ravasiri...

cei ce au otrava-n suflet
cei ce zamislesc urgie
iarta-I Doamne cu iertarea-Ti
si alunga-a mea trufie

...

credeam ca moartea doare,
nimic adevarat,
e doar o revarsare
de “am fost” in “am plecat”

Căutări...

sminteala-mi este dată ca povară
e crucea ce mi-o port din loc în loc
m-am alungat din lume şi din viaţă
cu moartea mă retrag pân’la soroc

trecutu-şi doarme somnul în uitarea mea
iar viitorul nu-şi găseşte loc
în mine naşte-moare clipa ce se vrea
o za în lanţul fără de noroc

eu sunt copacul ce-şi dezgroapă rădăcina
şi-o smulge din pământ cu gheare crengi
îmi sfâşii coaja ce-mi îmbracă aspru rana
şi trupul crucii mi-l ofer plângând

nimicul mă doboară cu faţa la pământ
dar până şi pământul se strânge-n calea mea
rostogolit prin vremi dărâm tot ce e sfânt
cu toate disperarea mi-e ispăşirea grea

incapacitate de plata

criza asta sufleteasca
mi-a dat toata economia peste cap
iar la capitolul importuri-exporturi
totul a explodat
nu mai am nimic de oferit
si nici de primit nu mai sunt in stare
sufletul meu s-a-nvaluit
intr-o membrana modificata
de atatea emostatice

din cauza prabusirii cursului
visele s-au imprastiat
cu viteza bilelor colorate
ce curg din buzunarul gaurit, iar
titlurile mele nu mai au nici o cotatie
si nici putere de rascumparare
nu mai am

declararea falimentului
e numai o chestiune de ore
sau zile aruncate la inchisoarea datornicilor
asa ca puteti pastra ca amintire
sau arde
sau arunca
toate hartiile ce le-am semnat
cu propriul sange
la bursa vietii

demult…

pleacă de-aici, ţi-am spus doar că am lepră
şi boala asta-i ca un câine, dă târcoale
mai roade-un os, mai sfâşie în carne
şi ce nu poate dovedi zvârle pe jos

te-ai aşezat în praf şi mi-ai luat mâna
şi chipul, blând mi l-ai întors ca să-ţi văd ochii
în palmă-ai adunat lacrima stinsă
iar buzele-ţi pe faţa-rană-au sărutat

e mult de-atunci, trecutul mă îngroapă
şi rana care-am fost ţi-aşteaptă mângâierea
în fiece apus mă scald şi apoi mor
cu orice răsărit în viaţă mă cobor

omul oglindă

îţi laşi mâna să cadă
şi mâna-mi cade grea
o lacrimă-ţi străluce
eu plâng de vreme rea
arunci pomană-un zâmbet
şi gura mi-o lăţesc
ţi-nfigi unghia-n carne
şi sângele-mi mustesc
reciţi fraze alese
cuvinte seci dospesc
din tot ce omenesc îi
nimic nu am firesc
tu arzi pe-altar trăirea
mimez că ard şi eu
dac-aş putea oglinda
s-o sparg, să fug departe
să scap din cercul greu
laşi palmele pe sticlă
şi-apeşi, le las şi-apăs şi eu
simţim cu-nfiorare
că tu eşti eu şi-n schimb
eu trec în locul tău...

si daca nume n-am...

Simteam nevoia launtrica sa cred. Era o arsura ce ma mistruia si trupul cerea necontenit indurare. Pacea mult dorita nu putea veni din afara. Era in mine, parte din suflet si din trup iar cerul fagaduintei ma cerceta de la ferestra cugetului. Orice flacara ar fi fost buna ca sa mistuie zgura adunata. Sufletul meu astepta cum numai savanna parjolita de soarele verii asteapta focul pustiitor si in acelasi timp de viata datator. Traznetul cade cu uruit asurzitor dar lutul nu-i raspunde, e prea multa asteptare incrancenata adunata-n seva moarta. Fulgere asurzitoare sfasie bolta si se reped haita flamanda sa muste din trupul ostenit. Prima scanteie da semnalul. Vreascul canta a moarte si poarta lumina de la punct la flacara. Rugul tremura in carnea lemnelor si cu un oftat se lasa cotropit. Limbi de foc aduna roua lacrimilor si-o poarta catre inalt...

focule, voinicule,
cearta-mi rasuflarile
spala-ma, albeste-ma
si-n ceara zideste-ma
in catuie sa m-asezi
noaptea sa o luminezi
sa ma faci scara la cer
noptii sa-i cant lerui ler

lumină de la licurici

pe buza gropii se prelinge noaptea
cu tot cu stele şi cu veghea lor
lumina-nchide ochii ostenită
şi se-adânceşte-n somnul viselor

privesc în faţă groapa nesătulă
o poartă ce mă-ndeamnă să o trec
cerul mă ia în braţe şi mă-nchină
şi ploaia i se strânge nod în piept

piciorul crucii se preface-n scară
şi împreună facem pas cu pas
las gura lumii să se-nchidă-n urmă
uitarea ţine loc de bun rămas

pe-un fir de iarbă am lăsat înscrisuri
şi visele pe-o rază le-am brodat
în rouă-mi oglindesc toată mirarea
de viaţă mă dezbrac, mă dau plecat

ecou

auzi cum cântă moartea?
cerşeşte sub ferestre
când roua se usucă
şi-n suflet e pustiu
sub văl de spaimă luna
prin cercuri se ascunde
şi candele aprinde
sub răstignite zări
mă duc, te duci, se duce
şi jalea plouă-n urmă
adie răsuflarea
şi mă petrece-n humă.

moartea bobului de grâu

cerurile s-au aprins când pământul s-a deschis
mână grea ne-a mângâiat şi-n beznă ne-a aruncat...

“mai bine să te usuci decât roadă să aduci
că roada înseamnă moarte
şi nu te-a duce departe”

aşa-şi cântau boabele speriind ungherele
căutând colţurile să nu-şi poarte morţile

în pământ m-a găzduit şi iesirea mi-a zidit
noaptea moartea mă-ncolţeşte, dar e cald şi îmi prieşte
îmi las coaja verbului ofrandă pământului
şi cuvinte rădăcini să caute-n adâncimi
din jur iau tot ce se poate
îmi prieşte dar mă doare
pân’la punctul de cedare
măa desfac şi mă strecor
răscolind pământ şi cer
căci fără soare eu pier
din ce-am fost sunt şi mai mult
şi-mi leg umbra de pământ
mă înalţ, mă întăresc
în spic verde înfloresc
şi mustesc de vorba aleasă
ca să aveţi belşug în casă
litera în mine coace
şi cuvântul nu-mi dă pace
am murit? am renăscut? altul sunt? alt început?
sfarmă-mi gândul, sufletul
ca să-ţi cuprind cugetul
se te ţes în carnea mea unde-am scris istoria

uimirea grăuntelui de nisip

dialoguri


nu ştiu de unde am venit şi nici ce cale o să apuc
ştiu doar că apa mă scaldă-n promisiuni şi valuri trec să mă sărute
visele se şlefuiesc aşa cum toate asperităţile o fac
sau pleacă să caute alte proeminenţe

marea mă alintă, în adânc mă trage
vălurind mişcarea, implacabil sens
sunetul se stinge, lumina se cerne
tăceri unduite şi eterne umbre
cu mâna-i de apăa mă strânge la piept
drumul mă petrece lin, tăcut şi drept
spune-mi unde mergem?
ce am de făcut?
toate ce mai ştiam încep ca să uit
marea nu-mi răspunde, tăcere deplină
şi căderea amplă bucla o înclină
guri deschise ritmic visele aspiră
să le toarne-n creşteri
cu cercuri de lună
spaima mă apasă, mute întrebări
scufundare lină gonind depărtări
gura-nfometată, pândă, aspirare
degete de apa, carne, înşelare
trupul se desprinde într-un spasm visat
şi în pliul moale, cad, sunt încastrat
trupul se-nfioară să mă-arunce-ar vrea
cercul se închide sunt osânda-i grea
timpul se topeşte cu-al său strai mă-mbracă
în tăceri mă-nchide placă peste placă
din mormânt de piatră
simt iar că plutesc
aer şi lumina, dar Dumnezeiesc
scoica-n valuri cade căutând sfârşitul
redescopăr viaţa, reiau începutul
lumea din adâncuri moartă-i pentru mine
în sidef, o perlă, mă întorc în lume.

solstiţiu

ai deschis uşa, m-ai îmbrâncit şi mi-ai spus: du-te!
şi viaţa se desenează pe cer cu subţirimea unui fir de paiang
rătăcind între o eternitate pierdută şi măcinarea timpului cu fiecare răsuflare
cine sunt? de unde vin? Qvo vadis Domine?
avalanşă ce mă târâie
printre furcile caudine ale tuturor tăcerilor
ochii se caţără pe bolta cerului căutând lumina
sufletul se înalţă, cum numai aerul încins am amiezii îşi face drum
către eternul şi îndepărtatul infinit
vorbele mă caută să-mi spună povestea lor
iar picioarele calcă nesigure firul ce vibrează a cădere
…
fete galbene-n cosiţe,
se aleargă înflorite
vrăjind nopţi cu vise grele
sânziene

povestea celui care nu...

m-am născut într-o lume ce-mbătrâneşte exasperant de repede
acum apare soarele şi când scriu aceste cuvinte deja e noapte grea
ca uitarea ce se naşte oarba şi moare

las deoparte primele primele file, albe
iar pentru tot ce urmează anunţul este destul de explicit: surogat
aşa am fost diagnosticat, succint,
galopant, o moarte prematură
surogatul din mine
otrăveste floarea surogat
şi aerul cu miros de pădure surogat
apa curge, cafea mult prea fierbinte ca să mai simţi gustul,
surogat scrie pe colţul lacrimii
sunetul se-ascunde jenat
căci şi-a pierdut tot cea ce avea el mai scump
primele şapte note
pat surogat,
cuvinte goale şi fără gust
trupuri ce tremură sub umbre
şi accidente astmatice
cu gust de sincopă

mă agăţ cu disperare de orice nume
sufletul, velă inutilă şi goală
atârnă ţintuit pe cruce
surogat

departe...

eu cred că…

m-am născut ca să salvez lumea
dar încă n-am aflat ce şi cum trebuie făcut
poate că o să reuşesc să salvez o bucată, o mică parte, adică lumea mea
sau poate că o să reuşesc să o salvez de prezenţa mea
pentru că de alte operaţiuni de amploare nici nu poate fi vorba
nu-s atât de flămând ca Don Quijote
nu-s atât de bătrân ca Romeo
şi nici atât de hotărât încât să ucid toţi balaurii
şi dragonii şi ielele frumoasele şi tot ce mai îmi iese-n cale
poate că o să iau totuşi un braţ de cărţi
o să las uşa către deschisă
şi-o să trec pragul,
recitindu-mă, din scoarţă-n scoarţă

habar nu am avut...

n-am ştiut...

fugeam la fereastră
dar cerului nu-i păsa de temerile
şi de toate frământările
ce mă trăgeau in hora lor dezmăţată
astăzi am plouat, ieri am adiat
mâine dimineaţă poate că o să răsar
sau poate voi cădea bucată cu bucată, lună
rătăcind cărările, norii
fuga s-a oprit in obloane
şi-mi spune povestea unei mari iubiri
din timpurile holerei
furtunile se potolesc în valuri oarbe
şi nisipul suferă că nu mai simte buzele lor



în urmă...

iubeam prea mult literele ca să fug din calea lor
chiar dacă mai priveam din dosul perdelelor
eram acolo
sufeream alături de ele
iubirea de cuvânt era mult prea mare
ca să pot trece strada
mă descheiam de viaţa şi o lăsam să cadă
vântul căuta să se culce
dar inima avea geamurile sparte
şi uşa smulsă din ţâţâni
din flăcările de odinioară au mai rămas
doar umbre dansând printre moarte cuvinte
şi era vremea holerei

libertate

m-am ridicat din colbul drumului
risipit printre nuanţe de negru
iar albul ochilor
se-nţepenise în vârful întrebării nerostite
da dragul meu, ai câştigat
acum ai libertatea de a sluji cu folos
mai zise viaţa şi se întoarse la ceaslovul ei
am ridicat pumnii
mi-am încordat picioarele
iar cerurile gurii s-au crăpat înghiţind ura
atunci, am cerut să curgă foc, pucioasă şi smoală
peste margininile pleoapelor
poţi să pleci, mi-a tăiat-o scurt,
dar ai grijă ca nopţile să nu fie mai albe
ca până acum

ajută-mă să mă ridic

mă strecor printre zile simplu muşuroi de termite
bine clădit, bine închegat pentru a rezista cât mai mult
dar limitat la înălţimea propriilor vise
ploaia îmi bate în geam
şi-mi cere un vis ca să nu mă înece
vântul mă încearcă pe toate părţile şi muşcă la rădăcină
golindu-mă, smulgând hălci de suflet
fără a mai cere voie
doar seara îmi aduce pacea
iar câteva stele miloase se opresc şi intră-n vorbă
povestind despre dispariţia viselor fără mâini
dorul de ducă îşi râde-n barbă
aţâţându-mi zădărnicia cu arsura cangei
în timp ce rădăcinile se devorează
iar calota perfectă ce sunt
ucide toate strigătele ce ard mocnit

ajută-mă să mă ridic
lăsaţi-mă să plec departe-n lume

olfactive

seara miroase a dulce-amărui
sevă rătăcitoare intre pelin, cimbru, rozmarin şi iarbă
rumegată pe îndelete de stele visătoare

noaptea miroase a leoaică tânără
tăvălind iarba şi lingându-şi ghearele
ce-au sfâşiat hălci de lumină

viaţa miroase a uitare
şi a repetitiv început
ceva pierdut între cutele aşternului
cu mult înainte de a te trezi

din tot acest ocean de urlete
te ridici, miros timid,
spălat de toate temerile şi fricile
până la adânca pierdere a identităţii

undeva, cândva

uneori ultima zi înseamnă mai mult decât sfârşitul
e un amestec de avalanşă, explozie solară, potop şi secetă
amestecate în eternitatea unei clipe, ultima
gura usucată, scutură pulberea cuvintelor
sufletul geme stins sub năvala amintirilor
inima se sfarmă în mii de ţincuşe
iar lacrimile se revarsă potopind tăcerea
ultima zi se restrânge la dimensiunea clipei
şi se agaţă cu disperare de marginile ei
carpe diem! îndemn greu de urmat
când nimeni şi nimic nu te ascultă

Vineri

mă gândeam că numai un sălbatic de pe o insula pustie
poate să se cheme vineri
şi să ajute la gospodărie făcând una alta

cerul m-a-nghiţit şi mă poartă cu el de colo colo
printre stele, vise, iubiri şi uitări
se lasă uşor, puţin mai la vale de capul bunei speranţe
şi mă cloceşte la lumina sugrumată a iernii
norii coboară, înconjură ieslea
şi se freacă la ochi a mirare

paşi de dans printre stâncile ştirbe
dune ce-şi trag broboada ierburilor peste frunte
şi se opintesc să iasă din valuri
pescăruşi, fregate şi stropi de apă
ce se stecoară printre orele ostenite

mai e o noapte până cad cu sâmbăta-n braţe

Joi

astăzi nimic nu se leagă
soarele e ocupat şi nu poate să ma ajute la spectacol
m-a lăsat sub un nor cu umbrele răscolite
clorifilă căutând lumina

ploaia se-arunca pe asfalt
într-o isterică şi inutila revărsare
iar pământul dintre straturi se spală pe faţă
şi se joacă de-a ascunsa.

iarba-mi creşte, cerul plânge
liniştea în zid mă strânge
umbra-mi iese din pământ
se lasă dusă de vânt

ce poţi spune când nu ai nimic de spus?

noaptea se strecoară în aşternutul tău
fără să ţină cont de vecini
sau de gura slobodă a lumii
te strânge între coapsele ciudat de reci
şoptindu-ţi tandru: să nu mă-ntrebi câţi m-au avut
te opinteşti, transpiri şi-adormi
gândintu-te că niciodată nu ai timp s-o domini
e mult prea nestăvilită
şi îndătărătnică
precum Catarina cea fără vină
ca încheiere pot să vă spun
că noaptea miroase a pelinşi-a mentă strivite
între două gingii dornice
de aducere aminte

miercuri

rădăcini anchilozate, pline de monturi, strivite
se târâie prin noroiul uscat
al sensurilor
cerşind puţină aromă de reavăn

astăzi mă dor toate cuvintele
şi cărămizile vechiului turn aşteaptă cuminţi
printre pietre de temelie
şi rădăcinile pierdute ale tumulilor

6 feet under
dar parcă nici pământul nu mai suportă
se revoltă-n legea lui de suflet urieşesc
măcinându-se până la fărâma sunetului

marţi

am încercat apele Iordanului
şi ele urcau pe principiul vaselor comunicante
răscolindu-mi toate meandrele şi apusurile sufletului
şi nu mai găseau necurăţenie

trupul s-a zidit în pielea lui
iar apele urcau năvalnic, cotropitor
trecând pe lângă rana din piept numită uneori inimă
şi-aruncându-se-n vâltoarea cuvintelor

gura mea, fântână nesecată
se-ntinde-arcadă peste toate câte le-a-ngropat
apă vie în deşertul chinuitoarelor regrete
oferindu-şi preaplinul ochilor, izvoarele tămăduirilor

luni

ziua de azi a-nceput bine
m-am trezit într-o postura cel puţin ciudată ca să nu spun altfel
ceru-mi căzuse-n braţe, inert şi încerca şi-mi dea de-nţeles
că doar respiraţia gură la gură mai poate salva ceva
un vis, un nor, o adiere

l-am sprijinit cumva şi i-am descheiat vipia de la gât
răsuflarea lină se rostogolea din adâncuri
aducând un strop culoare
şi-un abur pe oglinda rece
mă bucur c-am putut face ceva

ca să nu se sperie de-atâta secetă
mi-am lăsat pleoapele
cu anunţul acela scris pe-un carton decolorat
concediu de boală,
vă rugăm reveniţi mai spre toamnă

lin...

logica mea extraterestră

nu! nu e bine aşa!
şi toate piramidele s-au desfăcut instantaneu
luând calea deşertului.
Nilul şi-a luat toate revărsările
şi le-a aruncat de-a valma-n mare
iar papirusul s-a strâns până la stadiu incipient
înghiţind toate hieroglifele

de ce atâta muncă-n zadar?
şi florile s-au scuturat strângându-şi inutilitatea
în leagănul sec al seminţei
iarba s-a-ntors urmându-şi rădăcinile
în întunericul fără reproşuri
şi-n lume… a început
sfârşitul

trilurile se scutură
rostogolite prin rigolele tăcerii
lacrimile se-agaţă cu ghearele de vârful ţurţurilor
oferindu-se morţii
…”ce bine că sunt, ce bine c-am fost”
pierdut de cuvinte, o aripă frântă
rugină pe-un vârf de peniţă

Sunt zile…

sunt zile in care vremurile se dau peste cap
de doua ori sau numai odata
si ma lasa asa, de-o mirare
fara cuvinte batute-n taste
si fara chef
privind cum trece apa puntea
ziua de azi
s-a opintit sa faca o tumba
si a ramas intepenita in aceasta inserare
am ridicat-o usor
sa nu se sminteasca
si am trecut pe la dumneavoastra
sa va dam buna seara

manea

balada cocoşului de munte

lăsai soare, lăsai iarbă şi pădure şoptitoare
şi crezui vorbele-i sparte
ce mă poartă-n altă parte
în regatul bălţilor
la largul Crivăţului
cuibul nu m-a cunoscut
rădăcină n-am avut
liniştea scursă din cer
m-a vrut să-i fiu scutier
alte vânturi, alte şoapte şi alte drumuri deşarte
în regatul mărilor şi al pescăruşilor
iarba mea, nisipul lor
mistuite de un dor
de zbuciumul valurilor
du-te vreme, vino vreme
rădăcina-n aer geme
şi mă trage
la adânc
în zeflemitor mormânt

cum e Doamne ca să mori?
e ca zborul pân’la nori
şi rămas bun cum îţi iei?
fără vorbe de prisos,
ochi în ochi te oglindeşti
şi de drum te pregăteşti

aripa mi s-a scrumit
drumul meu l-am rătăcit
păsăretul îl încurc
cântul meu
jelit
pierit
se usucă-n asfinţit
îmi duc drumul-n stepă rară
ceru-l oglindesc pe seară
vorbele uscate dor
în strânsura
strofelor
şi mă salt în cerul gol
zbor greoi, suflet domol
norii fug, lumina curge
şi nimeni nu mă ajunge

dincolo de ele

am luat la repezeală o zi însorită, am tras-o pe mine
şi-am coborât în grădină
totul era perfect
iar cafeaua mă trăgea de nas, de mustaţă
şi mi se băga în gură dezinvoltă
ziarele neinventate
zăceau la umbră în aşteptare
un zumze, un ţiut prelung
şi tot cerul fericirii
s-a umplut de un nor de litere ucigaşe
ce curgeau încontinuu,
cascadă de cuvinte
nerostite
am încercat să mă feresc,
nu era loc unde să mă pot ascunde
eram expus
avalanşă de cuvinte, fraze, idei
ostenit şi agitat le-am cerut explicaţii
dar versurile curgeau fără milă
albindu-mă cu lipsurile lor
de noi poţi să ai grijă
numai de tine nu.
ce ne facem dacă tu nu mai eşti?
se auzea din spatele cascadei de cuvinte
soapta unei tăceri speriate...

printre cuvinte

viaţa mea, o grădină prin care se plimbă agale anotimpurile
răvăşind petalele amintirilor
uneori, dimineaţa,
cobor şi mă-ntrec cu propriile mele vorbe: melc melc codobelc
iar ziua mă soarbe în pântecul ei, cochilie aurită
şi mă zideşte întru uitare
sunt zile când aduc a ploaie
de mi se umflă baierele sufletului a preaplin
iar cuvintele se rostogolesc duse de vânturi reci
alteori, îmi tună şi fulger pe câte o idée
trântindu-mă arc zigzagat la pământ
şi mă scurg până la ultima rădăcină ce mă-ngână
a jale, a ort şi-a cenuşă ce-o port
sunt zile când mă lipesc
ulucă strâmbă în gardul uscat
sorbind suflul străzii şi toate şoaptele ei:
doi copii, şi-au împărţit perechea de role, el pe-a dreaptă
ea cu inima cât un purice, stângace
repezind aerul cu mâinile libere
printre hohote gâlgâite
a spaimă dusă
o bătrână îşi sprijină zilele
în albul ivoriu
traversând temătoare încă o zi
doi tineri şi-agaţă săruturi
pe-un filtru de ţigară
şi privesc, aşa departe, dincolo de zile
maşinile se strecoară printre zile
respectând banda continua
iar cuvintele-au înţepenit
lângă semafor
de cele mai multe ori
seara mă ia de urechi şi mă duce-n casă
mă ceartă, mă iartă, mă spală de rele,
cuvinte cernite adună,
mă simte
sărutul ei rece prin poartă mă trece
şi-adorm murmurând
cândva am să mă fac eu om mare
sau poate că nu atât de curând