omul oglindă

îţi laşi mâna să cadă
şi mâna-mi cade grea
o lacrimă-ţi străluce
eu plâng de vreme rea
arunci pomană-un zâmbet
şi gura mi-o lăţesc
ţi-nfigi unghia-n carne
şi sângele-mi mustesc
reciţi fraze alese
cuvinte seci dospesc
din tot ce omenesc îi
nimic nu am firesc
tu arzi pe-altar trăirea
mimez că ard şi eu
dac-aş putea oglinda
s-o sparg, să fug departe
să scap din cercul greu
laşi palmele pe sticlă
şi-apeşi, le las şi-apăs şi eu
simţim cu-nfiorare
că tu eşti eu şi-n schimb
eu trec în locul tău...