Dialoguri puerile

ploaia miroase a munte în vacanţă
iar cerul îşi trosneşte degetele ude
căutându-şi zilele rătăcite
prin iarbă.
noaptea ploaia miroase altfel decât în restul timpului
ploaia de noapte e că o tăcere ciudată
ca o şină abandonată
ce freamătă-n aşteptare.
câteodată,
ploaia miroase a pădure
a alge şi-a spumă de mare
dar niciodată nu miroase a lună
pentru că ploaia de noapte,
ştie şi-şi plânge singură de milă…

***

în palma mea dreaptă
Soarele şi-a agăţat prosopul înnorat
şi-a intrat în apă
croindu-şi drum săgetat, a fugă

în palma mea stângă
sânul tău zgribulit
s-a cuibărit speriat
scriindu-mi linia vieţii de la început

mi-am împreunat mâinile
rugă rătăcitoare
printre verticalele chemării
temător ca un copil în faţa vitrinei

***

ţi-am spus că te iubesc?
mi-ai spus!
ţi-am spus cât de mult te iubesc?
mi-ai spus!
ţi-am spus de ce te iubesc atât de mult?
mi-ai spus!
atunci nu prea mai e nimic de spus…
auzi? stai puţin…cred că au uitat să-mi spui totuşi ceva…
întreabă-mă…
de ce mori?
atât de mult…atât de mult…atât de mult…

***

spune-mi că mă iubeşti…
bine, dar ştii că te iubesc
da, dar vreau s-o aud…de la tine

spune-mi, cât de mult mă iubeşti?
te iubesc…
cât tot acoperişul lumii
cât toată întinderea lungului şi latului
cât toată căldura adunată la un loc
cât toată lacrima ce-am trăit-o

vezi, de asta voiam s-o aud de la tine
eu cerul tău
şi pământul tău
şi plânsul tău
cu toate ale mele…

***

când iubeşti un om suficient de mult
nu poţi decât să-l zideşti în înaltul sufletului
sau să-l ascunzi în adâncul inimii

priviţi! priviţi! l-a azvârlit în tăria cerului
şi mai spunea că-l iubeşte…
a voit să-l piardă, strigă ura
a vrut să-l ardă-n soare urlă invidia
aşa a făcut ca să scape de el!
strigă mulţimea simţămintelor dezlănţuite
dar nimeni nu acceptă faptul
şi nu recunoaşte
că tu din prea multă iubire
l-ai ajutat să-şi găsească locul
să cuprindă tot zborul
de la înălţimea aripilor arse…

priviţi! priviţi! l-a îngropat ca să-i închidă gura
ba nu, l-a îngropat ca să-i astupe ochii
eu cred că l-a-ngropat ca să scape de el
să-l uite lumea
să-l ierte blestemele
dar nimeni nu recunoaşte
că i-am zidit locaş din palmele mele
ca să-l feresc de toată răutatea lor inutilă
căci o rădăcină nu moare
decât atunci când îşi pierde rostul
ori eu, i-am hrănit
frunză după frunză zborul
şi boboc după boboc toată creşterea şi devenirea
rătăcindu-mă-n el…

***

buzele, poarta ultimului sărut
(scârţâie în balamaua ruginită de regrete)
cândva, plecaseră la luptă să te supună, să te cucerească
şi le-am întors din drum strivindu-le cu un surâs întrebare:
rostul porţilor este de a ascunde
sau de a invita la visare?

pe tot peretele
ramele săruturilor pierdute
întind pânze prăfuite

le luasem tiptil urma
dar se tot ascundeau ba după un surâs
ba după o alunecare neaşteptată
spre uitare
ostenite de hârjoană
se culcaseră-n iarba-naltă a amintirilor
şi-ncercau să-şi tragă sufletul
m-am aplecat şi le-am învăluit cu dulceaţa unui sărut
lung cât uitarea.