solstiţiu

ai deschis uşa, m-ai îmbrâncit şi mi-ai spus: du-te!
şi viaţa se desenează pe cer cu subţirimea unui fir de paiang
rătăcind între o eternitate pierdută şi măcinarea timpului cu fiecare răsuflare
cine sunt? de unde vin? Qvo vadis Domine?
avalanşă ce mă târâie
printre furcile caudine ale tuturor tăcerilor
ochii se caţără pe bolta cerului căutând lumina
sufletul se înalţă, cum numai aerul încins am amiezii îşi face drum
către eternul şi îndepărtatul infinit
vorbele mă caută să-mi spună povestea lor
iar picioarele calcă nesigure firul ce vibrează a cădere
…
fete galbene-n cosiţe,
se aleargă înflorite
vrăjind nopţi cu vise grele
sânziene