dependent de frumos, dependent de cuvânt

curiozităţi

niciodată nu am ştiut să răspund la întrebarea celor mari:

ce vrei să fii când o să creşti mare?

mi se părea ceva inimaginabil acel mare

pentru că mare era norul ce mă urma ca un căţelandru

şi trenul care manca jăratec ori de câte ori plecam la bunici

(aici am băgat o minciunică pentru că eu nu mai aveam bunici şi nici amintiri)

dar trenul era mare şi de fiecare dată ajungea sătul, dimineaţa când ceaţa îşi scutura fusta

ridicându-se dintre brazii singuratici şi dintre şinele căzute fără suflare

din gară, cum ieşeai, îşi deschidea burta o hodoroagă antică

lumea îi spunea rată (mai mult a alint) ce ne inghiţea pe nemestecate

după care tremurând din toate încheieturile şi troncănind sec

îşi dădea duhul în fiecare staţie şi noi coboram la ultima

că acolo se ridica pădurea în picioare şi o întorcea

mare era şi pădurea de avea ea puterea să întoarcă rata

şi apăsa şi grumazul pârâului ce se strecura vai mama lui

dar şi când se mânia de venea răscolind pământ şi case şi pădure

că-l vedeai cu gura plină de pământ, de leaţuri, de rădăcini

dar eu nu mă vedeam nici mare ca pădurea

nici ca pârâul şi nici măcar ca rata care ne căra fără să crâcnească

aşa că întrebarea rămânea aninată într-un zâmbet de copil ce răscolea mormanul de cuvinte

în cautarea celui salvator

dar în sinea mea

gândeam că aş putea fii şi cer şi apă şi foc

îmbrăţişând pământul ce mă uimea de fiecare dată