despre adâncuri, înălţări şi răsuflări

Marianele mele s-au rătăcit în şanţul din faţa porţii
şi da, a plouat mult, da mult de tot până a reuşit să le umple
val peste val şi mal pe sub mal
tot o jale şi un mâl
strănse
în mijlocul ogrăzii am înălţat multele fricilor
mai înalt decât tot Everestul şi Kilimanjaro la un loc
că ajunsesem să-mi fie frică să te miros
floare smulsă din roua viselor
şi priveam cum te macini
mă miram cum de pot
ciot, netot
frica a ros tot:
şi catapeteasma, şi brâul şi temelia
de-am crezul că ploaia o să mă surpe cu totul
măcinându-mă între ţîţele ei ropotitoare
şi-aruncându-mă cu toate apele
în şanţul de la poartă
dar nu.
numai m-a lins-prelins
dintr-o spaimă în altă uitare
şi-a plecat abur de ceaţă
către alte suflete
şi alte frici
mai mari sau mai mici
numai eu
sită uitată pe acoperişul lumii
mă cern şi m-aştern
o parte pe tine
o parte în mine
iar ce mai rămâne
o parte în vin şi alta în pâine
m-oi da înspre ziua ce vine