in ziua cand...

cum sa le vorbesti zorilor de dragostea ce le-o porti?

pleoapa noptii ascunde sub obroc suferinta iubirii si tacerea nemestecata
mi-am tras valul norilor peste taina jinduirii
si am lasat soarele sa imparta dragostea si lumina fara partinire

vantule da-mi haina ta sa strabat toata lumea

florile sa le mangai sa le sorb roua dintai
de pamant sa ma lovesc moartea sa o ispitesc
spaimele sa zavorasc in tinutul nelumesc

fa-ma Doamne nor pe cer sa ma topesc, sa ma cern

razlete

Mai lasa-ma sa zbor, sa-mi port iubirea

Catre inaltul ce purifica si arde zgura
Cu moartea sa ma-ntrec nepasator
In lacrima, izvor de apa vie si de dor

***

 

aduna-ti moartea , ridica-te si pleaca

da lumii veste ca nu-s timpuri de murit

Biblia USLie

Biblia uslie sau cartea vietilor sfintilor parinti au Revolutiei Romane

Poate ca nu lipsita de indrazneala aceasta binemeritata aducere aminte si plina de invataminte tocmeala de cuvinte. Caci daca noi ne-om uita trecutele cine oare va mai sti sa povesteasca neamurilor si urmasilor toate cate cele petrecuta de la Big Bangul mamaligii noastre care n-a mai rabdat spolierii si nemarginitei pohte de marire a nechematului si bineuitatului ce-a fost numele lui fie nepomenit decat alaturi de ghiaorii cei facatori de rele…

si-a-ncalecat pe-o coada de brad Mos Ilici Gerila care nici una nici alta, urmand steaua cea rosie de la Rasarit a ajuns in balconul CC-ului si de acolo cu sfiosenie si sfatosenie a cerut sa fie ultimul pe liste…facand prostimea sa uite ca cei din urma se vor catara cei dintai pe gaura din steag strigand cu manie proletara toate fericirile socialiste intinate de nevolnicul si nevolnica lui consoarta…

dar iata ca Mos Ilici Gerila…
mare se tocmira si se sfatuira cu Gelu Voican al mai ortoman,
cu Petrica zece ce-n pulover trece si cu-un Magurean ca e mai viclean
si cu Victoras, mare domn ostas, ca l-apus de soare sa mi-i impresoare cu puscoace-o suta
lumea s-o asmuta, sa le faca turta, turta si colaci sa ii bage-n draci cu spaima-nfundati si gloane dati

sfatul ei nu terminau, ca-n tanc potere soseau si pe sus ei mi-l luat
pe cel raulean cu consoarta lui, spaima visului si a sexului

(o mai urma daca nu m-oi gata)

până nu e prea târziu

din ură, din minciună, din fiere, din blestem

se iscă-n viaţa noastră năpârca nenumite-i spaime

ce se-nveşmântă în culori de curcubeu

năimiţii cu arginţi pentru o nouă ţar'nă

ce nu au nici părinţi nici Dumnezeu

şi-a căror rădăcină e pieirea

să nu le-ajute Domnul să ne facă rău

deschideti-vă sufletul şi cugetul şi spaima

iar inima să bată-n cele patru zări

să ştie nerostitul ca în pace, noi vrem să ne petrecem

şi-n suliţi să-l uităm

Doamne bate la hotare, pietre ce-or ceşte mereu

să îţi poarte-n braţe crucea şi în carne dorul tău

final convulsiv

eu plec şi alţii vor veni în loc, o moarte nu-i un capăt ci un început

durerile sunt scrise-n adn, iar morţii nu poţi să-i spui că n-ai vrut

ea e plutaşu care cară strârvuirea şi mă ajută în culise să cedez

în urma mea rămâne neputinţa  şi-n faldurile ei eu mă drapez

astăzi nici moartea nu pare dispusă să mai transporte inutile firmituri

suntem doar resturi greu de digerat, iar viaţa

imperios ne cere să regurgităm tot ce avem ca zestre să lăsăm

o vomă-i chiar ejacularea când totul e la limita de sus

ne naştem morţi şi toată viaţa nu mai avem nimic, nimic de spus

finalul tuturor rostitelor şi a nerostitelor sunt eu

să lăsăm zilele să fulguiască

Da, sângele meu curge blând

ca osteneala râului ce vede-n zare marea

ca seva ce îşi duce-n zori menirea, hranind a frunzei fragilă nervură

ca norul ce-şi desfată destrămarea-n lacrimi

ca binecuvântarea ce încet pogoară

sămânţă sunt şi îmi aştept menirea

de a cădea să mă-nfrăţesc cu brazda crudă

din putred trup să mă înalţ spre ceruri

cu-n suflet pur în verde-nvăluit

mlădiţa care-am fost sortit

vorbele mele scutură din păpădie puful

şi roua o răstoarnă în cupe de-nchinat

tăcerile mă poartă şi spaimele-mi-alină

în crucea nopţii mă ridică şi mă-nchină

iertaţi-mă dacă v-am întristat

cu îndurare

Tată, Eu nu sunt din lume?

"nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul..."

şi Doamne, ca un avar le strângeam de prin noroaie cu mâinile mele păcătoase

le luam acasă, le-ngrijeam după cum mă pricepeam şi eu

le ogoiam şi le-aşezam unul lângă altul,

vorbindu-ne toate nespusele

cu iubire, cu zbucium

cu toată spaima a câte se vor întâmpla,

nerostite şi nebăgate-n seamă

"acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă..."

şi am luat toiagul pribegiei ca să-ţi văd nemărginirea

am străbătut uitarea să-nvăţ ce e singurătatea

m-am sângerat ca să descopăr sfinţenia

am plâns ca să limpezesc cerurile

şi m-am dat plecat să-nţeleg necuprinsul

fiecăruia după câte poate duce

şi mie toate necuprinsele

"dacă Tu eşti cu-adevărat, aruncă-Te dar, că scris este"

şi m-ai aruncat în viaţă cu toate că nu ţi-am cerut-o

dar pentru că vremurile trebuiau vremuite

mi-am luat crucea literelor

şi-am scris iubirea-n urma lăsată

iar oamenii pentru că nu înţelegeau

m-au ţintuit între doi tâlhari, Spaima şi Uitarea

sfâşiind bolta cuvintelor

"nu auzi câte mărturisesc împotriva Ta? "

oare de n-ar fi fost cuvintele mele n-ar fi inventat ei altele

dacă n-ar fi fost pribegirile mele lumea n-ar fi aflat toate câte le are

dacă n-ar fi fost lacrimile mele cine mai spunea oare că amarul e parte din viaţă

dacă n-ar fi fost urmele mele cine mai dădea curaj omului

fie şi numai pentru toate câte s-au spus

şi tot meritau o astfel de jertfă

"la început era Cuvântul... " 

şi-am fost cuvânt scris în pulberea drumului

"nu te osândesc nici Eu"

dar vorbele lor muşcau adânc

şi uitarea se-mplinea în putrezire

zemuind toate spusele

poate că urmele nu se vor ridica să strige

poate că pulberea nu se va împotrivi spulberărilor

poate că lumea nu va uita să iubească

şi pentru toate cîte s-au spus

îndrăznesc şi zic

"Părinte, în mâinile Tale încredinţez... "  

îţi mulţumesc

O Captain! my Captain!

de fiecare dată mergeam la culcare împăcat

vedeam urma paşilor tăi şi-n taină

ştiam că nu m-ai uitat

şi că nu mă deteşti

cât de măruntă este bucuria

creşte chiar şi cu un fir de lumină împletit c-o uitare

iar o lacrimă ţine cât un potop zemuind de preaplinul vieţii

încruzind frunza uscată de măslin

mă iartă, căci de fiecare dată am uitat să-ţi mulţumesc

ţie călător ostenit ce-ţi lepezi moartea de-o clipă

pe pragul ce ne desparte

pe carnea vorbelor de jertfă

ţie, uitătorul pedepselor mele, ţie iertătorule

acum mă plec smerit şi-ţi mulţumesc

pentru resuscitarea de-o clipă

fie dar ţie toate câte mi le oferi

(oare ce-o spune marele Walt Whitman?)

alegeri

în deşert, linia nemărginirii caută să se închidă

şi orizontul tot răsuflă uşurat

ca un vulcan liniştit după chinurile facerii

cine are urechi de auzit să audă şi să priceapă de va voi

drumurile m-au dus la malul cu florile

şi-am pornit lumea, mergând pe ape

uneori mai tulburi şi mai zbuciumate

alteori mai liniştite ca nefirescul început

cine vrea să-ncerce pescuirea minunată să-mi urmeze

templul mi se umple de spaime

şi toate ţipetele caută alinare şi molcomire

degeaba se pogoară îngerul tulburând apele scăldătoarei

căci nimeni nu mai alege,

limpezindu-şi iubirea de-aproapele

Duhul, el Duhul ce mai face?

în ultima vreme, tot mai des, îl văd numărând

iar numărătoarea nu mai bate ori poate că cineva umblă printre cercuri

şi stinge lumina ce le desparte

întunericul, cade smerit în genunchi

şi plânge

Doamne,  de ce această alegere?

fie dar voia Ta, căci nu eu şi nu voia mea zideşte temelia lumii

şi-adâncimile omului

şi-ntunericul ...

o gură de aer

viaţa, m-a aruncat din braţe şi mi-a spus: descurcă-te

mâinile lucrează ritmic, fără să ȋntrebe de ce şi cum
privesc ȋn jur:
oamenii respiră, râd, fac sex, mănâncă, dorm
mă adaptez şi-ncep să-i copiez
mănânc şi eu, respir cât de mult pot,
am ȋnvăţat să merg
să mint, să rănesc, să urăsc
şi poate că dacă aş fi avut mai mult timp
aş fi ȋnvăţat şi mai multe
reproducând conştiincios tot ce-am văzut
dar aşa, ţinând cont că-i deja noapte
ochii,
ȋţi caut braţele ţintuite
şi la adăpostul lor
mă strădui să-nvăţ ce-I iubirea

între drumuri

gol am venit pe lume

gură fără aer
doar un strigăt prelung
cât o întreagă viaţă

am trecut prin lume

fulger frânt şi fără umbră
şi-n disperarea mea am ars
până şi amintirea luminii

la capătul unui nerv întins

nu-i decât golul unui strigăt
captiv în propria crusta
şi ochiul împietrit

mă dezbrac de toate ezitările

îmi împart toate amintirile
şi la fel de gol ca la-nceput
mă retrag şi-aştept furtuna

cânticel

cât de albastru-i cerul gurii

şi ce bine-i când săruţi
stele cu gust de fragă
se ascund printre mici dinţi

cândva doar lapte şi miere

sânul tău aromitor
azi se-ascunde ȋn uitare
că doar totu-i trecător

ȋntr-o carte de demult

unde Ana mere are
nu scria c-o să mă chinui
al meu nume să-l ȋnghit

un leu o guriţă, doi lei o fetiţă

trei lei mere câte vrei
Ana? Adam?

***

cât de albastru-i cerul gurii

pentru că ori de câte ori te sărut

simt că mă tai într-un colţ de stea

de obicei, locul din care curge lapte şi miere

pe timpuri a fost un sân aromitor

care ascundea uitarea şi ştia să potolească arşiţa

în prima mea carte scria că Ana are mere

dar eu nu ştiam decât de-un măr, mărul lui Adam
şi nimeni nu voia să-mi spună pe nume

un leu o guriţă, doi lei o fetiţă

trei lei mere câte vrei
Ana?

de ce mai fug oare?

caile de comunicare s-au inchis,
se pare ca tromboza afecteaza toate strazile cu sens unic
iar usile si ferestrele au fugit din calea dezastrului
cine oare mai poate opri noaptea?

stelele au pornit in bejenie
urmand calea laptelui pana la origini
acolo unde sfarcul imboboceste infiorat de atingerea
acestei presupuse infometari lexicale

apele, ce-or mai face apele?
incotro mai curg ele? mai tin minte de unde au plecat?
se pare ca noaptea iese pe hornuri pustii
si incepe sa-si semene stele noi

pamanturile toate isi ridica poalele
si fug din calea globalizarii, li se pare cumva ridicol
sa spuna ca nu mai sunt cum au fost
si sa se lase calcate de imagini fara frontiere

undeva, intr-un cires inflorit
pasarea maiastra canta de sfarsit si de-nceput
de parca toata lumea asteapta sa noapte
ca sa poata deschide gura dupa o ultima licarire

mirare...

stau şi mă întreb cum ar arăta o nouă zi fără mine

cred că soarele s-ar căţăra sus pe acoperiş

şi-ar întreba aşa într-o doară:

e toată lumea prezentă?

norii şi-ar ridica neştiutori umerii pufoşi,

păsările şi-au scutura cuiburile de ultimele zdrenţe de noapte

iar plopii şi-ar tremura frunzele murmurând:

sigur că da, suntem toţi

vântul s-ar opinti puţin răvăşind perdeaua 

poarta s-ar legăna, văitându-se c-o dor balamalele

iar florile din grădină s-or juca de-a prinselea cu albinele

ştiu că nimeni şi nimic nu poate opri cursul firesc al unei zile

cu toate că…umbre există…

la urmă...,

atunci când va fi, să-mi acoperi ochii

să laşi lucrurile să curgă căci răsuflarea ta

va şti că gheaţa are culori nebănuite

cine va despărţi culorile curcubeului

şi va descâlci toate tăcerile

va fi răsplătit cu toate minunatele oglindiri

poate că nu vei putea s-o faci privindu-mi ochii

dar o să aştept răbdător din spatele legământului

pentru că tu ai ultima lovitura, nu-i aşa?

cu coada ochiului

 

ultima dată când te-am zărit

aveai privirile  captive în laţul unor cearcăne de fum

agăţai un rictus de linia buzelor şi ningeai viscolit

despărţind toate urmele

treptele caută rotundul întregului

iar scara nici măcar nu mai ştie ce vrea

răsuflă tot mai greu sub aripile despărţite

de amintirea zborului căzut

ştiam că n-o să ne mai întâlnim

dar măcar pot să sper că insula mai vâsleşte

împărţind apele şi culoarea înserării

între două zile nicicând trăite…

no name

cartea de pe noptieră are ochelari frumoşi

ochii nu se văd

dar cred că acoperământul cenuşiu

îi vine bine

cartea mea nu se plictiseşte niciodată

cum are câte un moment liber

începe să se răsfoiască

căutându-mă printre file

pe spate, un cod de bare îi zgârie carnea

şi lasă să-i picure contravaloarea timbrului literar

într-un cont

sleita de puteri, se strânge mai bine între coperţi şi-aşteaptă

surprins că…

sunt momente când viaţa se leapădă de mine

mă aruncă pur şi simplu în apă

apoi îşi strânge malurile şi pleacă

fără să mai privească în urmă

braţele inutile se duc altundeva

doar pleacă şi-atât

apa mă-ncearcă

năvăleşte ştergând toate mirosurile

sfărâmă buze, sparge dinţi

cară cu ea resturile

iar timpanele cedează

lăsând sunetele de capul lor

dar partea mai rea

e că nici moartea nu mă vrea

mă scuipă,

sâmbure spart, amărui,

şi continuă să mestece netulburată

mai trist ca o prietenie moartă...

au fost şi vremuri când…

de piatră-am fost şi am iubit lumina

orbit de taina-i şi de-a ei căldură

izbeam în orice întrebare surdă

şi-n adâncimi de suflet mă cutremuram

în lemn, închis, treceam din cerc în cerc

şi carii decodau tăcerile rotunde

puteam să ard dar cu cenuşa-n suflet

printre cuvinte rataceam

de fier, ars în cuptorul vieţii

îmi scânteiau…

ca doi nebuni...

tu erai o idee frumoasa iar eu un cuvant onest

ne-am vazut, ne-am placut si-am decis ca impreuna

putem da nastere celor mai frumoase odrasle...

din pacate, realitatea a fost alta:

idei din ce in ce mai rahitice si mai slab dezvoltate

cat si cuvinte din ce in ce mai obraznice si mai urate

nimic din visele noastre nu s-a-mplinit

iar tu nu mai esti aceea ce mi-ai rapit continutul

si nici eu nu mai pot sa te sustin in totalitate…