viața ca un zbor cu probleme

zborul dumneavoastră a fost anulat

anunț sec: incolor, inodor și insensibil

cine poate sa prevadă condițiile atmosferice

și mai ales, evoluția lor?

intri în viață ca simplu pasager

uneori ai loc la business class,

de cele mai multe ori la economic

scaunul nu te cuprinde la fel de fiecare data

el știe când ceva nu e în regula,

dar… carpe diem

centura, instrucțiunile de zbor, jocul luminilor

unele zboruri sunt line, altele pline de turbulențe

ceața ascunde locații, destine, finalități

furtuni de zăpadă anulează senzații sau regrete

și viața se scurge între plecări și sosiri

aeroporturi pline, lumini și umbre

benzi rulante, porți, întârzieri

dar cu siguranță,

niciodată nu vei pierde biletul

de la ultimă călătorie

o destinație ce nu poate fi evitată

cronologie

la inceput a fost cuvantul

inaintea lui au fost sunetele primordiale

si inaintea tuturor a fost tacerea

o sa dorm putin a spus Domnul

si s-a strecurat intr-o eternitate

tragand-o peste ochi si urechi

timpul creste de la samanta la-mplinire

si-n pudoarea-i inexplicabila

nu lasa sa i se vada inelele de crestere

un ochi doua vini, doi ochi o iertare

o sa ma indragostesc tot mai mult de singuratate

si ea e legata la ochi, la amandoi

si nu vede pe cine strange-n brate

cu un ochi la trecut si unul la viitor

nu e de mirare ca prezentul trece neobservat

dincolo de noi, dincolo…

aici ai dat gres, poate ca te-ai grabit

in ultima vreme nu stiu ce-i cu tine nu te recunosc

si doar am stat tot timpul cu ochii pe tine

cu cat ma misc mai mult cu atat mai multe greseli nasc

si ochiul judecatii inregistreaza tot, necrutator

pe rabojul vietii

un leu o lamaie, doi lei o gutuie

trei lei versuri cate vrei

asa spunea un cantecel in vremea  de demult

trupul meu, o necunoscută

acoperindu-mă cu voaluri de pudoare

m-ai ascuns, m-ai îngropat în uitare

America n-ar fi fost descoperită

dacă cineva n-ar fi aruncat busola

tablouri într-o expoziţie

cam la asta se rezumă viaţa

numai că nu toate trupurile

îşi găsesc vitrina, calea

iedera îşi înfige unghiile

încolaceşte trupul copacului

şi lasă verdele să-l legene

până la uitarea de sine

eu, un tablou neterminat

cu trupul curat, tânjind a verde

privesc coaja trecutului

ce crapă inutil a bătrâneţe

fiecare om inchide-n el o realitate

noaptea corbilor albi

adevărul meu

e cel adevărat

dreptatea mea

e cea dreaptă

s-au spus atâtea vorbe

dar am uitat să citim vremurile...
larma acoperă respiraţia pământului...
un moment de reculegere

are gustul apei în deşert...

ca o ploaie de blesteme

rănesc cerul ce adoarme

noaptea nu-şi găseşte locul

toaca cerne ascultare

răzvrătirea-n cer dospeşte

şoapta creşte tot mai tare

sunetele cern tăcerea

primul croncănit sfâşie

albul penelor străluce

lumea-ntreagă o îmbracă

feerie, vis şi taină

ceartă, sfadă, vijelie

liniştea din cer coboară

intr-o doară

e iarnă iar

o ultimă zăpadă

în ziua când voi fi lumină

mi-oi cerne umbra-n amintiri

copilăria începe şi se termină cu prima zăpadă

cu primii bulgări, cu cazemate cimentate peste noapte

cu oameni de zăpadă mărşăluind printre colinde

cu sănii, cu zăpadă călcată în picioare

cu zloată, mizerie şi inocenţă

adolescenţa începe şi se termină cu un sărut

furat printre fulgi tolăniţi pe gene

când visele aleargă desculţe

printre grade Celsius

mult prea sărace pentru o feerie

maturitatea începe şi se termină cu un surâs

desprins de pe faţa unui copil

ce îngereşte zăpada

un zâmbet mult prea curat

pentru o simplă noapte de Crăciun

gândurile urmează circuitul apei în natură

literele ning viscolit sau liniştit

cuvinte se aştern, fraze se nasc

şi zăpada scrie o nouă poveste

purtând urmele spulberate

când foile aşteaptă…

sfârşit

sfârşit de poveste

cartea pe care o citeşti

este viaţa pe care o scrii în timp ce-o citeşti

sau cum este scrisă de alţii fără a ţi se cere consimţământul

citeşti şi nu îţi vine s-o laşi din mână, amâni finalul lecturii

dar nu te poţi opri din citit şi nu doar că e fascinantă

dar e şi singurul lucru palpabil din toată utopia

pe care o citeşti...

uneori

te-ntorci să mai reciteşti câte o pagina,

să mai revezi câte un capitol

dar cartea curge în continuare târând clişee perimate

în goana ei

de ce se citeşte aşa de repede?

de ce pare ce-a mai frumoasă carte citită?

de ce literele se tânguie, paginile suspină şi carnea urlă?

sfârşitul inexorabil se apropie

cartea ta se va adauga miilor de alte cărţi de pe raft

cine mai are timp de lectura ei

când fiecare e ocupat cu propria lectură?

fiecare carte ar fi putut fi scrisă altfel

povestea ar fi avut altă finalitate

altă limpezime, alte personaje

dar asta e, a fost scrisă

şi-acum,

o ultimă pagină, un ultim paragraf

o ultimă suflare

un ultimul punct

şi totuşi,

a meritat citită

si te voi numi

iubire

ca sa-mi amintesc ritualul de a ma pleca tie fara teama

stiind ca la sanul tau nu-i zbucium

sau zbatere desarta

si pentru ca lumea sa nu banuie puterea ce ti-e data

te voi numi uitare

caci numai in uitare poate fi unire deplina

inimi batand la unison ca doi carcei inlantuiti

si pentru ca toate astea sa nu piara

te voi numi renastere

pentru ca iubirea nu dispare

ea strapunge uitarea si inmugureste-n boboci

multumind gerului si cerului

pentru izbanda viului

si pentru ca cineva

trebuie sa duca mai departe povestea

ma voi numi glas ce deapana

puterea numelor

asupra celor numite

banuite

sau povestite

si de viata-acoperite

la vreme de seara

inainte s-apara

uitarea

un om şi-o umbră

buze ce-aţi simţit sărutul şi suava lui arsură

împietrite ca de ceară purtaţi bobul de otravă

ochi ce-aţi descântat iubirea şi-n lumini o înveleaţi

cu sticliri de piatră seacă astăzi o întâmpinaţi

neagră fâlfâie tăcerea rotocoale pe cer dând

vorbelor secat izvorul pe vecie-i amuţind

omul cade în ţărână umbra-i în văzduh se-nalţă

iar uitarea-I ţese voaluri şi-n mătăsuri o îmbracă

calea de dincolo de cale

cine a asemuit viata omului cu un punct pe calea timpului

nu a gresit prea mult numai ca punctul acela

inchide-n el suma tuturor cailor

posibile si imposibile

ce-au fost

sau ce ar fi putut sa fie

rasuceste-ma si lipește-ma parte peste parte

sa-ti umbresc cararea sa-ti potolesc jalea

dinspre nefiinta catre nestiinta

calea timpului ma-mbraca

eu luntraș

ea stransa-n barca

zidim maluri fara valuri

albe hauri negre gauri

punct ce deapana cararea

cale ce umbreste zarea

drum de apa drum de piatra

drum de foc si drum de aer

drum ce bantuie uitarea

dor ce împletește calea

punct și drum

transfer

opacitatea zilelor ce se scurg printre blocuri de gheaţă

mi-a afectat vederea, dizolvând contururi şi culori

într-un continuu inestetic

cu ochii în mână am coborât în stradă

să-i dau la schimb

din palmă lumea se vede altfel

grăbită se ştie,

ignorantă se vede

şi mai ales surdă la ofertele vieţii

dar poate că ochii mei nu sunt bolnavi

sunt doar obosiţi

şi inutil de goi

fără puncte de sprijin

fără amintiri

fără viitor

un trecut estompat

un prezent inexistent

şi un viitor care încă nu ştie ce vrea

dezolant tablou pentru ochii în cădere ce mimează zborul

cel care nu ştie

în fiecare oglindă se ascunde chipul celui care nu ştie
şi îl zăresc cu coada ochiului când trec
mă urmăreşte, eu mă fac că nu ştiu nimic
de fiecare dată acelaşi chip crispat
puţin mirat şi mai ales pierdut
el e cel care nu ştie
el nu ştie să răspundă la întrebări simple
sau la efuziuni de simpatie
nu a învăţat încă să mulţumească
şi se pierde în explicatii inutil de lungi şi plictisitoare
şi m-aş opri să-l întreb ce se întâmplă
dar mă tem că dacă vom aştepta
ţeserea pânzelor
nu va mai rămane cine să afle răspunsul
în numele lui
vă mulţumesc pentru tot

chinuitor

bariere peste bariere

sociale, mintale, sexuale, dogmatice

ridicate pe temelia spaimelor noastre

și înălțate cu toate neputințele

găsite la îndemână

între mine și tine

este o distanță

atât de mare

încât

pasul

se întreabă

ce rost mai are

ne aruncam cuvintele

punți sonore peste tăceri adânci

pline de ochi voraci

uite drumul Raiului netezit și far’de spini

o dulce făgăduință sufletul să ți-l alini

drumul vieții-i plin de cioburi

de la vise năruite

și dorințele născânde

cad dorindu-se-împlinite

bariere

din strafundul memoriei s-a ridicat spaima noptilor fara luna

fara caldura, fara cuvinte si fara curajul de a cere

focul nascut si pastrat a adus lumina

sfaramand o prima bariera

si omul a putut vedea umbrele trasand conturul lor

cuvintele au venit sa umple contururile aparute

si lumea s-a umplut de cuvinte ce intrupau idei si concepte

din care nasteau alte cuvinte

si astfel omul se inconjura de noi arme

care ucideau fara a lasa urme

pentru a se elibera de spaime cuvintele s-au sfatuit

si s-au strans in legi pentru a stavili sangele ce se strangea in jurul lor

si alte bariere s-au ridicat, si altele au cazut

tacerile pluteau stinghere

ridicandu-se ca fumul altarelor

pana cand din taina lor s-a nascut ritualul

si bariere noi s-au ridicat

spulberand indoieli

si ridicand ruguri in noapte

si a fost lunga noapte fierbinte si a venit iar dimineata

plina de culoare, plina de seva, plina de nou

ridicand barierele bunului simt

si al bigotismului

deşertificare

încălzirea globală a căzut ca o ghilotină

despărţind posibilul de probabil
într-o continuă mirare reală

atunci când esti centrul lumii şi zidurile ridicate

te împiedică să zăreşti orizontul
ori dărâmi zidurile din temelie
ori dacă nu singurul lucru pe care îl mai poţi face
e să te retragi către interior
abandonând tot ceea ce ţi-ar putea îngreuna mersul
numai că smogul exterior te urmareşte
estompând contururi
şi diluând până la limita suportabilităţii
legăturile cu viul
fericit ce-l ce străbate pustiurile
însoţindu-se pe sine
întru regăsire
căci spectrul inutilităţii
va abandona urmărirea sinelui
prin pustiul de cenuşă

dar vine o vreme, ostenită de atâta amar de umblet
când te aşezi la umbra zidurilor, le tragi peste tine ca o pătură
lăsând pustiurile să răsufle

ziua in care

cerul satul de atata asteptare

a-nceput sa-si franga mainile

cum numai batranii in spatele usilor

departe de curiozitatea celorlalti mai fac

caci asteptarea atarna greu si doare

 

cerul, dupa cum spuneam

a-nceput sa planga

incet, mai intai o bura

apoi suvoi de cuvinte

in alte limbi rostite

si lumea ridica iar ochii

intrebandu-se mirata

oare ce sa-ntampla ?

 

toamna cerul plange mai tot timpul

degeaba se sterge cu frunze la ochi

pana nu se termina si ultimul suspin

nu se opreste din plans poezii

 

 

de unde vin ploile?

Dumnezeu știa că vor fi oameni care nu vor avea prea multe

și atunci a plămădit cuvintele și le-a oferit primei perechi

mai aproape de buzele femeii și de urechea bărbatului

stabilind prima punte de legătură dintre cele două creații

viața a demonstrat că atunci când tăcerea se întinde acoperind lumea

aburul cuvintelor se ridică la ceruri condensând lacrimi 

dulci ca iubirea, fericirea și bunătatea

dar pentru că cerurile sunt pline de răni 

lacrimile strânse mănunchiuri de nori

se preling spălând aerul pană la fibră

și toată mizeria curge la pământ

formând cuvinte, fraze și chiar blesteme fără descântec

ce se lipesc de haine, intră-n căptușeală și inundă porii deschiși

ajungând la sufletului omului, la mintea piezișă ce tresare speriată

șoptind… parcă am simțit amintirile zbătându-se printre lacune

sau poate doar mi s-a părut…

cuvintele în fluiditatea lor, trec de la stadiul de punte la cel de armă

săgeți împrăștiate în lume ce rănesc fără să urmărească o țintă precisă

pietre ce vor lapida imaginea Ziditorului turnată în carne

noaptea la poli

tu, lumină venită de neunde

eu, gheață făcându-mi loc prin viață

și între noi doar marea răvășită

tu lumină lină, vino de-mi alină

spaima de înec, zilele ce trec

marea agitată și uitarea toată

și-apoi îți mai cer să mă sui la cer

să mă întregesc să mă regăsesc

nimic nu pare a prevesti schimbarea

numai că nimicul acesta se ridică hulpav

trăgându-te în adâncurile uitării

zăpăcind cerurile cu tuș vâscos

târând lumea într-un a fost

clipa în care te-ai topit

se numește noapte, sau moarte

sau cum vrei să-i spui plutirii, uitării, căderii

când punctele de reper îmi intră-n carne

dăltuind altă formă, stârnind a mea foame

marea îmi răvășește cărările

gheața spintecă aerul cerându-și dreptul la viată

iar neundele pleznește într-o revărsare de lumină lină 

indiferența cea perfidă și posacă

dacă n-ar fi lumina cu decalogul ei

curcubeiele ar fi gri

și viața s-ar freca de noi

lustruindu-ne cu încăpățânare

adusă de spate, strivită de propria-i greutate

indiferența se strecoară printre noi

lovindu-ne cu bagajele-i voluminoase

cutii goale, rame vechi, pungi inutile

și resturi putrezite de ură

nu știu dacă e mirosul ei sau al sarsanalelor

dar aerul se trage lăsând un gol în jur

și ea își vede de drum

cărându-și inocența ca pe-o copilă

adunată de pe străzi

căzut în viață ca-într-o-încăpere circulară

aștepți să vezi care ușă ți se deschide

apoi le încerci pe rând nerăbdător

și descumpănit te rezemi de zid

moartea are întotdeauna buzele dulci

noaptea

când întunericul se întinde lângă tine-n pat

semilună caldă atingându-ți coapsa

te foiești puțin cautându-ți locul

lași pleoapele să alunece

și urmărești

dâra de lumină ce se topește

abia atunci

răsuflarea ta ostenită

se sprijină de umărul unei clipe

și se prelinge ușor în fotoliul rece

în timp ce amintirile

se strâng cuminți jur împrejur

…

sărută-mi fruntea

sărută-mi buzele

sărută-mi pieptul

sărută-mi restul

miruiește-mă te rog

cu umbra buzelor tale

…