moartea bobului de grâu

cerurile s-au aprins când pământul s-a deschis
mână grea ne-a mângâiat şi-n beznă ne-a aruncat...

“mai bine să te usuci decât roadă să aduci
că roada înseamnă moarte
şi nu te-a duce departe”

aşa-şi cântau boabele speriind ungherele
căutând colţurile să nu-şi poarte morţile

în pământ m-a găzduit şi iesirea mi-a zidit
noaptea moartea mă-ncolţeşte, dar e cald şi îmi prieşte
îmi las coaja verbului ofrandă pământului
şi cuvinte rădăcini să caute-n adâncimi
din jur iau tot ce se poate
îmi prieşte dar mă doare
pân’la punctul de cedare
măa desfac şi mă strecor
răscolind pământ şi cer
căci fără soare eu pier
din ce-am fost sunt şi mai mult
şi-mi leg umbra de pământ
mă înalţ, mă întăresc
în spic verde înfloresc
şi mustesc de vorba aleasă
ca să aveţi belşug în casă
litera în mine coace
şi cuvântul nu-mi dă pace
am murit? am renăscut? altul sunt? alt început?
sfarmă-mi gândul, sufletul
ca să-ţi cuprind cugetul
se te ţes în carnea mea unde-am scris istoria