libertatea ca iluzie perfectă

vorbim despre libertate

visăm la libertate

dar din păcate, libertatea nu există

ea a fost expulzată, excomunicată, exilată

pe viaţă

sau pe moarte

este deja la ani lumină,

libertatea fuge mâncând pământul

ideile gravitează în jurul ei

coadă candidă a moartei comete

atâta timp cât libertatea nu mai există

putem spune că avem

viaţă surogat

democraţie surogat

vise surogat

şi stau şi mă întreb

dacă vena poartă-n pântecele ei

sânge adevărat

sau

...

visul unei nopţi de vară

când libertatea

scurmă

coaja rănilor

cântec de dor greu

greu e cerul de urnit

când te-mbracă-n asfinţit

şi-ţi pune glugă de ceaţă

să nu-ţi fie dimineaţă

să-ţi fie doar noapte lungă

ploile să te ajungă

să te spele să te ungă

şi să te culce pe-o dungă

cu capul la răsărit

ca şi dorul încolţit

cu gândul la ce n-a fost

să dai lacrimilor rost

cu inima potolită

de uitare năpădită

posibil final

ziua de mâine ar putea fi ziua când furnicile

vor devora un furnicar de la vârful cozii până la vârful limbii lungi

încleiată în cuvinte searbede şi fără nici o valoare

sau poate la fel de bine ziua de mâine

va fi ziua când gropile îşi vor trage glugi de-ntuneric

sfărâmându-şi pietrele până la lacrimă

cu toate acestea, ziua de mâine

va fi ziua când ora trei devine ora patru

înfruptându-se cu o oră din somnul tău izbăvitor

şi totuşi...

unde se încheie

ziua de mâine?

marmură lacrimă

poate că uitarea doare

şi că moartea-i ca o floare

dar mi-e vară-înfierbântată

şi noaptea mi se dă toată

în cornet de îngheţată

cine-n lacrimă ciopleşte

cu noaptea se înveleşte

moartea-n ceruri înfloreşte

şi uitarea care doare

se topeşte din picioare

să îmi fie marmură

ziua care tremură

noaptea care murmură

din viaţă dezleagă-mă

moartea care uită-mă

îmi ascut tăcerile

şi-mi deschid uitările

ziua-n clonţ noaptea în gheare

cuibul gura mea n-o are

că-i venină şi îl doare

aprinde-ma

sufletul e o catedrala

in care arde candela credintei

cred ca vei putea sa treci peste toate obstacolele

cred ca vei putea sa uiti toate nerostitele mele fara sa suferi

cred ca viata are viitor indiferent cate morti se ridica in jur

si mai cred ca flacara candelei va reusi sa sfasie toate tenebrele

din care incerc sa scap

iscodiri 7

sa nu-ti pierzi somnul cautand cuvinte

tacerea-i mai melodioasa

din cercuri de taceri sclipeste luna

si doar o buha aripa-si intinde

oglinda lacului boboci de nuferi creste

si taina infloririi le-o sopteste

drumul iti plateste-arvuna

pentru colbu-i dus departe

sunt oameni ce admira trunchiul

si oameni ce se-nchina radacinilor ascunse

daca omul n-ar presara amintiri de-a lungul anilor

si la batranete ar rataci aceleasi poteci in afund de padure

iscodiri 6

sunt cel ce nu am fost vreodata

un bun fiu si un bun tata

pe cat de simpla e povestea

pe atat de complicata-i viata din umbra ei

fie ca ceata din jur sa fie de mii de ori mai grea si mai deasa

decat ceata ce sufletul si pleoapa iti apasa

cand nu mai ai nimic a spune

lasa tacerea-n brate sa te adune

iscodiri 5

atunci cand omul isi pierde si ultima speranta

singurul lucru care ii mai ramane e trecutul in care se poate refugia

un om fara credinta e un om pierdut

nimic din ceea ce poate/ar fi putut realiza nu este oferit ofranda

setea de cunoastere este de mii de ori mai mare decat seceta desertului

orice fraza noua e o binecuvantare pentru buze si o binefacere pentru auz

eroul care nu moare la timp

va fi tarat prin noroaiele judecatilor fara valoare

in adancuri te-ai cufundat ca sa te primenesti

din mijlocul apelor te-ai ridicat cu sarutul botezului pe frunte

iscodiri 4

trupul fara de ego e o liana ce-si taraie viata pe pamant

egoul fara trup nu-i decat scanteia ce se pierde in furtuna

in alaiul carelor alegorice modestia nu-si gaseste locul

ea spune doar: multumesc Doamne ca am trait si rasaritul asta

cea mai buna prietana

o imbratisezi cu ultima suflare

frunza nu-i sopteste coditei sa se desprinda

ea doar se lasa sedusa si purta de vant

cel ce stie sa-si numeasca fiecare zi capatul calatoriei

va fi inconjurat in momentele de singuratate de o multime de amintiri

nu foamea iti va deslusi gustul unui fir de iarba

ci bucuria unei clipe de reverie

iscodiri 3

momentul cand ziua se termina abrupt

moartea ca o liniste urcand din adancuri

dulceata unei zile de toamna

sta in indecizia frunzei

bobul de roua nu poate deslusi viitorul

el se da plecat prezentului efemer

drumul desertului se prefira din oaza in oaza

viata omului se scurge din obsesie in obsesie

cand primavara iti cade-n brate dintre paginile unei carti

inseamna ca o floare si-a ascuns moartea printre cuvinte

caile inimii nu se insotesc cu cele ale sufletului

dar nebunia umbla in voie pe amandoua

iscodiri 2

cel care cladeste cuvinte este stapanul vantului

cel care sadeste un pom devine stapanul pamantului

cometa nu se intreaba cata lume ii admira frumusetea

ea stie ca trebuie sa arda pentru a lumina bolta

apara-ma Doamne de trufia calaului

caci nu am invatat inca a muri cu demnitate

cand stelele se scalda in taceri

dorinta lumii e sa le asculte ritmurile

niciodata frunzele nu s-au plans de singuratate

caci ele se nasc impreuna, mor impreuna fara sa numere anii

soarta stejarului e sa umple pamantul an de an de ghinde

datoria unei ghinde e sa moara cat mai departe pentru a putea naste un stejar

iscodiri

in lupta dintre cunoastere si necunoastere

omul ramane prizonier fara putinta de scapare

fuga unei lacrimi trage o brazda de foc

pe cerul unei nopti pierdute-n amintiri

un drum e o viata, viata e un drum

unde sa te opresti, ce prieteni sa-ti faci?

valul cunoasterii pe cat de diafan pare

pe atat de greu este acoperind ochii speriati

destinul isi alege de fiecare data un ucenic orb

pentru ca atele trebuie sa aiba lungimea ceruta indiferent de culoare

buzele pecetluite ascund cele mai frumoase rostiri

norii calatori poarta cu ei roua binecuvantata

rabdarea e haina care-l doboara pe avantat

si-l apara de frig pe cel ce stie a citi pe indelete

frunze moarte

copacii îşi trag vălul de-ntuneric

şi-alungă luna să nu-i sâcâie a ceartă

îşi pleacă frunze pleoape să nu strângă rouă

 şi rădăcini de vis departe-i poartă

sunt nopţi când frunzele sărută luna

şi poartă-n suflet pecetea de jar a sorţii

cenuşa le îmbracă fibra-n doliu

şi pregătite-s să se arunce pradă morţii

iubitu-s-au cu vântul şi cu ploaia

şi dezmierdate-au fost în orice dimineaţă

prin moarte ştiu că duc lumina-n rădăcină

şi seva lor în muguri noi se-împarte

lepadarea de cuvinte

aduna-voi doar cuvinte

care taina stiu a tine

si-mbraca-voi o tacere

cu uitarea din morminte

m-or certa stele toate

ca le-am luat odorul scump

geaba luna-n orice seara

cerne drumuri pe pamant

pomul din intelepciune

frunzele isi risipeste

caci din moarte viu rasare

si viul o moarte creste

numai omul isi imbraca

amagirile in vise

din nimicuri taine creste

in cuvintele prezise

desfrunzirea

când cuvintele nu mai vin să ţi se aseze în poală

mici Lolite dornice de hârjoană

începi să numeri avatarurile lui Morfeu

cu care speri să treci pragul

dintre un nimic viu către un nimic mort

frunză uitată în mugur uscat

tăcerile sapă malurile

cuvintele dezrădăcinate se lasă duse de ape

şi cuiburile pier fără să afle rodirea

ferice de cel ce găseşte

bucuria de a învăţa tăcerile pe de rost

intre mine si eu

viata este o inlantuire de sunete si umbre

sunetele te spala, te curata si te aliniaza pe portativul zilei

iar umbrele se cuibaresc in adancuri

numarandu-ti bataile inimii

ticaitul gandurilor

si dezlegarea de realitate

umbrele stiu cand ti-e cald si cand ti-e bine

cand ti-e vis si cand uitare

cand ti-e greu si cand te doare

rostul lor nu-i sa aline

ci sa taie, sa dezbine

trup de suflet

ochi de limba

ca urechea sa nu planga

de atata silnicie

de taceri

de gri

de moarte

umbra vrea si umbra poate

si-n uitari ea ne imparte

ca pe norii far’ de ploaie

ca pe frunze fara vant

ce nu au loc pe pamant

de ce eu

de obicei stancile se nasc din inclestarea muntelui cu macinarea

sau se inalta din apele marilor ca o Atena razboinica

dar sunt si stanci ce-si afla obarsia in taria cerului

si gravitational cauta culoar de fuga

fara putinta de scapare

tacerile vin in valuri sa macine la urechea stancilor

care din radacini, care din trupul surd la chemari

care din aerul din jur

stancile dispar pe rand cu fagaduiala ca se vor intalni

pe o plaja pustie, cernandu-se printre amintiri

la adapost de toate urgiile

doar ieri…

unde te duci suflete?

a fost prima întrebare după ce cuvântul

s-a-ntrupat

plutind fără patimă pe-ntinsul necuprinsului

şi sufletul nu ştia ce-i stânjeneala

şi nici deosebire de creator

nu avea

şi pentru a despărţi apele

de tăria cerului

sufletul a plouat a femeie

atât cât să poată plânge nopţile

grele de preaplinul  aşteptărilor

şi ca să dea vestea naşterii

a lăsat să se despartă intunericul,

făcând loc luminii

lumea toată îmbracă haină de lumină

sămânţa plesneşte-a surâs

împletind cununa

pântecelui ce-ascunde suflete

rostogolind

mi-ai dat Doamne îndoiala toiag

spunându-mi: ia-ţi întrebările şi umblă

şi am plecat purtând zilele-n spate

aşternându-mi văzutele drept căpătâi

cu speranţa că mă cufund într-o mare de răspunsuri

întrebările mi s-au tocit

cuvintele s-au împrăştiat

ochii s-au împăienjenit

iar sunetele trec

fără să mă ia în seamă

clipele se despart alene

lepădându-mă la marginea pleoapelor

acolo unde nopţile cad în uitare

zămislind cerurile zilelor

fără-nceput şi fără sfârşit

dacă nu eu, atunci cine

să mai poarte întrebările pe drum

nevermore

nu cunoaștem nici ziua nici ora

stim doar ca suferinta cuvintului

nu se poate deslusi in culori

si nici in taceri

cerul isi socoteste banii intregi

banul cel de toata noaptea

am carui rotund acopera doar o tacere,

alungand restul cuvintelor

lumina se opreste in fata oglinzi

sa se aranjeze

putina culoare in obraji

o umbra de nor pe pleoape

si  o adiere cat sa-i dea volum

celui ce are i se vor da

cuvinte cat pentru alte doua vieti

sa poata spune toate povestile

ferice de cel de pe urma

ca lui ii raman

toate tacerile

despre început și sfârșit

am învățat sa leg cuvinte dar am uitat sa vorbesc

limba mea desena vocalele pe cerul gurii

ochii săgetau îngeri in zbor

iar sufletul alerga tot necuprinsul

am învățat sa iubesc lumina

și sa ma feresc cu teama de-întuneric

cu toate ca-întunericul mi-a făcut cuib

și răsuflarea lui mi-era cântec de leagăn

cu timpul voi reveni iar la sunete

mai grele, mai guturale, mai surde

iar întunericul ma va ajuta sa depăn

toate firele ce ma leagă de viata

nu cunoaștem nici ziua nici ora

cerul ca o recompensa

sa te afunzi in noapte ca sa ii sorbi răsuflarea

uitând ca lumina te cere și te cerne

curățindu-te de toate rostitele

asa cum Calea Laptelui îndulcește cutele cerului

Drumul Robilor spală sufletele părăsiților

adunându-le într-o singura oaste

femeie cu chip de copil și răsuflare de mugur

te strecori în suflete depanând albul uitării și rosul iertării

din caierul nopților pline de dor de mierea cerului

mărțișor cu nume de primăvara

cerul vuiește de gemetele mugurilor

ce-și leapădă înrobirea,  ridicându-se la viata