uimirea grăuntelui de nisip

dialoguri


nu ştiu de unde am venit şi nici ce cale o să apuc
ştiu doar că apa mă scaldă-n promisiuni şi valuri trec să mă sărute
visele se şlefuiesc aşa cum toate asperităţile o fac
sau pleacă să caute alte proeminenţe

marea mă alintă, în adânc mă trage
vălurind mişcarea, implacabil sens
sunetul se stinge, lumina se cerne
tăceri unduite şi eterne umbre
cu mâna-i de apăa mă strânge la piept
drumul mă petrece lin, tăcut şi drept
spune-mi unde mergem?
ce am de făcut?
toate ce mai ştiam încep ca să uit
marea nu-mi răspunde, tăcere deplină
şi căderea amplă bucla o înclină
guri deschise ritmic visele aspiră
să le toarne-n creşteri
cu cercuri de lună
spaima mă apasă, mute întrebări
scufundare lină gonind depărtări
gura-nfometată, pândă, aspirare
degete de apa, carne, înşelare
trupul se desprinde într-un spasm visat
şi în pliul moale, cad, sunt încastrat
trupul se-nfioară să mă-arunce-ar vrea
cercul se închide sunt osânda-i grea
timpul se topeşte cu-al său strai mă-mbracă
în tăceri mă-nchide placă peste placă
din mormânt de piatră
simt iar că plutesc
aer şi lumina, dar Dumnezeiesc
scoica-n valuri cade căutând sfârşitul
redescopăr viaţa, reiau începutul
lumea din adâncuri moartă-i pentru mine
în sidef, o perlă, mă întorc în lume.