stare de normalitate

am surprins-o într-o poziţie cumva...
nefirească,
şi ca să nu se piardă momentul
am stricat un întreg clişeu,
instantaneu după instantaneu
de lemn bun, rezistent
şi când o să-i duc dorul
o să caut să mi-o aduc aminte
dar teamă-mi e că în egoismul meu
vor apare momente când nici măcar mie
nu-mi voi arăta amintirile

arome şi parfumuri

lumea spune că fiecare război are un scop bine definit
şi o importanţă majoră în dezvoltarea industriei parfumurilor
noaptea când lumea doarme,
trec maşini fantomă care aspiră aerul din tranşee,
din oraşe pustiite, din cimitire, din zbuciumul valurilor
din locurile unde musteşte moartea şi spaima în stare pură
iar ei, printr-un procedeu complicat de condensări succesive
reuşesc să strângă esenţa fricii
câteva picături în clodire mici
asta pentru că moartea îşi are distilatul ei
şi din aceste esenţe, artiştii
creează noi tipuri de parfum ce vor defila
la parade, pe covorul roşu, în intimitatea dineurilor restrânse
şi în alcovuri
şi cei care ştiu spun că odată inhalat
parfumul morţii te va urmări tot timp[ul, creând dependenţă
iar frica, esenţa ei, este pusă în apă
în mâncare, în produsele de igienă corporală
tocmai pentru a crea dependenţa necesară fiecărui suflet
de la prima până la ultima răsuflare
(ciudat, nimeni nu spune de unde se poate şi cât costă o ultima răsuflare)

despre geometria sufletului

sufletul, asemeni câmpului minat
are o geometrie variabilă şi inefabilă
dominată de tranşee, văi, vârfuri, doruri
cicatrici şi accidente
şi fiecare element caracterizează o stare
inconfundabilă.
oricât s-au chinuit cartografii, filozofii, tacticienii şi politicienii
încă nu există o hartă a sufletului general acceptată
şi poate că e mai bine aşa
să ne rămână sufletul o mare necunoscută
şi să fie acel ceva care ne caracterizează
şi ne diferenţiază

Omul care isi scria scrisori

Sheherezada a avut menirea de a pune în evidenţă o continuitate a vieţii şi o bătălie mereu câştigată în faţa morţii. Dar nu toată lumea poate să fie asemeni ei. Printre noi sunt oameni, care alungaţi fiind din rândul societăţii caută nişe, pasaje de fugă. Când tensiunea devine prea mare tot ce poţi face este să îţi creezi o supapă de presiune. Asta ar fi pe scurt povestea omului care îşi scria singur. Încă de mic copil, Micador a fost socotit ciudăţel, atât de părinţi cât şi de toţi ceilalţi. Părinţii şi familia îl priveau cu îngăduinţă acceptându-i momentele exuberante sau cele de tăcere absolută, dar copii nu puteau mima bunăvoinţa, aşa că de cele mai multe ori era aruncat în afară de forţa centrifugă. Dacă la început stătea pe margini privind joaca celorlaţi copii, cu timpul ajunsese să se strângă cu tot aerul din jur într-o tăcere grea. Şi zi după zi, distanţa dintre el şi ceilalţi copii creştea aşa cum un balon creşte încercând să se smulgă din strânsoarea mâinii şi a buzelor ce-i dau viaţă. Adolescenţa nu i-a fost mai uşoară. Rămăsese acelaşi copil dornic de joacă. Pe când ceilalţi tineri se mângâiau, se sărutau şi se amăgeau, el rămăsese acelaşi copil care refuza să crească. Decalajul era suficient de mare. Din cauza asta nu putea fi acceptat nici în cercul tinerilor, dar nici un rândul copiilor. Această dublă respingere crease o imensă frustrare. Neînţeles şi neînţelegând unde greşeşte a continuat să rămână acelaşi copil chiar şi când era destul de mare ca să mai rămână copil. Armata l-a găsit ca de obicei nepregătit să-i facă faţă, dar copilul din el a reuşit să salveze situaţia la limită. Spaimele îl sufocau dar curiozitatea copilărească reuşea să mai îndepărteze norii. Era un corp alogen în carnea moale a scoicii sociale. Strat după strat, tăcerea îl înnobila aşa cum numai perla poate pune în evidenţă banalul mineral produs de scoică. Era departe de a deveni un adult cu toate că în acte era adult în stare de muncă. Munca a făcut să se adâncească diferenţa dintre prizonierul captiv în trupul matur. Aerul său tăcut şi ochii mari, plini de curiozitate au creat în jurul său o aură de mister atrăgând tot mai multe priviri. Dar cum viaţa îşi face loc asemeni apei printre cele mai dure stânci coborând vijelioasă de la înălţimea tinereţii, Micador a fost curtat şi câştigat la sorţi de Sara. Viaţa merge înainte ar spune fiecare în sinea lui ceea ce s-a şi întâmplat. În scurt timp, Micador a devenit tată. Apoi a recidivat încă de două ori şi înainte de a-şi da seama ce se petrece cu el, era deja tatăl a trei copii. Copilul din el avea acum un câmp mai larg de experimentare căci îşi avea acum propriul grup de joacă. Creşteau împreună bucurându-se de fiecare clipă liberă. Munca îl storcea de vlagă dar acasă reuşea să îşi încarce bateriile pentru următoarea bătălie zilnică. Copii erau fericiţi, Micador era scânteietor şi imaginativ iar Sara îi privea distrată cum cresc împreună. Dar cum orice anotimp aduce cu sine şi schimbarea, copii au crescut rând pe rând, trecând pragul adolescenţei, apoi al tinereţii iar la final şi pe cel al maturităţii, iar Micador crescuse cu ei, înţelegându-i, apărându-i, iubindu-i. Acum era matur pe dinăuntru şi bătrân pe dinafară. Copii şi-au luat zborul lăsându-l singur în braţele Sarei. Zilele aveau culoare, aveau personalitate dar nu mai aveau gust. A început să tânjească după prezenţa copiilor dar în acelaşi timp realiza că nu mai era parte activă din viaţa lor. Şi atunci, într-un moment de plictiseală agonizantă i-a venit ideea salvatoare. A luat un pachet de foi de scris şi în fiecare seară, înainte de culcare, se aşeza la masă şi începea să scrie. Uneori reuşea să scrie câteva pagini alteori numai câteva rânduri, dar fiecare scrisoare avea dată, adresant, conţinut şi semnătură. Dimineaţa când se trezea găsea scrisoarea frumos impăturită la capul patului. Trezirea devenise un adevărat ritual. Deschidea ochii şi căuta pe noptieră. Da, scrisoarea era acolo. Prietenul nu uitase să-i scrie. Se ridica în capul oaselor, îşi lăsa picioarele goale pe covoraşul de lângă pat şi lua scrisoarea. O desfăcea încet, savurând fiecare minut şi fiecare rând scris. Când termina de citit, o netezea frumos şi o aşeza în cel de-al doilea sertar. Într-o zi de iarnă, a alunecat şi mâna lui cea dreaptă a căzut la datorie. A fost internat de urgenţă, i s-a pus mâna în gips şi i s-a spus că şansele de vindecare s-au redus considerabil datorită diabetului pe care îl neglijase toată viaţă. Sugestia medicului era să înveţe să se folosească de mâna stângă pentru a putea face faţă stresului şi dezamăgirii. Aşa se face că prima scrisoare a primit-o după o săptămână. Scrisul era cam stângaci şi tremurat. Prietenul său îi mărturisea că avusese un accident şi că acum trebuia să îi scrie cu mâna stângă ceea ce făcea ca scrisul să fie mai nesigul şi mai tremurat. Scrisorile primite  îi luminau zilele şi îi aduceau bucurie. Sara şi copii priveau cu îngăduinţă acest joc nevinovat. Dar când Sara şi-a luat la revedere şi a promis că o să-l aştepte dincolo, lumina zilei s-a spart în cioburi mărunte. La catafalc era un bătrân cu mâna dreaptă chircită şi uscată ca o gheară. Capul îi căzuse în piept încât credeai că numai pielea îl mai ţine să nu se desprindă de pe gâtul fragil. La cimitir odată cu primul bulgare de pământ a căzut şi el.  S-a trezit târziu pe un pat de spital. Era acelaşi dar cumva mai departe de el însuşi. Parcă toată partea stânga fusese turnată în bronz. Încercă să se mişte dar muşchii nu mai răspundeau la comenzi. Mâna stângă zăcea inertă pe undeva prin preajmă căci nu mai ştia nimic de ea. Piciorul stâng nu răspundea la chemarea lui. Încercă să vorbească dar faţa îi alunecă într-o parte ca un aşternut tras de pe pat. Ochiul drept putea să dea din aripi dar ochiul stând zăcea cu aripa frântă. Lacrima se desprinse din îmbrăţişarea trupului şi începu lungul drum către niciunde. O simţea indecisă, oprindu-se pe drum de nenumărate ori. Mâna dreaptă nefolosită de atâta vreme rămăsese înţepenită într-un continuu cârcel iar acum mâna stângă căzuse la datorie nemaivoind să răspundă la comenzi. Se simţea singur, tot mai singur şi mai abandonat. Ce va face de acum înainte? Copii erau fiecare cu familia şi problemele lui, Sara plecase să pregătească apartamentul de dincolo iar prietenul său dispăruse. Dimineţile vor fi tot mai negre şi mai înfrigurate. Mai avea vreun rost să se trezească? Surâsul Sarei când desfăcea scrisoarea nu mai era. Scrisoarea nu îl va mai aştepta la capătul patului. Singurătatea îl va îmbrăca, cămaşă rece de gips aşa cum fusese cu mult timp în urmă şi cu mâna sa cea dreaptă. Poate că timpul lui se terminase. Poate că trebuia să plece, dar nicăieri nu se vedea nici o umbră de însoţitor. Cum putea trece dincolo fără nici o mâna întinsă? Închise ochiul. Lumina îşi luă la revedere strângându-se într-un punct minuscul. Zgomotele din jur se estompară până la dispariţie. Era… da, ceva deosebit se petrecea cu el. Se simţea liber şi uşor. Se privi cumva de departe. Toată bătrâneţea trupului fusese lăsată în urmă ca o paraşută nefolositoare. Cel care era acum era acelaşi copil din timpurile de demult. Începu să alerge apropiindu-se de sinele ce-l aştepta. Acum nu mai era singur. Şi asta îi făcea bine. Nu se simţea nici exclus, nici abandonat, nici ciudat. Era parte a universului şi totul se învârtea acum în jurul său. Îşi era sieşi suficient. Singurul lucru care îi mai rămăsese era o inimă gârbovită ce făcea cu greu faţă zburdălniciei ce-l mistuia. Dar continua să bată. Şi el continua să meargă, afundându-se într-un trecut tot mai îndepărtat.
Lângă pat, cei trei copii priveau chipul supt. Medicul îi chemase să-i întrebe ce hotărâre au luat în legătură cu bătrânul lor tată. Le spuse că de când avusese loc accidentul cerebral partea stângă era pierdută iar recuperarea părea tot mai greu de imaginat. Din păcate, cu toate că inima continua să bată constant, bătrânul nu mai răspundea la nici un stimul. Aseară avusese un spasm dacă putea spune aşa când timp de o oră încercase să-şi facă simţită prezenţa, după care orice semn dispăruse. Nu putea spune că era chiar legumă dar faptul că nu mai răspundea la nici un stimul nu îi dădea şanse de reuşită. Era departe. Dispăruse din lumea asta. Voia să ştie ce trebuia să facă în continuare. Copii au hotărât că e cazul să renunţe la serviciile spitalului aşa că în transferară într-un azil de bătrâni. Asistentele care aveau grijă de Micador spuneau că perfuziile durau din ce în ce mai mult ca şi când organismul ridica baraje de neputinţă. Totul se oprea la vârful acului perfuzor. În a treia săptămână inima a oftat adânc şi s-a oprit puţin. S-a tras la marginea drumului hotărâtă să se odihnească pentru o eternitate. Din întâmplare, odată cu închirierea garsonierei am intrat în posesia teancului consistent de scrisori pentru că dorinţa moştenitorilor a fost să mai păstreze pentru ceva timp atmosfera fără să se atingă umbrele trecutului. Pe cât de copilăreşti, pe atât de adevărate şi pline de curiozitate. Zilele erau descrise cu penel de copil pus pe soţii şi joacă. Erau de fapt ca cerul clar şi fără norii dintr-o zi de vară. Sinceritea, naivitatea şi curiozitatea îşi dădeau mâna să scoată acele mici perle de nevinovăţie. Le-am citit cu sfială iar la prima mea întâlnire cu mezinul familiei i le-am dat. Nu ştiu ce vor fi făcut cu toate acele scrisori dar cred că meritau păstrate. Copilăria trebuie trăită şi recitită căci ea este singura perioada în care nu minţim din interes pentru lucruri meschine. Când ne doare sufletul, inconştient ne refugiem în trecutul ei îndepărtat.

gândaci de bucătărie

sunt momente când nu aştepţi decât o clipă de neatenţie
pentru a sonda adâncurile atât de primejdioase
ale singurătăţii.

cine are urechi de auzit se afundă în crângul mut al cuvintelor
pentru a culege umbrele tăcerii
despuiate şi repudiate.

frica poate eroda orizontul aducându-l la nivelul tumulilor
dar sămânţa curiozităţii naşte fire noi
atât în locuri umbrite cât şi pe pustie.

zilele se strecoară în adâncul inimii depunându-şi orele
tot ceea ce părea curat se umple de secunde mişunând
înnegrind aşteptările cu resturile speranţelor.

gândurile se caţără în căutarea cuvintelor pentru a le aduce la suprafaţă
multe mor înainte de a vedea măcar o litera
iertată fie-le lor neputinţa

dar

sunt şi gânduri care mă poleiesc
înzăuându-mă cu armura îndoielilor
alungând visele dincolo de marginea nopţii.

strânge-mă în braţe Doamnă
alungă norii singurătăţii
şi lasă soarele să ne lămurească drumul ...

cruciada copacilor

primăvara, copacii îşi ridică braţele uscate şi-mbrăţişează soarele

pielea crăpată se desface lăsând mugurii să le răscumpere tăcerea de-o iarnă

ne-a fost frică, ce puteam face? ne-a fost frig se vaită crengile bolnave

ne dor monturile îmbătrânite oftează rădăcinile

dar mugurii îşi scot zâmbetele verzi

sărutând crengile

şi rădăcinile

cu strădania înfrunzirii

dacă n-ar fi ele, rădăcinile,

mugurii ar rămâne doar o amintire

pictată pe cerul gol şi trist

şi care e misterul acestei cruciade?

nu există nici un mister

e doar încăpăţânarea copacilor

de-a ne reaminti mereu şi mereu

când să cădem în genunchi şi să ne închinăm

seminţei ce va da naştere unui fir crud

dar care va duce viaţa mai departe 

... să mă alinţi

de ce  m-ai strigat? că încă nu eşti pe lista mea
voiam să te cunosc, căci mulţi îţi laudă frumuseţea
ce don juan pot să fii... spune ce vrei?
aş vrea să plecăm... undeva unde nu am mai fost
cât de copil poţi să fii, tu chiar crezi că le-ai văzut pe toate?
în mare parte da
vezi? asta e nenorocirea cu voi oamenii
nu ştiţi să va bucuraţi de ce primiţi
consideraţi că totul e prea puţin pentru voi
deci nu vrei să mă iei?
ţi-am spus că nu figurezi pe lista de azi
poţi să mă săruţi?
să te sărut? eu?
da... măcar atât să am de la tine
un sărut? îţi e de ajuns?
până pleci... da
bine
te rog să închizi ochii, mi-ar place puţin romantism... sărută-mă
ai buzele umede... şi sărate
aşa e gustul despărţirii
dar unde pleci?
acolo unde tu nu mă vei găsi
ce-ai făcut? inima? de ce-a tăcut?

plâng streşinile a uitare

plâng streşinile a uitare

ce-ai vrea să fii m-a întrebat?

dacă-aş putea alege, aş vrea să fiu stâncă

şi secoli întregi m-aş oferi vânturilor turbate

ca să-şi înfigă colţii-n mine

iertându-li-se oamenilor

şi ploilor m-aş oferi

să muşte fărâmă şi să-mi spele rănile

ducându-le la-ntâlnirea cea mare

iar soarelui

m-aş oferi ca să mă coacă

pită la marginea gliei

ca să despart lumile şi lacrimile

eşti sigur că asta vrei?

mai bine piatră decât om

sau dacă se poate

mai bine apă

să plâng din cer a ploaie

să spăl toate rănile pământului

şi să mă odihnesc pe o plajă

răsuflând nopţile pe îndelete

la lumina lunii

iar dacă lumea nu m-a mai vrea omăt

m-aş întoarce primăvară

să-mi sărut zorile

şi florile

obol

noaptea în cimitir e linişte
ori a ostenit lumea ori s-a lăsat păgubaşă
căci totul nu-i decât deşertăciune
şi pe poartă aceea treci doar cu ce ai ascuns înăuntru
în adâncul sufletului
nici măcar amintirile nu sunt permise
numai setea lacrimilor
transfigurată
în pecete de aur
te ajută să treci nevătămat
vămile cerului şi ale pământului

scrie-mi numele

nicăieri nu vei putea merge nevăzut, necunoscut

oriunde ai ajunge cineva trebuie să-ţi scrie numele să nu se uite

mi-a brăzdat faţă cu tăieturi fine şi rânduri de sânge au răsărit, era o adevărată pagină dictando

şi fiecare om întâlnit mă întreba (uneori nici nu-mi mai cerea persimisiunea) dacă are voie să-mi scrie numele

şi fiecare scrijelea numele găsit de cuviinţă până când faţă mea a devenit o lista a aşteptărilor

coborând pe gât, umplându-mi pieptul cu rânduri bogate pline de bucuria descoperirii

ceea ce nu mi-a spus la început, era că rănile nu se vor închide

şi fiecare nume va sângera în felul său

scutindu-mă de o moarte anostă şi plictisitoare

partea frumoasă e că şi după ce am căzut la pământ

lumea tot se mai oprea ca să-mi scrie numele

astfel încât rămăsese foarte puţin loc

când moartea m-a găsit

şi s-a aplecat să-mi scrie numele

şi să mă sărute

magia clipei dintre ani

te uiţi la ceas, timpul se târâie ca melcul şi spui afurisind...

parcă numai nopţile de insomnie erau lungi

acum şi seara asta se târâie ca o tigaie goală către frigider

fie şi anul acesta nou ca toţi ceilalţi, cu toate că nimic nou nu se mai întâmplă

da ... noroc că s-a stricat televizorul, am scăpat de... da şi mulţi au murit

şi apoi cine mai stă să facă lămpi PL500

acum în ziua de azi când tabletele sunt ca tocătoarele

o să mă uit la fereastră... pe timpuri puteam să urc în pod să mă uit pe ferestruică

să văd şi eu artificiile, să simt pulsul... acum dacă ies în curte până la poartă simt că mor

şi nici nu mai văd aşa de bine. aşa că mă duc să aşez masa

mai am un copanel fiert, două ouă ochiuri să simt şi eu ceva cald

şi doi cremwursti. un adevărat regal. azi o să beau ultimul pahar de bere

şi las iaurtul pentru mâine seară că cine ştie cum o să fie vremea

ia să mă strâng în halat că parcă e mai rece în seara asta

nici caloriferele nu mai duc

au şi ele o vârstă deh

degeaba am lăsat poartă descuiată

până şi copii mă ocolesc, parcă ştiu şi ei că aici e sărăcie lucie

asta e, o să mănânc eu mărul şi cei trei biscuiţi mâine la micul dejun

bine că am şoşonii ăştia şi-mi încălzesc picioarele

că de la picioare te ia frigul. ca şi moartea

ea nu sare la beregată

se strecoară pâş-pâş de la picioare

şi te cuprinde în braţele ei reci şi pline de uitare

se pare că şi moartea m-a uitat. asta e

hei... ia uite ce hărmălaie e pe stradă, au ieşit cu petarde şi artificii

în alte vremuri trăgeau cu armele

şi cădea tot ce mişca

acum poate să fie şi o invazie, nimeni nu realizează

mulţi ar crede că e carnaval

la mulţi ani bătrâneţe!

să vedem ce-o mai fi şi anul asta

armonia culorilor

putreziseră toate speranţele când te-am întâlnit Doamnă,

mi-ai spus simplu: ai două variante, ori trăieşti ori vii cu mine

alege cu ce culoare vrei să împodobim restul ce ţi-a mai rămas

din câte ştiam, negrul nu este culoare ci doar o sumă de umbre

de aceea cred că foarte multă lume o asociază cu moartea

aşa că am decis să aleg totuşi o culoare

şi pentru moment, griul cerului mi s-a părut cea mai potrivită

de fapt nu era doar o culoare, era o gamă întreagă

aşa cum numai cerul şi viaţa pot etala cu nonşalanţă

roşul aprins l-am scos dintr-o arteră fumegândă

verdele a ţâşnit icnit din rărunchi

iar galbenul decodat curge monoton ca o urare

albastru... unde găsesc puţin albastru ţinând cont că sângele meu

nu se ridică până la rangul de rădăcini aristocrate

de pe linia orizontului mărginit

reflexe stridente îmi şoptesc la vie en rose

acestea fiind spuse încerc să încropesc un rogvaiv decent

cerşetori de elită

chiar de nu sunt asemeni vouă

din mine parte sunteţi

anul trecut nu s-a întâmplat nimic şi nici acum doi ani

şi niciodată de când mă ştiu nu s-a întâmplat nimic deosebit

excepţie face naşterea mea, dar de asta chiar că nu-mi aduc aminte

a fost un moment magic aşteptat după care totul a recăzut în uitare

aţi putea crede că acum le am pe toate dar nu e deloc aşa

numai că am şi uitat să mai plâng

ori poate că am secat

mama spunea că nu e frumos să ceri nimic de la viaţă

şi nici să te plângi,

aşa că nici nu cer şi nici nu plâng

doar întreb şi eu pe ici pe colo, pe unde ajung

aveţi vreo amintire în plus,

ceva ce nu va mai trebuie

şi care m-ar putea ajută să mă încălzesc?

am pierdut totul în timpul potopului

şi cred că nici focul nu m-a prea ocolit

poate că totuşi...

dar nu, nu e bine să cer

aşa că o să aştept aici în colţ

dacă nu deranjez...

toată viaţa am fost "acum şi aici"

dar cred că şi timpul s-a plictisit de nazurile mele

când kitsch-ul din mine rânjeşte

m-am uitat pe geam în sufragerie şi ţi-am văzut vitrina plină cu bibelouri

toată copilăria mea a fost marcată de aceste podoabe ieftine pe care le uram

un motiv era că nu aveam voie să le ating nesupravegheat

iar al doilea motiv consta în obligativitatea ştergerii vitrinelor în fiecare săptămână

ştii mama nu ne ducea la biserică aşa că ştersul bibelourilor

era ritualul nostru de fiecare duminică

mult mai târziu, după ce s-au prăpădit ai mei

am aruncat toate bibelourile din casă

puteam să le dau dar m-am gândit că nu-i frumos

să chinui pe altcineva

astăzi uitându-mă într-o vitrină

am văzut un elf mic

cred că era o fetiţă dar elful nu are formă feminină

aşa că rămâne un băieţel cu privire ghiduşă

urechile ascutile şi nasul cârn

îmi râdea în faţă bălăbănindu-şi picioarele

şi dacă nu ar fi avut mâinile ocupate

cred că mi-ar fi dat cu tifla

primul impuls a fost să întru la el

să-l iau acasă şi să-mi cer iertare dar n-am cedat

am plecat fără să mai privesc în urmă

să văd dacă mă urmăreşte cu privirea sau a înţepenit pe raftul lui de sticlă

nici becurile nu mai sunt ce-au fost

cine se uita la bec stia ca lumina galbena da si caldura

numai ca cei mai multi ignora faptul ca lumina alunga intunericul si taina

lasandu-ne descoperiti, goi si tematori de fizionomia care ne tradeaza

si ca sa fie lumina, iti trebuie si intrerupator

gainile traitoare in incubatoare si hranite cu povesti

cresc grase si voioase ouandu-se dupa cum se aprinde lumina

unele de doua ori, alte de patru ori, cele mai multe doar o data

pentru ca alchimia genelor inca functioneaza cu tot stresul

in iad toate becurile sunt arse spunea un mare scriitor

partea proasta e ca asa voiau sefii cei mari

pentru ca pe lumina poti numara bustenii, cazanele si smoala intarita

dar pe intuneric ciordeala pune ban pe ban si osanza pe ciolan

daca toate parcurile ar avea iluminat stradal

unde oare s-ar mai piti noaptea sa-si traga sufletul

ca doar nu poate sa umble tot timpul imbracata in valuri de ceata

sparte cu greu de becuri chioare si incomode

liber la plans

plangi maica, nu te rusina

bine dar barbatii nu plang niciodata

poti s-o crezi sau nu, dar numai tainitele gandurilor stiu

cate potopuri le-au ravasit sufletele

mai toata lumea plange la moartea cuiva

putini sunt cei ce plang nasterea

dar oare ce e mai greu de trecut in lume

viata cu-ale ei fantasme sau moartea cu lumina lina

cand viata-ti inchide scocul

nu te-ntreba ce trebuie sa faci

fa-ti o pluta, arca, barca

si lasa suvoil lacrimilor sa te inunde

bine dar eu nu am de ce sa plang

viata m-a luat in tarbaca

molesindu-ma ori intarindu-ma

daca nu de necaz, plangi de bucurie

de bucurie? da ce-i aia?

păpuşa dezmembrată

ce vrei să te faci când creşti mare?

când o să fiu mare vreau să mă fac înger

şi or să-mi crească aripi mari pe spate,

şi altele mici la mâini şi la picioare

şi o să zbor din suflet în suflet

ca să-i aflu liniştea şi pacea

acum că ai crescut ce vrei să te faci?

tot un drac, pentru că nimic din ce-mi doresc

nu mi se împlineşte

era o vreme când mai aveam putere să îmi doresc

astăzi nu mai am nici putere şi nici voinţă

răstignit între timpul meu şi timpul lor

îmi doresc moartea cred

dar nu ştiu dacă o să aflu vreodată

cum e să mori împăcat

uitat, pe un pat de spital

un trup tot o rană

aşteaptă primele muşte să viermuiască

când ai un vis, o dorinţă ai trei variante:

o sugrumi încă de la naştere fără nici o remuşcare

o oferi tuturor să-şi facă mendrele şi s-o arunce

o ascunzi departe de ochiul vânat şi o ajuţi să înflorească

cea ce-a patra cale nu există

decât ca ipoteză de lucru ascunsă într-o minciună

talmacind

poti sa te duci sa-ti faci felul, ca io nu-ti mai tin partea

mi-a spus anul de la anu itindu-si falca rumena si bucalata

ce-ai avut cu mine viata de ma vinzi ca pe verdeata

adunata buchetel cat is io de mititel?

Ia-ti arborele si vino mai aproape  

vreau sa te vad a soptit Mosul ridicandu-si genele sprincenele

cu toiagul degerat ce-l mai ajuta cu-un sfat

arborele l-am pierdut cand padurea s-o rarit sau poate ca n-am avut

cand o fost la imparteala lumea toata-a dat navala

io c-am venit tarzior am luat praf de pe ulcior

si mi-am presarat pe viata

ca sa nu prinza verdeata

nu te lupta sa iubesti ca tot ce-atingi otravesti

nu te grabi cu iubitul ca nu mostenesti pamantul

cata iubire-o sa dai atata necaz sa ai

ce? vise? ingroapa-le ca altfel de belele dai

hai omule sa mergem

m-am intalnit cu moartea la un colt de viata mai pustiu

isi ungea ochii sa nu lacrimeze si-si facea cate un benghi pe fiecare obraz

ca se tot luau de fiecare data dupa scuipatura

as fi vrut s-o intreb daca are dezlegare

dar cine putea s-o verifice si sa-i ceara lista

atata timp cat ea era stapana pe foarfece

lasa-ma ca sa ma gat si cu lumea sa ma-mpac

mai copile tu om rau nu trage de timpul tau ca te las in lumea rea

ti-oi sterge cararile si ti-oi uita zilele

ti-as mai lua vreo doua zile sa-mi fie bine si mie

eu ti-as da si doua sute ca-ti sunt nopti grele si slute

dar te scap de chin si jale care creste-n a ta cale

Doamna cu ce ti-am gresit de mi-i drumul la sfarsit

zau ca nu imi esti gresit dar de soarta urgisit

si-oi umbla din viata-n viata cautandu-te la fata

de tine nimeni n-a plange, milele nu te-or ajunge

moartea-ti e de ajutor, sa te stergi din amintiri si-alte crunte amagiri

sa-ti stergi urme, sa stergi nume, ca n-ai fost iubit pe lume

pana lumea s-o sfarsi, impreuna tot om fi

eu iertarea tu iubirea

sa ne tinem pomenirea

time is just a concept

dupa

dupa mine potopul ar zice clopotarul rupand funia limbii

si clopotul se pravale intr-o tacere de moarte

cu paianjeni prinsi intre doua mute rostiri

acum

acum stiu cat de gol am venit pe lume

pentru ca nici pana azi nu mi s-au incalzit extremele

si cad cand intr-o sistola cand intr-o diastola

candva

candva, dupa ce ma voi naste

voi uita toate facutele si nefacutele, doritele si nedoritele

predandu-ma vietii cu acte in regula

atunci

atunci te uitai si nu-ti venea a crede

ai fi vrut sa ma judeci, sa ma alungi sau sa ma biciuiesti

dar cuvintele imi erau deja date si ma slujeau cu credinta

tarziu

da, cred ca e prea tarziu ca sa mai alerg dupa tine

zilele tale viata au fost scrise si arhivate

asa ca orice pledoarie este inutila

când?

indată!

totdeauna...

dar deocamdată...