judecă-mă dar nu mă compara

vai ce seamănă cu...

ce cuminte şi ascultător e, exact ca şi...

să faci exact ce face şi...

din clipa în care m-am născut am fost un termen de comparaţie

pentru bune,pentru rele dar şi pentru inertele-aşteptări

nimic din ce făceam nu mă definea,

totul trecea printr-o comparaţie

mai mult sau mai puţin răuvoitoare,

şi de foarte puţine ori benefică

de cele mai multe ori omul te judecă

dar nu rezistă tentatiei de a te pune în balanţă

plecând de la patul lui Procust

şi sfârşind în tainiţele labirintului

omul din mine,

unic şi irepetabil,

trebuie să poarte cătuşele

stabilite de un termen de comparaţie

et în Arcadia ego

cât de frumoasă este viaţa

o spun în cunoştinţă de cauză

pentru că am trăit-o

dar nu ca turist

ci ca trăitor deplin

cu toate constrângerile

Deoamne,

să-ţi fie dat să gusti o melancolalie de toamnă

sau o depresie aurie

aşa cum numai cerul mai poate arde

când am fost eu

era la modă iubirea

şi-ţi dai seama că fiecare se lăuda

sau căuta să se agaţe de o realitate iluzorie

numai că iubirea nu-i o aromă uitată pe cerul gurii

ea nici măcar nu doare, ea ustură

este ca o trecere

ca o uitare

e amânarea execuţiei cu încă o oră

până la singurătatea finală

distanţa dintre libertate şi sclavie e dată de un cuvînt

un simplu eu, greu cât toată materia întunecată din univers

pacea de pe palier

poate ca nu e pace, poate ca e doar o liniste

care te invaluie ca un halat septic de spital

pe care-l imbraci ca sa nu intinezi aerul calm al casei tale

sau, la fel de bine

poate fi armura pe care o pui cand pleci

pentru ca lumea asteapta sa te infulece, sa te inhate

imediat ce treci de zidurile castelului

si te afunzi in ziua care te prinde in mrejele ei

pacea de pe palier

este momentul de respiro

pe care ti-l ingadui

la inceputul sau la sfarsitul

bataliei numita simplu “zi”

vorbind cu candoare despre frica

nu moartea in sine este spaimoasa, ci frica de ea

frica este marea necunoscuta ce ne domina de la inaltimea turnului

pe care tot noi l-am ridicat, el fiind primul Babel al omenirii

frica nu este umana. ea este universala numai ca

ori i-am pierdut cheia de decodare

ori aceasta cheie nu am avut-o niciodata

tendinta universala a materiei este aceea a urmei

existenta fizica simte nevoia sa lase o urma a trecerii

de la banala samanta pana la albia unui rau

energia exista fara a cunoaste frica

de aceea prezenta ei e un continuum de nestavilit

dominand totul cu volutele sale

cuvantul nu cunoaste frica si nici alienarea

el se naste, traieste si moare

fara sa piarda sau sa castige nimic din continut

cine stapaneste cuvantul are universul la picioare

dominand energiile latentente, dezlantuindu-le si potolindu-le

caci cuvantul e cheia ce inchide universal in propriile spaime

la castel, in turn… uitarea

trecusem prin viata cautandu-ma gara sa ma gasesc

si tot ratacind am ajuns la portile cunoasterii

si-asa am aflat ca fuga mea prin lume

era teama de a nu cadea victima

mediocritatii de a accepta

fara rezistenta

viata

daca as fi stiut

ca si imobila contemplare

te scoate la aceeasi poarta a cunoasterii

nu as mai fi ridicat acel castel

zidindu-ma in turnul

care cere mereu

cap de om

                                                               

ca o aripă în zbor am tăiat cerul în două

să te naşti încărcat de magie, asta da vrajă
încât, asemeni norului, să te întrebi
cui ajută voluptatea formelor mele

să pluteşti lepadandu-ţi tristeţile
să te tăi în urma unui cârd de cocori
şi să plângi inverzindu-ţi trecerea

soarele nepăsător se ascunde după-un nor

cine poate suporta atâta fericire?
să ştii că nu ai limite şi constrângeri
şi nici ceruri care să te alunge

magia se ridică din suflete contemplative
e aburul credinţei că poţi vedea dincolo
şi chiar mai departe de al nouălea cer

visele în devenire cerului cer găzduire

Hai, morţilor, a sosit moartea!

cand Dumnezeu a imbracat moartea in haina de noapte

a facut-o pentru ca omul sa nu poata scruta timpurile cautand-o

ci sa traiasca cu uitarea cea fara de durere

si veneau mortii la mine sa le dau cu imprumut

ochiul sa priveasca-n lume catre tot ce au pierdut

buzele ca sa jeleasca si urechi ca sa auda

soapta vantului 

“cazul M”

cand Dumnezeu e de vanzare si sunt tarabe pline

atata timp cat orice om poate fi inlocuit de un altul

si unicitatea nu e pretuita

viata poate fi catalogata pe philum, regn, familie, specie

uitand si anuland minunea si miracolul

sa discutam ca de la dragoste la dragoste

dar cum poti sa povestesti despre ceva ce nu cunosti

iubirea nu trebuie cunoscuta, ea trebuie traita

cu teama, cu indarjire cu bucurie

si tot ce trebuie sa faci este sa uiti trecutul

de ce ai pus numele acestor insiruiri  “cazul M”

pentru ca fiecare poate purta un nume ca asta

iar adevarul poate veni si de la moarte dar si de la mantuire

era oare mai bine daca ii spuneam cazul N

in care N vine de la nimeni sau de la netrebnicie?

sa ne imbracam in da-ul iubiri

de s-a abate pustiirea pe pamant

si cerul se va strange cocoloase

e semn ca omul inca nu e Dumnezeu

iar cerul si pamantul inca nu-I al sau

ploua peste lume, ploua cu-impacare

caci iubirea-I mare nu are catare

ploua peste lume lacrima curata

sa curete locul, de noroi sau pata

moartea ca iertare o primesti supus

mana care scrie stie ce-ai fi spus            

Doamne miluieste, cuminecatura

ce opreste chinul potoleste ura

sa lepadam negarea ca pe o haina grea

“eu sunt cel mai mare duşman al meu”

cand m-am nascut, mi s-a pus eul in brate si mi s-a soptit

“sa ai grija de el ca de ochii din cap, caci fara el nu vei putea trai”

si asa precum “Voinicul cel cu cartea in mana nascut”

eu imi purtam eul prin tot locul

pana cand s-a topit cu totul in carnea, in sufletul si-n cugetul meu

amestecandu-ne sangele

fa-mi statuie mi-a soptit, eu voi de acum dumnezeul tau

si zilele mele erau caramizi la temelia soclului

trairile mele deveneau mortar

si aurul iubitrii se transforma in plumb

adunandu-se in trupul cel nou al statuii ce ma secatuia

lumea trece si scuipa

lumina se izbeste de ea zdrobindu-se

pana si timpul cade la invoiala ocolind locul

umbra ingrijorata ma cara-n spinare

lacrima arde ca un rau de lava

si doar pustiirea mai urla alungand lumina miloasa

cine a spus ca moartea te alunga din lume a gresit

samanta uscata degeaba tanjeste

ca nici macar lumina, iubirea si apa

nu pot intoarce ce e dus din lume

gresit

inutilul din mine

sa iubesti inutil

trebuie sa iubesti frumosul si curatul

Isus este iubirea intruchipata

viata este iubire

daruind vei dobandi

iubeste si lasa-te iubit

iubirea te cauta si vrea sa te invete

dar cand totul pare a avea un scop si o determinare

gandeste-te si la cel aruncat in apele nebuniei

pentru el inutilul are cu totul alte intelesuri

am crezut intotdeauna…

si cand m-am nascut, măre au venit

noua ursitoare, noua dregatoare

si m-au descantat cu glas leganat

si m-au juruit si-apoi mi-au ursit

sa le stapanesc, sa le infloresc

cat am sa traiesc sa le randuiesc

dar pe cine-anume au uitat a spune

glasul noptilor senine imi sopteste taine grele

cat din mine cat din tine aveam nevoie de ele?

am cautat dulceata cuvintelor

dar cele mai multe mureau uscate pe varful buzelor

si cu silnicie ma apropiam de toti acei care-mi zambeau

numindu-ma “prietene” fara sa-mi stie numele

si fara sa banuie ca numele meu

era straja inimii mele

ce ma apara de toate relele greu de imaginat

am luat cuvintele asa cum veneau

neranduite si nepotrivite bulucindu-se la strunga buzelor

iar degetele mele au cautat sa le potoleasca spaimele

mangaindu-le, descantandu-le si-ajutandu-le sa-si afle rostul

si cuvintele m-au ascultat, s-au linistit

si-au inflorit, inseninandu-ma

cu pacea si iubirea lor

ce s-ar face iarna, daca n-ar sti ca-n taina gerurilor

poarta germenele primaverii?

urme, umbre si regrete

cand ai o manusa murdara

ori o speli ori o arunci

dar daca o arunci la intamplare

pregateste-te sa faci fata oricarei provocari

lacrimile nu au nevoie de canale sau alibi

ele isi fac drum fara sa te intrebe

spalandu-ti spaimele si temerile

asa ca nu le pune stavila impiedicandu-le menirea

oare de ce imi pare mai rau?

de cele facute sau de cele nefacute

cele facute ma insotesc

cele nefacute ma asupresc

cand nici un singur lucru bun

iubeste! mi-ai spus si ai plecat

dar din carti invatam cuvinte nu iubire

si nu am gasit pe nimeni care sa ma lamureasca

asa ca m-am aplecat catre buburuza, catre firul de iarba

si catre cel ce astepta in oglinda apei

daruieste! am auzit ca o soapta

ce as putea darui? caci nu aveam nimic

mangaiam iarba sau ma lasam mangaiat?

plangeam sau ma ofeream esenta

sufletul nu stia ca-I ofranda

primeste! si lumea condensa in jur

ochii mei isi aratau goliciunea

buzele mele susurau uscaciune

iar mainile prinsesera radacini in tacere

astupandu-mi urechile cu larma uitarilor

traieste! dar vremea semanase-n urma regrete

lumina nu se mai invesmanta in bucuria zorilor

cerul isi lepadase pana si ultima rasuflare dospita

pamantul se stransese de pe drumuri

si contempla ridurile unor trecute ploi

langa mine, in carnea stancilor odihnea

magia celor doua cuvinte stranse in carnea literelor

carpe diem.

Si cat de simplu ar fi fost

daca intelegeam rostul

aeroportul zilelor mele

daca ma trezesc destul de devreme

pot sa astept la sosiri sa-mi salut ziua ce a sosit

recunosc, sunt veacuri de cand nu o mai astept cu flori

dar nici ea nu mai lacrimeaza ca la-nceput

daca am curajul sis tau mai mult

vad ce inseamna cu adevarat viata

chipurile se preling dintr-o umbra in alta

si pana si mirosurile se gudura

printre picioarele calatorilor

lumina se plimba de colo colo printre ore

putin mai devreme abia vedea pe unde merge

iar acum e mandra, stralucitoare, ametitoare

dar stim amandoi

ca se va scufunda iar in uitare

astazi voi ramane aici pe aeroport

imi voi lua la revedere de la ziua asta, ne vom imbratisa

si o voi urmari cum pleaca,

cam sleampata si neingrijita

si obosita, extrem de obosita si trista

dar orice s-ar zice, a fost si ziua mea

despre un prezent fabulous

eu, bărbatul iubirii, am plecat în lume să-mi găsesc perechea

tu, femeia iubire, ai rămas în viaţă ta, ştiind că vei fi căutată, găsită

eu, căutând iubirea am rătăcit cărările căsătoriei

tu, cu toată iubirea, ai făcut un copil

eu căutam printre cuvinte şi gesture, iubirea

tu, ai mai făcut un copil

şi împreună ne bucuram de căldura

şi de prezentul numit cămin

tu, femeia iubire, iubind

eu, bărbatul iubire, căutând

timpul, ca un mai mare bancher

dă pe datorie fără să mărească dobânda

şi cred că din cauza asta

nu am realizat niciodată cât de îndatoraţi suntem

tu, femeia iubire, iubeai

eu, deja bătrân, predasem ştafeta

şi dădusem altora puterea să caute

melancolia  şi nostalgia îmi dau târcoale

dar pentru a nu cădea în plasa lor

mă uita tine femeie iubire

şi cumva, în adânc, ştiu că îmi aparţii

cu toate libertatea

şi toată iubirea 

nu există femei atrăgătoare

ştiu. o să-mi spuneţi că e titlu de roman siropos

sau măcar de telenovelă

eu cred că este doar o erodată filozofie de viaţă

viaţă e o înşiruire de femei numite zile

ce-ţi ies din aşternut şi apoi se pierd în lume

după care, epuizate, se întorc şi-ţi cuibăresc noaptea în braţe

primul lucru pe care îl vezi când deschizi ochii

e un sân de femeie, cald, plin de preaplin

şi gata să ţi se ofere necondiţionat

în viaţă trebuie să alegi, eşti învăţat să alegi

şi odată ce ai ales mărul de aur

realizezi că în viaţă trebuie să ai o mâna liberă mereu

poate că de fapt acesta e motivul pentru care nu există femei atrăgătoare

pentru că fiecare îşi culege mărul ce I se cuvine şi realizează

că cealaltă mâna trebuie ţinută pe volan

este lângă noi şi voi nu vreţi să-L vedeţi

m-am făcut om dar pustiirea se oglindea în ochi mei

şi nici stelele nu-mi căutau umbra

aşa că m-am lepădat şi mi-am luat zborul

cerule măritule de ce-mi speli cărările şi îmi cerni temerile?

mi-am luat trup de patimă răstignit între două zboruri

dar sufletul meu tânjea după căldura brazdei

să-mi aflu liniştea într-o nouă vieţuire

bunule pământule ascunde-mi lacrimile

şi atunci m-am dezbrăcat de tot trecutul şi m-am îngropat sămânţă

dar vaietele urcau din adânc ca aburul de tămâie

alungându-mi pacea şi aşteptarea

codrule bătrânule ascunde-mi potecile, urmele, suspinele

am îmbrăcat trup de vieţuitoare

dar picioarele mă purtau tot în jurul neliniştii

şi nu mai vedeam decât un continuum fără început sau sfârşit

râule molcomule mi-ai luat aşteptările împletind visările

lepădat-am trup de apă şi în duh m-am întrupat

căutând să-mi stâmpăr setea dar tot de otravă-am dat

între static şi dinamic nu-i decât o lacrimă şi drumul ei

mânăstirea dintr-un lemn

ia-ţi visul şi vezi-ţi de drum!

mi-am adunat crengile, mi-am tras rădăcinile şi am plecat

pământul răscolit privea cu nelinişte în urmă

şi nu înţelegea nici mersul, nici zborul

fie mie toate nerostitele

şi cuvintele curgeau ca apa-n scoc

învârtind trecerea timpului

şi roata spaimelor

tăiaţi toată pădurea

dar fiecare rădăcină va lepăda o sămânţă

şi viaţa va continua fără a cere voie

până când ultimul copac va cădea

luaţi trunchiul acesta şi dezlegaţi-l de toate legăturile

visele lui vor creşte ziduri ascunzându-vă temerile

dorurile lui vor acoperi înlăuntrul inimilor cu iubire

iar cuvintele lui vor fi trepte întru mărire

zidit întru cuvânt, mă cioplesc cruce bătută de ploi şi de vânt

în cadenţă marş

nici nu te-ai născut şi coroana te aştepta

sângeraseră spinii când le-au fost smulse braţele

se jeluiau şi blestemau

fără să ştie cărui cap i se pregătea coronarea

aur şi argint să fi preschimbat tina

şi tot nu ar fi fost de ajuns

să astupe lăcomia şi gropile din asfalt

aşa că lacrimile tale au înmuiat sufletul pământului

ia-ţi cuvintele şi pleacă măi omule

lasă fericirile munţilor încărunţiţi

nu vezi că şi sagele îţi usucă urma

urma-te-ar rele şi aduna-te-ar cerurile

înainte-mi naşte drumul sterp al uitării

în spate îmi creşte părăsirea

şi toate nespusele plâng pe de lături

răsleţindu-mi tăcerile

stâng, drept, stâng, drept

nu rupe cadenţa soldat, capul sus

moartea e în tribună să-i dăm onorul

uite-o. acum se spală pe mâini…