de fiecare dată să ridic un castel din cărţi de joc

dar pasienţele rămase-n aşteptare bat din picior şi ameninţă

că mă lasă baltă atunci când nu mă regăsesc în nici un horoscop

mă gândesc să plec, dar nu am primit confirmarea biletului

şi cred că nici lista nu e definitivată altfel mi-ar fi comunicat cineva ceva

gen „numărătoarea inversă a început” puneţi-vă centurile de siguranţă

şi... moarte uşoară

întrebări şi pustiu

eu când o să plec?

Duminică

şi când e duminică?

prietenul meu le încântă adresându-li-se suav Domniţă

şi toate, indiferent de vârstă cad secerate

iar răsuflarea urcă şi coboară asimptotic şi haotic

oare merită să încerc formula asta sau e doar vorba de intonaţie?

bucătăria răsuflă uşurată,

a suportat tot chinul naşterii fără blesteme şi eşecuri

aburi voluptoşi părăsesc scena unduindu-şi şoldurile

în timp ce noua jertfă jubilează inconştient

cuvintele, ele sunt cheia

daţi-mi un cuvânt şi un punct de sprijin

şi sunt în stare sa transform orice distopie într-o duioasă utopie

ce fac cu bâta asta? păstrez măsura, rima, ritmul

ciudat, o mare de tăcere pregăteşte naşterea unui tsunami

oratoria sălbatică ridică pereţi verticali

ce vor şterge totul în calea lor

pustiind şi anulând viaţa fără discernământ

second hand

eu, într-un oraş de mâna a doua

eu, la un liceu de mâna a doua

eu, un elev de mâna a doua

egoul îmi şopteşte, eu, eu, eu

şi tu lume care mă priveşti

împreună respiram acelaşi aer

şi plângem aceleaşi ploi de toamnă

ca să nu fiu pradă am abandonat extremele

şi am ales calea de mijloc, o mediocritate caldă

ce nu excelează prin vârfuri sinusoidale

dar nici nu caută liniilor puncte de intersecţie

se pare că la naştere

cerul şi-a înmuiat degetul în gură

şi mi-a făcut un benghi în frunte

să mă recunoască oricând într-o mare de excese

nebăgat în seamă

în camere de hotel se moare, de bătrâneţe sau de prea multă viaţă

în camere de hotel se  face dragoste cât pentru o viaţă şi încă o viaţă

la fel cum sunt şi camere de hotel în care se pun la cale revoluţii sau atentate

şi totuşi lumea merge înainte şi doarme pe unde apucă

fără să judece sau să condamne camerele de hotel

pe aeroporturi inca se pun bombe, inca sunt atentate

şi lumea moare cu voie sau fără de voie

avioanele pleacă şi alte avioane vin

lumea merge înainte fără să ştie

dacă este ultima răsuflare sau nu

străzi, autostrazi sau drumuri expres se chinuie să ne cuprindă

dar lumea se mişcă haotic, brownian

târând spaimele şi moartea în portbagaj

caramboluri, ambuteiaje, bombe, explozii

dovadă că moartea nu mai lucrează singură, are ajutoare

am dormit în camere în care s-a murit

am alergat pe culoarele aeroporturilor să nu pierd avionul

am circulat la bară sau fără să întâlnesc suflet

şi totuşi ea nu mi-a dat întâlnire

cred că n-a apucat să se pregătească pentru cina romantică

bătăliile mele... imaginare

am obosit să dau vina pe viaţă pentru toate eşecurile

dar nici nu găsesc firul care să mă scoată la lumină

departe de toate frustările şi nemulţumirile

iar viaţa cred că s-a plictisit de mine

şi şi-a luat lumea în cap

spaimele, asemeni balaurilor

oricâte capete aş tăia scot mereu altele şi altele

zilele asediate  pe perioadă nedeterminată

se predau asediatorilor imaginari

şi-şi aşteaptă osânda

poate că moartea, ultima anemonă într-o mare poluată

se va strânge, ascunzându-mă de mine însumi

incertitudini

mâine va fi o zi mai bună

sunt oameni pentru care maine vine înca de azi

pentru alţii, mâine, este o nebuloasă, o incertitudine şi o amânare

iar eu nici măcar nu înţeleg acest concept

deoarece plutesc într-un azi amniotic

într-o neviaţă numită viaţă

şi oricât m-aş întinde

şi aş încerca să scap din bula asta

şansele sunt minime tinzând către zero

cred că am obosit

m-am săturat de atâta azi

fără trecut şi fără viitor

i-aş cere morţii un respiro

măcar pragul de bătaie să-l simt ferm