iarna vrajbei noastre

hei omule pomule,
vezi că îţi pierzi zilele, strigă soarele şi piere, într-o clipă de tăcere
iar marea cu valul său, mă adună şi mă spală, în noapte mă înveleşte
în uitare m-adânceşte, şi-n şoapte mă rătăceşte

ies din zile zdrenţuite
amintirile fărâme
curg din mine
urmă-n moarte
şi mă spulberă în noapte

m-aş strânge la sânul tău ochi de dor, limbă de şarpe
cu veninu-ţi să mă-mbăt răscolind întreaga moarte
iederă pe-al tău picior m-aş târî încetişor
visul mi l-aş împlini şi-n carne ţi-aş înflori

arc m-aş face-n palma ta
să-mi vibreze inima
sângele să-mi fiarbă-n vene
până-n moarte să mă-ntind
din cercuri să te desprind

prea mult pentru o lingurita

picioarele mele-s reci ca gheata
mi-au iesit in cale, putin dezorientate
si-acum isi cauta de drum
ostenit si el sub tacerea colbului

“untura de peste se administreaza de trei ori pe zi pentru a preveni rahitismul”

undeva in adanc
sufletul, prizonier de soi in celula de lux
se reazema de tacerea inexorabila
dorindu-si chiar si o ferestruica zabrelita

“supa de pui pentru suflete rastignite-n fereastra”

iritarea se intinde la soare
pata de ulei pe obrazul mancat al timpului
minciuna debusolata nu isi gaseste locul
iar moartea a intrat in coma

“si atunci iepurele s-a dat de trei ori peste cap…”

Va rog sa va luati medicatia si sa nu mai razuiti varul de pe pereti…

mesaj intr-o sticla sparta

m-am lovit de buza timpului
si roiuri de amintiri si-au luat zborul
spulberandu-ma-n irizatii inutile

de cele mai multe ori
las lumea de la suprafata si ma retrag
acolo unde nebunia are alt nume
si nici nu are cine sa se uite
cum umbla dezbracata

intunericul palpaie in tuburi catodice
si evenimentele curg nestanjenite
acolo in piata, printre tarabe,
fiecare isi striga nemultumirea
senila, murdara si fara pampers

se pare ca bunul simt a disparut de la domiciliu
iar hoardele revolutiilor au dat navala furand tot ce se putea din cotiga Bubulilnei
din scara valorilor si-au facut torta si dau foc normalitatii
iar valvataile se ridica pana la cer
zgaltaind tronul de domnie

povestea viermilor de matase se toarce-n fir curat ca lacrima
caci ei se jerfesc pentru ca istoria
cu feciorelnica si tremuratoare mana
sa-si poata desena crimele si planurile de uzurpare
aruncand normalitatea la groapa de gunoi

secretele murdare se scot la aerisit odata la cincizeci de ani
lasand norul de cenusa radioactiva sa se cuibareasca in oasele calcinate

porniti inainte tovarasi si nu va bateti capul prea mult
vom avea noi grija sa va trasam drumul catre buza prapastiei
unde am pregatit jertfelnicul si arderea de tot
iar chivotul legilor il vom sparge-n fata voastra
ca sa vedeti ca imparatul este gol si ca nimic nu-I acopera goliciunea

de la suprasaturare, tuburile catodice s-au spart
si toate evenimentele au curs umpland locul cu sange si muci
azi n-am nici un chef sa fuck ordine si curatenie printre zdrentele astea peticite
asa ca o sa ma scuip, un ultim strop de nebunie in sticla asta lucida
dupa care ma duc sa-mi fac o cafea cu verde de paris si basca rosie de revolutionar

Iubire multilevel

Cineva s-a decis să mă introducă în sistem.
(Aflase că-mi doream schimbarea)
Iubirea te poate ajuta să te schimbi şi nu uita,
Palmele primite te vor întări.
Şi palme am luat (chiar dacă sufletul îmi cerea să ofer).
Ei da, mă şi vedeam milionar,
Oferind iubire din contul meu. Gol.
Acum trebuie să-ţi faci reţea.
Vino! îţi voi arăta totul.
Şi am fost, bară la bară.
Dar în urmă rămâneau doar dorinţe
Căci lumea nu mai voia să se implice.
Dacă nu poţi să-ti faci reţea, şi să devii alt om,
Rămâi măcar un simplu consumator.
Ce? Îţi strică?
Şi am rămas. În reţea.
Simplu consumator.


2008-02-01

Ma caut

Sunt ou stelar din lacrimă divină
Sunt un nebun cu ochii întredeschişi,
Justific nostalgia ce ne doare
Durerea naşte în deşert dervişi.
Sunt greu, sunt dur, gunoaie mă amestec,
Impur latent dau focului răsplată
Pe dunga universului sclipesc,
Iar inima, în mii de stele crapă.

2008-01-28

despre moarte numai de bine

mulţi te acuză de răceală moarte
dar nu ştiu ce-nseamnă singurătatea
când nici măcar lacrimile
nu mai au pic de căldură.

mulţi cred că eşti urâtă
dar nu vor să privească în oglinda bătrâneţii
acceptându-i slăbiciunile şi durerea
până când nu dispar sub maree.

ei spun că eşti dezgustătoare
putridă şi mirositoare
dar n-au văzut ce-nseamnă sărăcia
sub norul muştelor înviermuită.

atâta timp cât nimeni nu ştie
şi nu vrea să ne spună
voi crede că plânsul omidei din cocon
e preţul pentru povara aripilor.

voi respira altfel
voi vedea altfel, voi gândi altfel
dar întrebarea-nfiptă-n suflet e:
îmi voi aminti de tot ce-a fost?

sau déjà nu mai contează?

2009-03-08

două fără

priveşte cum mă cerne tăcerea de cenuşă
şi gura-mi este plină de spaimă şi de dor
o lacrimă strivită pe pleoapa de rugină
o sfâşiere-n vise aripă ruptă-n zbor

***

cu vise revoltate-ţi umplu urma
şi caut rana somnului ȋn ochi umbrit
omăt ce ȋţi mângâie răsuflarea
şi-n şoapte răscolite foc mocnit

cu rădăcinile-n cer

o idee pe cât de nebunească pe atât de normală astăzi
îmi spune că trebuie să trec pragul
aşa cum numai Carol a făcut-o de mână cu Alice
„but who the fuck is Alice?”
acum în iarnă
e mult mai uşor să-mi strecor
crengile atinse de calviţie
greu nu e să mergi
ci să te schimbi
dar ştiu că fiecare piedică
e doar un test
drumul în iarnă
e o imersie într-un ocean de regrete:
viscole, troiene, spulberări
totul într-o curgere continuă
primul pas e mai greu
şi vântul care te taie…
am ajuns
văgăuna îşi molfăie întunecimile
mă las în genunchi
ea-mi sărută crengile
apoi mă înghite cu totul
o cădere-n condensarea seminţei
rădăcinile mele gustă libertatea întunecată şi umedă
plăcerea de se întinde până la rupere
fără moarte, fără putrezire
aerul le prieşte, gerul nu le sperie
până şi cerul se strânge în faţa crispării
„rădăcina mea, o floare, ce îşi drum în soare
mă agăţ de-un nor uşor şi-nvăţăm moartea ca zbor”


din cerul gurii-mi izvorăsc toate cuvintele

circumcizie

cum să te ştie lumea
dacă stai ascuns printre ai tăi?
noaptea, luam câte un cuvânt
şi-mi retezam rând pe rând rădăcinile
dacă primul pas a fost mai greu
cu următoarele am reuşit să-mi părăsesc locul
chiar dacă sângeram din toate cioturile

locuri noi, copaci noi, situaţii noi
strânge-te că nu avem loc, sau fă ceva
şi crengile-mi cădeau
căutând urma cuvintelor

rădăcinile, retezate
crengile căzute
tulpina plină de regrete
sufletul,
rătăcitor în închisoarea inelelor

şi vreme e ca să ucizi

copii mei de cuvinte
mă nasc în fiece nou poem
mă leagă cu câte-un vers şi mă aruncă-n lume
simulând sinuciderea prin acest bungee jumping
dar zborul, visarea, mult prea scurte
se termină-ntr-o fundătură

moartea violentă are urme de sânge

mă apropii de fiecare poem, îi aranjez cuvintele
îl şterg de praf şi de uitare, presar petale de nu mă uita
şi las luntrea să-şi găsească drumul

când dispreţul ucide
nu mai poţi face nimic ca să scapi
de spaima ce-i sclipeşte în rimele îngheţate

pentru a nu mai vedea suferinţa
am ales să rup orice mugur
ce-ar apare pe această ramură uscată
sau poate că e mai bine să ucid
această pasăre cântătoare
pre numele ei… suflet

cinemagie

ieri am vazut un film
de undeva de pe la mijloc
fara sa-i stiu numele
actorii – simple masti sau regizorul
dar mi-a placut

daca ma intrebati despre ce era vorba
cred ca as putea rezuma astfel:
o batranete ce rateaza sinuciderea
pentru ca varul Parkinson
isi bate joc de degetele de la maini
iar cele de la picioare
nu pot incaleca cum trebuie
tragaciul.

In film moartea arata frumos
ca un buchet de trandafiri portocalii
pe capacul lacuit al noptii
pamantul cu buzele desfacute
asteapta cumva rusinat
de indecenta sa

filmul se termina in plina ninsoare
si albul se lipeste sfios
de gaura neagra
oare cat mai trebuie sa ninga
pentru a-mi acoperi
toate ranile si tot mucegaiul?

doar odata

la inceput am fost cuvant
si umbra imi plutea pe apa nespuselor
infiorand-o, valurind-o
pana la buza urletului neazit

caci de-ar fi fost doar atat
si tot era indeajuns

dar tot nespusul macina
el pustieste
cuvantul in intreg in istoveste

din doruri grele-ncet am condensat
si m-am zidit in lutul rece si intunecat
sa ma rostesc, sa-aud, cuvantul sa-l ingan
si linistea s-o sparg cu-n ras pagan

astăzi am să scriu ceva inutil

am deschis gura să spun ceva:
inutil să mai spun că nu a ieşit nimic
cuvintele îmi cad direct la coş
şi nici măcar nu trebuie să le adun de pe jos
au învăţat drumul
s-au resemnat
să ajungă acolo
acolo unde le este locul

cândva credeam că fiecare răsuflare este o revoltă
dar până acum nimic n-a muşcat mai adânc
decât indiferenţa

capul meu piatră de moară macină aşa-ntr-o doară
pulberea de vorbe goale se revarsă, peste tot
şi mă ronţăie în cot

cu vorbe goale dacă mă îmbrac
şi visele îmi crapă a scoarţă de copac
mi-e seva inutilă şi-o scuip în muguri noi
chiar dacă ştiu că vor ajunge la gunoi

fereastră către curtea din faţă

somnul, o continuă plutire
într-o luntre ce-şi caută drumul
printre vise

veghea, o cascadă
în vâltoarea căreia regăsesc toate clipele
lipsite de culoare

viaţa, o cameră plină de igrasie şi mucegai
păstrează, undeva ȋn urmă, tot griul
adunat

eu... escaladez ferestra

fără soţ...

fiecare îşi poartă muntele de disperare
fără să ştie care-i gustul libertăţii
un punct luminos pe cerul gurii
gustul suferinţei

din carne, din sânge şi din trăiri amăgitoare
croim câte o revoluţie istovitoare
ne aruncăm în valuri fără rost
şi din năvoade pierdem tot ce-a fost frumos

viaţa pare că-i frumoasă
dar în jur miroase-a sânge
moartea plânge şi suspină
când nu poate, când n-ajunge

de multe ori, nici măcar iubirea
nu mai reuşeşte s-acopere
paloarea cadaverică
ce ne descompune în lumini şi umbre

rugăminte :
nu lăsa gerul indiferenţei
să-ţi ronţăie mugurii sufletului

intrebare...

exista oare o fiinta perfecta, fara vicii?
intrebarea imi cade de pe buze cu zgomot sec
as vrea sa pot sa ma simt bine
acum ca tot am scapat de ea
dar nu-i asa.
si stiu ca de la ea mi se va trage
caderea in adanc
ma aplec
o ridic si o arunc iar
dar inutilul se opreste la picioarele mele
o lovesc
dau orbeste in ea
sangele mi se amesteca sleind noroiul
iar lacrimile in succesiunea lor
ranesc tacerea din jurul ei
intrebarea mea
asteapta…
are cineva un raspuns?

ruinare...

azi noapte te-am visat
mergeai mai greu, batraneste
si am luat curtea de la un capat la altul
la un moment dat
te-ai asezat intr-un colt la umbra
si mi-ai spus:
-uite, incepe sa te manance igrasia
si mucegaiu-ti infloreste-n pete
pacat de mandra zidire
aproape ca m-am prabusit intreband:
-si cat mai e pana…
-apoi mai baiete,
cand v-am dat puterea de a avea secrete
am facut-o ca sa-mi fiti asemeni
dar v-am si spus:
“nu e nimic ascuns care sa nu se dea pe fata” pana la urma
asa ca te rog…
ai rabdare cu mine…
nu ma ispiti…

despre disparitie si rasuflari pierdute

hai cu mine!
ai spus, pregatindu-te de plecare
iti priveam linia gatului
si tresarirea sanului
eram la unison:
doua rasuflari
doua spaime
doua taceri
primul pas in plumb turnat
urmatorul in lemn sculptat
dupa care, aripa mangaie rasuflarea lumanarii

accident poetic

aseară am rămas în pană de inspiraţie,
mi s-a oprit motorul şi m-am dezmembrat de la golurile sufleteşti
am dispărut de pe toate radarele,
undeva la limita dintre jungla spaimelor apăsătoare, sufocantă,
şi linia sinuoasa a uitării, plină de valurile lui a fost odată…
toate rimele şi visele s-au împrăştiat
pe o raza solară
îngreunând identificarea
speranţei
s-o fi prăpădit?
nu ştiu, dar dacă e adevărat că speranţa moare ultima
eu sunt decât o pată de culoare
uleioasă…
pe cerul poemelor

mâine mă voi retrage pentru revizie
iar apoi voi relua orele de zbor (ultima înregistrare…)

eclozare

în adâncul sufletului ferite de lumină
mii de ouă, mici, albicios sidefii
din care îmi ies vorbele
revărsându-se-n lume
cele mai multe sar la gât
lăsându-şi veninul în uimirea morţii
altele se-nfăşoară gâtuid bucurie celor din jur
iar cele mai multe se pierd sâsâind spaime
şi repulsie printre trăitori

veni-va o vreme
când surpa-se-va leagănul vorbelor
şi lumea va scăpa de şerpuirea veninoasă

nu te lăsa-nşelat de frumuseţea culorilor morţii
şi fereşte-ţi paşii din calea vorbelor
pline de venin

donator universal

mi-am ratacit anii printre pasi inutili
si in afara de curiozitatea ce-mi sparge ochii nu am vazut nimic
la inceput a fost cuvantul
si il primeam de oriunde ar fi venit,
fara sa-l cert, fara sa-l ravasesc cu tacerile mele
apoi am aflat ca dragostea vindeca
si in trecerea mea pansam toate ranile pamantului
si toate sparturile cerului
respirand nori negri
daca tot am strans vorbele in suflet
mi-am zis ca poate e timpul sa ma insamantez
si mi-am semanat toate cele stiute
revarsandu-mi revoltele
pana n-a mai ramas loc curat, nevorbit si neacoperit
si am vazut nimicul rasarind sub urma trecerilor
am mai vazut mustirea intunericului
si putrezirea vorbelor macinandu-se intru lauda putregaiului

si daca tot nu mai am nimic de dat
am sa ma frang, particele
si-am sa redau sangelui libertatea
lasandu-l sa-si caute cupa
impartasaniei.

despre moarte şi alte lucruri mărunte

cum e oare ca să mori? am întrebat vântu'n zori
e ca dulcea adiere ce de pe buze îţi piere
te laşi încet la pământ
şi te şopteşti în descânt:
deschide-te poartă grea ca să iasă umbra mea
amintirile să-mi ţeasă
să-mi crească iarba pe casă
în lumină să sorească
şi din ploaie să mai crească

cum e oare ca să mori? întreb noii călători
e-o continuă mişcare dintr-o zare-n altă zare
până când cazi în uitare
aici sufletul îţi plânge
dincolo lumina-ţi frânge
săruţi tot, eşti rouă-n zori
eşti potop în disperări
te îngropi în goale nopţi
şi iubire-n suflet porţi


trecător prin cenuşiu
anii un imens pustiu


în urechi mi-am prins tăceri
privesc către nicăieri
am la gat am uitările
buzele sunt şubrede
vorbele-mi sunt serbede
brăţări din ore pierdute
şi prin vene am minute
…