şi-am fost deşertul de cenuşă...

m-am tras pe partea dreaptă
atât cât să nu-mi stingheresc inima
ori să-mi împleticesc limba printre nespuse
iar deşertul de cenuşă
se cernea spulberându-mă

în prima zi am râs în prostia mea
căutând să despart marele de mic
dar n-am reuşit decât să stârnesc norii
şi-am plouat zile la rând
iar sufletul mi se ridica ceaţă
lăcrimând pe geamuri
ce adăposteau lumina

iar deşertul de cenuşă
mă ispitea cu toată monotonia
cerându-mi să mă ţes lumină
şi-atunci
mi-am lăsat pleoapele să zboare
purtând culoarea peste

m-am ascuns de prăvălirea tăcerilor
avalanşă filmată cu-ncetinitorul
până când s-a mistuit într-un sunet prelung
pod curcubeu peste mulţimea întrebărilor

iar deşertul de cenuşă
mă ispitea cu toată monotonia
cerându-mi sufletul să-i cânte-n surdină
şi-am deschis gura poleită-n cântări
iar luna a tremurat în somnul ei dezvelit
încolăcindu-şi braţe uitate
pe trupul vlăguit
pentru încă o noapte de vis

iar deşertul de cenuşă mă ispitea
cu toată monotonia
şi-atunci
m-am lăsat în vârful degetului ce-i scria în carne
şi s-a cutremurat neizbutind să şteargă
fiecare cuvânt
eram picătură sorbită
iar gura-i râdea cu toate buzele cuvânt
ştearsă-n van de mâna cenuşă
şi-am scris tot
până la ultima picătură
şi s-a bucurat până la ultima răsuflare
neînţelegâng închegarea
şi vremelnicia spulberatei sale vieţi...