rostiri împiedicate

undeva, acolo unde lumea reală a fost scrisă-n carne
stelele săgetează nervul
iar ploaia cade doar la periferie


de câte ori „îmi pare rău” mai poate repara o vază spartă?


mâinile frământă aerul cântând un răspuns privirilor rătăcite
laitmotiv perimat, tăcerea,
susură ca o bandă de magnetofon uzată


m-am adunat până la ultima fărâmă
am închis gura, pleoapele
şi-am început a toarce aşteptarea
firul se tot rupe şi mă întreb
de câte începuturi să mă leg până când
o să mă pot apleca asupra-mi
să-mi deschid inima
ce-aşteaptă?