stiluri de a iubi şi de a fi iubit

cum mă iubeşti ?
ca ploaia mi-a răspuns printre chicoteli
şi m-a răvăşit aşa cum numai ea mai ştie a o face :
era asupritoare ca ploaia ecuatorială
când sărutările curg umplându-te până la refuz, până la durere, până la sufocare
lăsându-ţi limba umedă şi grea de atâta şiroire
apoi ca din senin s-a îmbufnat şfichiuindu-mi pielea ca o grindină rătăcită
printre ascunzişurile trupului, smulgând gemete şi false regrete
şi ca să mă împace cumva, m-a învaluit ca o bură de toamnă
când simţi că-ţi cad frunzele, şi cuvintele cu tăceri cu tot
şi ajungi să te rogi să ningă toată ploaia
ca să te răsufli.

cum mă iubeşti ?
ca marea am răspuns răscolindu-i nisipul
şi ghemuirea dintre braţele ce-i legănau temerile
îmi aruncam valurile până la rădăcinile sânilor încercând să-i cuprind
cu răsuflare cu tot şi îi simţeam zbaterea şi dorinţa.
cedându-mi poteci ascunse cu grote şi taine
şi o simţeam cum alunecă între maluri de vis
şi degetele frământau ţărmuri pustiite
sfărâmând parâma săruturilor
şi zbaterea pleoapelor
şi mă retrăgeam lăsând-o insulă
sub răsuflarea grea...

şi mă iubeşte ca primăvara
înverzindu-ma din cap şi până în picioare
şi o iubesc ca cerul
acoperind-o cu pătura norilor şi pătrunzând-o cu viclenia aerului
şi mă iubeşte ca o apă adâncă, unduită
şi o iubesc aşa cum numai copacul iubeşte pământul strângându-l între rădăcini
şi ne iubim, haotic şi sălbatic
aşa cum numai natura mai ştie şi mai poate
să spargă asfaltul, răvăşindu-şi
verdele printre fire.

norul autentic

trebuie să vă spun ceva: am avut o perioadă incertă
când îmi pierdusem uzul raţiunii şi pluteam
mă perindam pe cerul pustiu
gondolă greoaie şi plină de ceaţă
după cum bătea vântul
şi mă simţeam destul de aiurea să mozolesc cu buze de ceaţă
toate vârfurile copacilor ce făceau sluj în faţa mea
şi poalele dealurilor ce fremătau pline de iarbă
secându-mă de rouă, de orice-mpotrivire.
pe undeva, cred, îmi luaseră teama
şi se fereau să mă necăjească
pentru că-mi scăpărau imediat ochii
şi-ardeau pustiit până să-mi aduc aminte să plâng.
cel mai ciudat a fost când am deschis ochii
(din înaltul cerului până-n sufletul pământului)
mă rog, era ciudat că puteam să mă văd şi pe dinafară
şi pe dinăuntru
prin milioanele de ochi faţetaţi de ger
ori lăcrimoşi
cu toate spaimele.
şi uite-mă, am rezistat.
numai eu ştiu de câte ori năvăleau nervii până-n margine
ferfeniţindu-mi buzele cu scrâşnetele lor
fulgerate.
uitarea! bun lucru ce-a fost lăsat pe lume
să ne ostoiască temerile şi alunecările.
de multe ori mă întindeam pe spate lăsându-mă în voia valurilor de aer
trecându-mi umbra peste toate văzutele şi nevăzutele
şi când rolul o cerea, plângeam
alteori râdeam
sau goneam nebuneşte
îndrăgostit până-n măduva boabelor de grindină
de câte o codană sânziană, zână nebună de aer şi spumă
uneori melancolic, pândind luna dintre feliile de ceaţă
bombănind ca un moşneag mereu nemulţumit
ce se vrea ploaie în pământ.
câteodată puneam de-o joacă
şi lăsam soarele să se ascundă, prefăcându-mă că mă topesc
şi plouam ca-n ziua când crucile urcau dealul căutându-şi loc de popas
dar oricât de mult am plouat, şi oricât de mult am alunecat
petrecându-mi umbra
n-am reuşit să mă lepăd de toate cuvintele
şi de toate dorurile
şi-atunci, văzându-mi încăpăţânarea
m-au lăsat la vatră
printre oameni, aşa cum mai fusesem atunci
pe când ridicam coastele corăbiei
între care mi-am înghesuit
perechi-perechi
toate simţămintele, şi cuvintele
(spune sau nespuse) şi tăcerile şi adăstările
cu pauze şi aduceri aminte
şi-am aşteptat
până când toată zicerea lumii
s-a revărsat acoperind totul, sufocând, inundând
astupând tot sufletul şi toată suflarea
sub apăsarea spuselor
şi vorbele au pierit, şi oamenii sufereau
şi fugeau din carte în carte
căutând cuvintele
ce reuşiseră
să scape.

vis împietrit

într-una din zile m-am trezit insulă.
n-aş putea să vă descriu spaima şi nebunia ce m-a cuprins în primul moment
când am realizat că ceva este diferit. cu totul diferit.
cuvintele şi simbolurile mele zburau de colo-colo ca puful de păpădie
părăsindu-mă, lipsit de orice apărare şi împotrivire.
eram al nimănui. eram al mării, al pustiului, al valurilor şi al cerului
mâinile mele (himeră ideatică fără bază reală)
erau nişte alungiri, mă rog,
erau marginile golfului ce se strecurau în mare
tremurate cărări de nisip la limita valurilor
zăcând inerte, fără nervi, fără muşchi
şi fără unghii, da, nici măcar unghii nu mai aveau
erau carne de nisip auriu, cernut, îndesat
răscolit doar de valuri
(măcar dacă aş mai putea să pipăi nisipul, să-l simt)
picioarele mele
(ciudat lucru să înveţi să mergi şi deodată să nu mai poţi s-o faci, să nu mai ai cum s-o faci)
nu, nu mai aveam picioare. din inimă se scurgea până hăt departe, o rădăcină
o ţâţână ce mă ţinea pe loc, înfipt în carnea tare a Pământului
şi de sus până jos era o continuă fierbere
semnale urcau şi coborau
cam cum cred că o fi fost pe lângă scara lui Iacov
că doar acolo se mai lipesc lumile
schimbând impresii.
şi aş putea să mai spun de ceea ce vedeam de jur împrejur
de la linia unde apele mă ling pe faţă
aşa cum numai căţelandrul
mai linge aerul să simtă gustul şi dorul mamei
sau al fratelui de ţâţă
în rest, cu cât mi se întărâtă carnea
şi se înalţă către soare
văd valurile, văd marea până dincolo de locul unde se curbează linia
rostogolindu-se cercuri-cercuri, printre zdrenţele de spumă
şi dacă mă urc pe umerii mei de piatră
îmi văd mâinile, miile de ochi verzi, de frunze,
cerul ce-şi piaptănă norii pe plajele mele
şi nimicul.
jur-împrejur, apele se spală unele pe altele
cum mâinile Pilatului s-au spălat de apăsarea vinii în cerdacul judecăţii
şi-şi văd mai departe de cleveteală
timpul amorţeşte cu capul în poala mea
stelele se caută după constelaţii,
ca să nu se rătăcească tot privind pe fereastră
iar eu mă întreb, cu detaşate,
ce mai faceţi voi
rătăcitori printre viteze uitate aprinse
cu filamentul zvâcnind a neputinţă

Gând de spaimă

Furia lor e şi furia mea
Ei sunt eu şi eu sunt ei
Mâinile lor sunt mâinile mele
Iar ochii lor văd numai ceea ce le arăt
Şi m-au creat pentru că i-am vrut.

Au distrus tot ce ţinea de trecut
Ei strigă în locul meu, vocea mea nu se stinge
Toţi îmi cunosc puterea de care nici eu nu ştiam
Mila, răbdarea, ameninţarea şi raţiunea nu au putere
Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Sângele sânge cere.

Rugaţi-vă pentru sufletul fratelui Alexandru
Dacă vreţi să credeţi că va fi de ajuns.
Dar voi ştiţi că nu e.
Căci l-am luat
Dându-vă unitate.

Puterea se naăte când încerci să supui
Puterea dospeşte, tu singur o spui
Puterea este adevăr
Jumătatea nemâncată de măr
Sentinţa ce-şi cere călău.

Eram sufletul din trupurile voastre
Până când m-aţi părăsit aruncându-vă-n urlete sinistre:
La moarte! La moarte! De ea să aibă parte
Şi i-am lăsat, şi-am râs şi-am plâns
căci nu-i vedeam în moarte

Fata Moşului

Fato! du-te de te plimbă, aiasta-i grădina ta.
şi Eva, căci despre ea era vorba
a luat-o rara prin iarba înaltă şi ipocrită
ce se legăna dezmierdându-i pulpele pline
şi a fost linişte şi pace, până când,
printre sutele de frunze
a călcat într-un spin
ce i-a săgetat carnea a durere
a căzut la pământ secerată de noutatea şi frumuseţea sângelui
şi lacrimi de uimire se agăţau în colţul ochilor
jumătate amuzate, jumătate…
din umbra trunchiului
din aroma fructului
şerpuit,
descolăcit,
sâsâit, lăcuit,
farmazon, descântător
şi atoateştiutor
Şarpele
scoate limba despicată
certând carnea-nvolburată
adunând durerile, stingând fierbinţelile
şi dospindu-i sângele.
fata noastră nici nu mişca
căci leşinul şi uimirea mestecate cu împietrirea
leagănă trup ne-ncercat
prin durere amestecat
Şarpele se-ncercuieşte, peste cap ca se roteşte
se face roată o dată, luna fuge speriată
înc-odată se răstoarnă, stelele cad în bulboană
se răstoarnă a treia oară, pe soare spaima-l doboară
parcă lumea-i într-o doară.
din vârtejul orbitor
se adună-n trup frumos,
os pe os, carne pe os, boiul mândru sprâncenat
buzele de măsurat
iar pielea ce-a lăcuită
solzoasă şi ceruită
gleznele îi cetluiesc, de alte răni o feresc
ce-a mai fost, ce au mâncat
pe unde s-au preumblat
om vedea de n-o-nsera.

gură cască - fenomenologie

era pe la 1908, devreme,
da devreme rău
ori poate că mai bine-aş spune ia, cu noaptea-n cap
ieşisem din mine să iau o gură de istorie
nemacerată
şi rămăsesem aşa cu ochii lipiţi
ba nu agăţaţi de-un colţ de stea
şi-nghiţeam nemestecat
fără măcar să gândesc
nu ştiu cum să spui
dar odată s-a huruit tot cerul în gura mea
de mi-a aruncat timpanele
hăt, în vârful degetelor
şi mi s-au aurit toţi dinţii
(măcar de-aş fi avut şi io mai mulţi,
aşa pă două rânduri ca rechinii
şi-mi zuruiau toate reclamele în cap :
coca-cola, pepsi-cola, chips crocant
always, mars, lion şi marlboro, iceeeeeeeee creeeem)
iar ochii au plecat să caute fructe de pădure
printre copacii ce se lepădau de rădăcini în faţa mea
am dus mâna la gură
(sincer, mi-era că-mi pierd frumuseţe de dinţi aiuriţi)
şi-am simţit aşa ca o gâdilitură-arsură
apoi am simţit o plezneală
în puterea parietalului
şi gâlma vazând că nu poate scăpa
s-o dat cu fundul de occipital trepidându-mă din toate cele
apoi trăgându-mă de limbă (eu, ameţit cum eram)
s-a strecurat pe curba vomerului
şi dusă a fost...
nu ştiu ce vă spui, dar am auzit
tot vorbeşte lumea de atunci, că ceva aiuriu
venit de niciunde
stârnind unde cutremurătoare
printre sufletele ieşite la o mestecare în zori
s-a sinucis, sfărâmându-se
departe de lume
hăt la marginea taigalei
rugându-se de tunguşi s-o prohodească
acu, voi o să spuneţi că toate astea-s născociri
dar la fiecare sfârşit de cireşar, când mă cocoţ la furat
şi înghit aşa cu nenumăratul, cu pumnul şi cu ochii închişi
de câte ori încep a scuipa sâmburii
iese ca aromă de ceruri
şi sâmburii se aiuresc, îs seci şi uscaţi
ca gâlma aceea ce mi-a crăpat vomerul
şi mi-a aiurit dinţii.

joace 1

dintre valuri, de sub maluri
arţăgoase, răchitoase
mii de plauri ca balauri
alungând nouri din ceruri
mâncă apele şi pleacă

scara visului se ţese
alergând printre adrese
roua lacrimii o ţine
de cu zori şi până-n seară
boabă-amară

de la mine pân-la tine
ţopăie, rostogolit
negricios şi burtos
ca certatul greiere
gând grunjos, bolovănos

Joace

oraşul meu provincial
s-a strecurat pe-un ochi de geam
şi a plecat prin lăstăriş
să se aerisească

oraşul meu miriapod
a coborât pe horn din pod
târâş-grăpiş, la drum pieptiş
se răcoreşte în prundiş

oraşul meu cosmopolit
la ora şase-a adormit
din somnul greu de plumb topit
doar vipia-l trezeşte

Vacanţă,

să nu-mi spui că-ai venit să mă alungi
din drumurile ce-mi intrau în tălpi, în ochi, în minte şi în suflet
din praful alb cernut din ale ei volute
din zumzetul ce trece lumile
prezenţelor trecute

ne ascundeam prin colţuri şi fumam
cu ochii răstigniţi pe limbi fosforescente
eternele-ntrebări le aruncam
precum chiştoacele ce sfârâie fierbinte

ici, colo, brobonări spuzite-n piele
şi vise umede cu ce-ar putea să fie
degete-adunând un ce spasmodic
şi din căuşul palmei se ridică
un fir de abur ca o dulce nebunie


peste răbdarea zilelor senine
te-azvârli, plină de dogoare şi uitare

zbaterile muşchiului pitecantrop

în ultimele zeci de ani s-a constatat
ca undeva în străfundurile sufletului rarefiat
(e drept că nu toţi beneficiază de acesta ci numai cei mai slabi de îngeri)
acolo deci, există un filament uitat de evoluţie
ce alcătuieşte numai o nervură
dar care pe timpurile de la începuturi
era un muşchi bine definit
ce împlinea rolul de triangulaţie efemeră
între ieri, mâine şi poimâine
împreună cu un nor
alungat din colţul ochiului pe pervazul sufletului
uneori, norul condensează.
şi în plin diluviu
muşchiul îşi retractează toate vorbele
şi toate trăirile
devenind bilă de foc,
de aer, de apă,
în pământ.

rătăcirile vorbei

trăiam la limita dintre lacrimă şi zâmbet
pătruns şi pătrunzând cuvântul
aşa cum numai lama stiletului se strecoară
până în adâncurile plină de râvnă ale inimii.

frumoşii tembeli ai vremurilor noastre
adună manechinele-n vitrină
şi-n acordurile ample ale tăcerii, dau autografe
pe toate lacrimile zăvorâte

adună-mă din risipirea asta
zidind chilia neputinţei mele
şi fă-mă să uit că iubirea e mortarul
ce ne leagă clipele
năruite-n aşteptarea pietrei unghiulare
aruncate de colo-acolo
printre inutile şi eterne regrete

moartea

moartea are nevoie de linişte
şi liniştea adevărată nu o găseşti decât în adâncul inimii
după o scufundare în marea lacrimilor interioare
dar ca să poţi face marele pas
trebuie să asculţi liniştea
să cobori în adâncurile ei, singur
căutându-te, întâlnindu-te, regăsindu-te
mi-am agăţat viaţa
în cuiul dintre două bătăi
şi-am început să cobor
printre suspine şi bolovănişuri
cu susurul temerilor înfipt adânc în carnea timpanelor
colţuri, steiuri, remuşcări, crăpături şi teşituri, căderi şi uitări
totul făcut să-ţi uşureze până la sângerare călătoria,
până dincolo de capătul lumii
departe de lumea dezlănţuită
uitarea se cucereşte greu
lacrima şi sângele sunt urmele tale
cercul îşi caută toate punctele cardinale
prin care se strecoară dincolo
împlinindu-se sferă
fiecare justificare doare
rupe fărâme, polizând, şlefuind
drumul coboară
zgomotele zburătăcesc speriate
întunericul se lipeşte de visele tale
ca un copil de poalele mamei noapte
eu cobor în timp ce acolo sus,
viaţa continuă să respire
agăţată-n cuiul dintre două bătăi
muşchii încordaţi ţipă
degetele crispate urlă
unghiile înrădăcinate scrâşnesc
lumina se ridică văitându-se,
ceaţă obosită
lăsând în urmă valuri împietrite
de linişte şi-ntuneric
picioarele s-au rătăcit pe drum
nu mai cred nici ele în ceea ce simt
într-un ultim sărut
am ajuns!
acum văd că josul există
mai jos de atât nici nu se poate
aici,
liniştea,
nemişcarea,
uitarea, iertarea
toate acestea există
de-abia aici jos pot spune
că am muşcat cu sete din carnea lor
ascultând măselele
ce macină, fărâmă, sfărâmă,
reducând totul
la gustul de neimaginat
al liniştii, uitării
morţii

Duelul

m-am lăsat amăgit
crezând în cvasitotalitatea rostirii:
„trebuie să vezi”
şi-aşa m-am hotărât să mă nasc
fără temeri, idei preconcepute şi alte ifose
eram o mare de curiozitate
şi întrebările îmi modelau ţărmurile
dând la iveală căldura plajelor
pustii
insula mea paradisiacă
suferea de singurătate cronică
iar vântul îndoielii
spulbera când şi când
nisipul trăirilor efemere, a senzaţiilor
şi a neverosimilului
palmierii, cocotierii şi toată vegetaţia luxuriantă
lipseau cu desăvârşire
accentuând starea de solitudine.
eram o insulă în toată puterea cuvântului
iar marea se învârtea în jurul meu încercând să anticipeze orice dorinţă
iar cerul se lăsa pe vine să mă privească mai de aproape
în timp ce armata tuturor întrebărilor
mărşăluia ridicând colbul Căilor
tensiunea, apăsarea, mustul, izolarea
toate acestea se strângeau
sugrumându-mă cu tăcerile lor
până într-o bună zi, când
vârful imaterial al splendorii
s-a sfărâmat în miliarde de ţipete
sfâşiind pielea netedă a cerului
nemulţumirea, incandescentă şi grea
curge în torente
inundând marea luată prin surprindere
iar răsuflarea fierbinte, plină de bolovăniş verbal mitraliază cerul
uimit şi surprins la rândul său de atâta impetuozitate
absurdul şi inutilul
îmi pregătesc lovitura de graţie.
adevărata lovitură
o voi primi de la o ultimă clipă de luciditate
pentru că,
revolta nu are obiect.
totul în jur se linişteşte
cerul în măreţia şi-n depărtarea lui mă ignoră
marea, ca orice zbuciumare, se retrage de pe câmpul de luptă
şi mă lasă, să sângerez până la epuizare…
mi-am lăsat plajele să fugă după primul venit
îmi schimb culorile una după alta
până la estompare
până la abur
inutilă chemare
căzând vertiginos către nimic
nimic voluptuos în invizibilitatea şi-n singurătatea lui

să luăm aminte

săpături arheologice
efectuate la vreme de lacrimă
au scos la zi ale inimii ruine
şi perfecţiunea zidirii
se adâncea în crăpăturile aşteptărilor succesive
iar cele patru donjoane
măcinate de vreme
răspândeau o lumină difuză
cu toate că uitarea se aşternuse
peste tot locul
şi nimeni nu mai ştia
c-ar fi fost
şi inima în lume
copii se minunează
căci nici unul n-a auzit
cum e să ai inimă
iar bătrânii
când şi când, printre suspine
mai pipăie locul
în care, cândva,
mai înflorea durerea.

absurdicus

în spatele casei, pe-un teren viran
marcat la toate colţurile de cotoi pribegi
creştea în voie o pădure
neagră şi creaţă
de urechiaşi
mai deasă ca gazonul
şi mai creaţă ca un cîrcel rebel
pădurea mea
al cărui proprietar devenisem peste o noapte
ascundea în adâncurile sale
un muşuroi,
o bulbucătură de pământ
negru şi unsuros ca păcura
şi două găuri veştejite
ai căror stăpâni
emigraseră într-o altă poveste
în fiecare dimineaţă intram cu maşina de tuns
şi aranjam pădurea la sprincene
(îi aranjam de fiecare dată un breton beton)
făceam cu roşu buzele muşuroiului
ce se-nvineţeau sub arcul negricioaselor suspine
şi umpleam cu câte un zâmbet
fiecare gaură
înviorând-o puţin
dar toate astea se-ntâmplau
pe când greierele se tragea sub lobul urechii
privind prin gaura cheii
luna strivită
acum, la un an lumină distanţă,
dacă mă uit peste umăr
văd maidanul
prăbuşit sub povara iubirului
pădurea albită imită sepia alunecoasă
iar cele doua găuri s-au certat
mutându-se la extremităţile secundei
ce se titireşte, suveică.
numai muşuroiul meu unsuros
s-a reprofilat şi s-a angajat portar
sforăind toate sinusurile
în timp ce furnicile îmi umblă teleleu prin vene.