poveste

poveste

de adormit timpul

pentru reuşita experimentului vom apela la o inversare:

luăm timpul şi-l răstignim

în cele trei dimensiuni acceptate

iar cea de-a patra dimensiune

plecând dintr-un punct

o vom da spaţiului

eu fiind punctul

definit de coordonate temporale

un prezent continuu

vis trecut

şi dorinţă de viitor

întreb...

dacă ţi-aş cere un sărut

cărei coordonate îl vei oferi

punctând spaţiul cu imensitatea lui?

oraşul nesimţirii noastre

zăpada s-a spălat pe cap, şi-a tras o ploaie dezlânată

fără pic de suflu, dar cu un vânt dispus să bată

băltoacele latră la fiecare trecător

sar dintre roţile maşinilor

şi ar muşca

dar sunt sloiuri ce dor

magazinele îşi strâng cozile

pe când orele îşi pierd nerăbdătoare minutele

cerul e greu ca o ceartă stătută

pensie, vot, pomană

urnă pierdută,

oraşul totuşi nu are nici o vină

el cade-n uitare,

apatică

hepatică mină

de-a uitarea

cândva, cineva spunea că lumina nu poate fi iubită

lumina trebuie trăită

dar ce-ar fi ea fără iubire?

o uitare? o chemare?

vocalize-n rogvaiv

cum poţi fi aşa naiv...tocmai tu

nu, nu spun nu

în lumină să te-mbraci

să baţi toaca-n miez de noapte

întunericul să-l ţeşi

cu lumină

şi cu stele

să-l cerni şi să-l pregăteşti

pentru taine-mpărăteşti

să faci coptură aleasă

să-aşterni soarele pe masă

sentimentul inutil al morții

pojghița amăgirilor se crapă

trecutul se clatină ridicându-se-n coate

mormintele se desprind îşi iau crucile-n spate

stol călător spre soare apune

amintirile nu mai spun poveşti

s-au strâns grămadă pe marginea visului

şi-aşteaptă-n tăcere sfârşitul

prescris pe hârtie cu-antet

chiar dacă mi-am băut frica până la capăt

tot mai sunt goluri de umput

rădăcinile sapă în aer

şi ploaia m-aşteaptă cu-un aer stătut

la limita de rupere

sunt locuri,sunt timpuri, sunt fapte…

m-am pregatit! sunt gata!

e tot ce-i mai poti spune-n fata

cand isi ranjeste coasa stirba

vine-o vreme cand cerul se ascunde

temandu-se sa ne priveasca drept in ochi

isi astupa urechile si numara incet

ecoul lacrimilor

soaptele sfasie bezna

pleoapele cad in adancuri

sufletul se ridica ostenit

sleind buza clipei

sunt locuri şi sunt timpuri

ai tras giulgiul nopţii peste rotundul luminii

faţa ta s-a şters din colţul ferestrei

şi numai răsuflarea-ţi uşoară

mai lasă umbre pe opalul visului amorf

braţele tale sparg tăcerea secundei

şi cât de mult îmi doream s-o aud ticăind

să-i simt seva trecând prin iluzia

rădăcinilor însetate

poate că deşertul ucide viaţa

dar speranţa ştie să aştepte, germene-ngropat,

dansul ploii ce pătrunde ritmul

trezindu-mă la viaţă

degetele mele calcă apa

miraj impertinent trăgând năvodul îndoielilor

şi cred că nici soarele nu mai ştie

de ce te-am alungat din noapte

dreptul la viata

ziua cand soarele s-a aruncat in mare

si noaptea a acoperit tot cerul a venit

stelele tac nici sa rasufle nu mai au curaj

iar nevisatele asteapta in coconi de timp

o alta noapte cand lumina se va naste

nimeni nu-mi poate lua calea viselor

e scrisa-n carne dar carnea nu poate

si nu vrea sa scape din capcana viselor

sunt sarpele care-si inghite coada...

n-am timp…

rătăcind printre resturile zilelor

am găsit urmele viitorului măcinate de-ndoială

dar cine ştie mai bine decât mine

cu ce putere

vor fi investiți purtătorii …

liniştea se prelinge spălându-mi obrajii

şi stelele se vor ivi

odată cu taina primei întrebări

joia e ziua mea de pasiențe

am tăiat cărțile

şi-am surprins spaima, avea soarele pe brațe

imediat zațul şi-a schimbat configurația

alunecând pe coada unei comete

cine nu are cuvinte

să-şi vadă tăcerile bulucite

şi gândurile răvăşite…

despre…

liber, fără constrângeri

sunt ceea ce nimeni nu poate ȋnţelege

căci eu sunt cel ce n-are nume

eu sunt

spulberatu-mi-aţi urmele scrise-n nisip

limpezitu-mi-aţi apele ce-am plâns

despicatu-mi-aţi sunetele

şi amintirile

de frică

dar nu m-aţi găsit

n-aţi aflat

ceea ce era bine ştiut

eu nu pot fi alungat

eu sunt sămânţa din semn

urma lacrimilor

miezul sunetelor

carnea amintirilor

şi a trăirilor

eu sunt tu şi tu şi tu

şi voi ştiţi

şi-acest lucru vă macină

apsal modia

lasă-te asediat, lasă-te cucerit

nimic nu se compară cu mirosul impregnat de amintiri

lasă zilele să ţi se culcuşească la piept

soarbe-le fecioria

şi bucură-te că le-ai dăruit noaptea

lasă-mă să-ţi pătrund printre gânduri

să mă strecor, amant adulmecând pulpele ȋncinse

lasă-mă să ar cerurile

ȋmprăştiind stele germinate

cu amăgirile tale

lasă-ne să ne facem datoria

şi cuvintele freamătă atinse de adierea spaimei

frunze risipite cu speranţa jertfei

generatoare de viaţă

prin moarte

dedicaţie

cine nu are nici un păcat să ridice piatra

căci pentru cel ce dă

nu există primejdia secătuirii

ci doar neputinţa celorlalţi de a primi

să te doboare preaplinul

aceasta-i cea mai mare durere

căci nerecunoscători vom spune că s-a lepădat de noi

pentru a se păstra sieşi

şi nu vom recunoaşte-n veci

că l-am ucis

cu ȋmpietrirea sufletelor

iar eu spun...

eseu despre rostire

fericit cel ce ştie a mânui cuvintele

alunecând printre realităţi dureroase

căci mulţimea se va-ndrepta

vrăjită

către alte forme

cu sau fără conţinuturi asemenea

iar făuritorul

va putea şopti

ascunzându-şi aripile

priviţi! am mâini!

ridicând privirea fără degete

neȋmpiedicând rostogolirea intrebării

ce-nseamnă mâini?

timpul ȋşi deschide petalele

ȋnflorind vrerea

şi cuvintele se vor ridica

lepădându-şi moartea

săpând fântini ce-or zămisli viaţă

cuvintele mele există

rănile dispar

ȋmbrăcând armura

sunt

pentru asta mă aflu aici...

fals tratat despre

ce trebuie scos ȋn evidenţă?

nimicul

doar el ţipă după recunoaştere

adevarata natură

ȋşi trăieşte liniştită măreţia

acum şi-aici

"raiul în dreapta, iadul în stînga şi ȋngerul morţii în spate"

cine nu cântăreşte bine ȋnţelepciunea

pierde talerele balanţei

aruncatu-m-ai ȋn viaţă

punte-ngustă

făr de capete şi fără de scăpare

limpezind când şi când

cerurile

poleind ȋntunericul spaimelor

cu acele miriadelor

ȋn faţă se-ngrămădesc visele

ȋn spate spulberate-s toate amintirile

amăgiri trăgându-mă-n abis

şi speranţe proptindu-mi piciorul nesigur

drumul meu nu se termină

pentru că visele

trec din carne-n carne,

plămădind noul

zi ce urmează nopţii

paşi ce continuă urmele mele

şi toţi vor afla că eternitatea

a căzut pradă

zămislirii

ȋncă un pas…

să trăieşti dureros ascultând lumina

cum pătrunde-n suflet

scrijelind retina

despre frică, cu dragoste

adu-ţi aminte că eşti născut din frica de neant
şi numai speranţa a pus umărul aruncându-te-n viaţă
vezi cât de mult contează un strop de frică
ȋn oceanul nebuniei generale
eu ştiu că-s numai frică
şi mai ştiu ca ea ȋmi e aproape
legănându-mă, alinându-mă, gonind toate tăcerile
ea singură aleargă scoţându-mă la liman
şi tot ea va pustii totul,
apărându-mă

de undeva, din spate, coboară vijelios
ca o avalanşă
moartea
da.
pe unde a trecut frica, nu va mai fi nimic
nici măcar uitarea
doar eu,
amintind

poate că nu e prea târziu să-ţi spun
nimeni n-o poate opri
şi ȋn urmă vin
şi rămîn

de ce plângi?

iarna pe pistă

gândurile ning viscolit

şi nici un poem nu vrea să ne troienească

de parcă toate cuvintele se resping electrostatic

moartea e un terminal abandonat

iar viaţa e plină de evenimente portal

ȋn care ne aşteptăm check-in-ul

ȋntre două zboruri de zi şi o forfotă pestriţă

se interpune câte o aşteptare

şi fără să vrei, ajungi prin preajmă

terminal abandonat

fără pasageri aşteptând

ȋn faţa porţii de-mbarcare

ciudat e că nimeni nu se mai ȋntoarce

să fluture batista sau să trimită un surâs

printre buzele ȋnţepenite de sete

setea de viaţă nu urlă ȋmpingându-te

către automatul de apă

şi descoperi că ţâşnitoarele s-au defectat

ȋn plină ceaţă, şal petrecut pe după umeri

se ascund luminile stinse şi tăcerea

ultimului terminal ȋn viaţă…

aruncătorul de cuţite

am fost luat de pe stradă şi numit asistent şef

peste toate erorile şi temerile

viaţa, cel mai bun aruncător de cuţite

se pregătea pentru o nouă stagiune

iar eu sunt alesul

fiecărei zile

fiecărei morţi

trecând toate pragurile

şi catapestemele

mă preling pe umbra

fiecărei nopţi

cuţite la dreapta

cuţite la stânga

cuţite în faţă

din sus şi din jos

cuţit ce pătrunde

prin carne şi os

cu fiece moarte, cu fiece zi

sunt doar stagiune

tristeţe, făclii

toaca

pe când eram lemn trăitor printre uscături

legănându-mi amintirea adânc înfipt, solidar cu pământul

adăpându-mi uitarea la ploile alungate dintre nouri

şi-aruncându-mi visarea către ceruri

cu toate crengile,

cu toate frunzele, dăruindu-mă

„cine ştie să asculte

învăţa-va lucruri multe

bate inima în mine

alungându-mi spaimele

cernând întrebările

alungând uitările”

trimite Doamne pe lume meşterul cu gânduri bune

trupul să mi-l spintece să revărs în cântece

viaţa să mi-o geluiască

să m-anine în uitare

că uitarea nu mai doare

şi dă-mi Doamne liniştea dar nu mă-ngropa în ea

tabelul periodic al elementelor

dumneata eşti prea toxic ca să-ţi afli locul printre noi

masa atomică este variabilă în funcţie de emoţia declanşată

nu eşti compatibil nici cu metalele

şi remarc surprins că aurul, argintul, platina nu se pot alia cu tine

fug precum mercur cu tolba seacă, fără nici o ştire

te-ai putea apropia de teluric

dar cu un consum

inutil de scump

nicio combinatie nu-ţi prieşte

şi nici de schimb emoţional nu poate fi vorba

pentru ca orice contact aduce cu sine secătuirea celuilalt

şi dacă stau şi mă gândesc,  nici nu poţi fi descris

sau încadrat într-o coloană

pe bază de proprietăţi identice

lantanidele te elimină pentru că lentoarea ta iese la iveală

iar activismul tău se reduce la a deschide gura

fără a enunţa nici o lege

tombe la neige

uneori  viaţa se-ndepărtează de tine până când liniile se estompează

alteori se-apropie atât de mult încât simţi că te afunzi în detaliu

ciudat mod de a ne capta atenţia foloseşte viaţa asta

pentru a ne ţintui în fotoliul său

teatru al umbrelor, scena eternelor tânguiri

golul cuvintelor caută să exprime cât mai mult

dărâmând zidurile misterelor de nepătruns

dar ce pot face umbrele?

jurăminte-nflăcărate dansează maiestuos

ninge cu mulţimi de „te iubesc” năvalnice sau şoptite

dar numai adâncimile în care înfloresc nuferii nerostitelor cuvinte

pot să îngroape spaimele cernite

în teatrul umbrelor lumina e bolnavă,

conturul cuvintelor dispare

şi-n golul rămas

înfloreşte visul unui zâmbet