viața ca un zbor cu probleme

zborul dumneavoastră a fost anulat

anunț sec: incolor, inodor și insensibil

cine poate sa prevadă condițiile atmosferice

și mai ales, evoluția lor?

intri în viață ca simplu pasager

uneori ai loc la business class,

de cele mai multe ori la economic

scaunul nu te cuprinde la fel de fiecare data

el știe când ceva nu e în regula,

dar… carpe diem

centura, instrucțiunile de zbor, jocul luminilor

unele zboruri sunt line, altele pline de turbulențe

ceața ascunde locații, destine, finalități

furtuni de zăpadă anulează senzații sau regrete

și viața se scurge între plecări și sosiri

aeroporturi pline, lumini și umbre

benzi rulante, porți, întârzieri

dar cu siguranță,

niciodată nu vei pierde biletul

de la ultimă călătorie

o destinație ce nu poate fi evitată

cronologie

la inceput a fost cuvantul

inaintea lui au fost sunetele primordiale

si inaintea tuturor a fost tacerea

o sa dorm putin a spus Domnul

si s-a strecurat intr-o eternitate

tragand-o peste ochi si urechi

timpul creste de la samanta la-mplinire

si-n pudoarea-i inexplicabila

nu lasa sa i se vada inelele de crestere

un ochi doua vini, doi ochi o iertare

o sa ma indragostesc tot mai mult de singuratate

si ea e legata la ochi, la amandoi

si nu vede pe cine strange-n brate

cu un ochi la trecut si unul la viitor

nu e de mirare ca prezentul trece neobservat

dincolo de noi, dincolo…

aici ai dat gres, poate ca te-ai grabit

in ultima vreme nu stiu ce-i cu tine nu te recunosc

si doar am stat tot timpul cu ochii pe tine

cu cat ma misc mai mult cu atat mai multe greseli nasc

si ochiul judecatii inregistreaza tot, necrutator

pe rabojul vietii

un leu o lamaie, doi lei o gutuie

trei lei versuri cate vrei

asa spunea un cantecel in vremea  de demult

trupul meu, o necunoscută

acoperindu-mă cu voaluri de pudoare

m-ai ascuns, m-ai îngropat în uitare

America n-ar fi fost descoperită

dacă cineva n-ar fi aruncat busola

tablouri într-o expoziţie

cam la asta se rezumă viaţa

numai că nu toate trupurile

îşi găsesc vitrina, calea

iedera îşi înfige unghiile

încolaceşte trupul copacului

şi lasă verdele să-l legene

până la uitarea de sine

eu, un tablou neterminat

cu trupul curat, tânjind a verde

privesc coaja trecutului

ce crapă inutil a bătrâneţe

fiecare om inchide-n el o realitate

noaptea corbilor albi

adevărul meu

e cel adevărat

dreptatea mea

e cea dreaptă

s-au spus atâtea vorbe

dar am uitat să citim vremurile...
larma acoperă respiraţia pământului...
un moment de reculegere

are gustul apei în deşert...

ca o ploaie de blesteme

rănesc cerul ce adoarme

noaptea nu-şi găseşte locul

toaca cerne ascultare

răzvrătirea-n cer dospeşte

şoapta creşte tot mai tare

sunetele cern tăcerea

primul croncănit sfâşie

albul penelor străluce

lumea-ntreagă o îmbracă

feerie, vis şi taină

ceartă, sfadă, vijelie

liniştea din cer coboară

intr-o doară

e iarnă iar

o ultimă zăpadă

în ziua când voi fi lumină

mi-oi cerne umbra-n amintiri

copilăria începe şi se termină cu prima zăpadă

cu primii bulgări, cu cazemate cimentate peste noapte

cu oameni de zăpadă mărşăluind printre colinde

cu sănii, cu zăpadă călcată în picioare

cu zloată, mizerie şi inocenţă

adolescenţa începe şi se termină cu un sărut

furat printre fulgi tolăniţi pe gene

când visele aleargă desculţe

printre grade Celsius

mult prea sărace pentru o feerie

maturitatea începe şi se termină cu un surâs

desprins de pe faţa unui copil

ce îngereşte zăpada

un zâmbet mult prea curat

pentru o simplă noapte de Crăciun

gândurile urmează circuitul apei în natură

literele ning viscolit sau liniştit

cuvinte se aştern, fraze se nasc

şi zăpada scrie o nouă poveste

purtând urmele spulberate

când foile aşteaptă…

sfârşit

sfârşit de poveste

cartea pe care o citeşti

este viaţa pe care o scrii în timp ce-o citeşti

sau cum este scrisă de alţii fără a ţi se cere consimţământul

citeşti şi nu îţi vine s-o laşi din mână, amâni finalul lecturii

dar nu te poţi opri din citit şi nu doar că e fascinantă

dar e şi singurul lucru palpabil din toată utopia

pe care o citeşti...

uneori

te-ntorci să mai reciteşti câte o pagina,

să mai revezi câte un capitol

dar cartea curge în continuare târând clişee perimate

în goana ei

de ce se citeşte aşa de repede?

de ce pare ce-a mai frumoasă carte citită?

de ce literele se tânguie, paginile suspină şi carnea urlă?

sfârşitul inexorabil se apropie

cartea ta se va adauga miilor de alte cărţi de pe raft

cine mai are timp de lectura ei

când fiecare e ocupat cu propria lectură?

fiecare carte ar fi putut fi scrisă altfel

povestea ar fi avut altă finalitate

altă limpezime, alte personaje

dar asta e, a fost scrisă

şi-acum,

o ultimă pagină, un ultim paragraf

o ultimă suflare

un ultimul punct

şi totuşi,

a meritat citită

si te voi numi

iubire

ca sa-mi amintesc ritualul de a ma pleca tie fara teama

stiind ca la sanul tau nu-i zbucium

sau zbatere desarta

si pentru ca lumea sa nu banuie puterea ce ti-e data

te voi numi uitare

caci numai in uitare poate fi unire deplina

inimi batand la unison ca doi carcei inlantuiti

si pentru ca toate astea sa nu piara

te voi numi renastere

pentru ca iubirea nu dispare

ea strapunge uitarea si inmugureste-n boboci

multumind gerului si cerului

pentru izbanda viului

si pentru ca cineva

trebuie sa duca mai departe povestea

ma voi numi glas ce deapana

puterea numelor

asupra celor numite

banuite

sau povestite

si de viata-acoperite

la vreme de seara

inainte s-apara

uitarea

un om şi-o umbră

buze ce-aţi simţit sărutul şi suava lui arsură

împietrite ca de ceară purtaţi bobul de otravă

ochi ce-aţi descântat iubirea şi-n lumini o înveleaţi

cu sticliri de piatră seacă astăzi o întâmpinaţi

neagră fâlfâie tăcerea rotocoale pe cer dând

vorbelor secat izvorul pe vecie-i amuţind

omul cade în ţărână umbra-i în văzduh se-nalţă

iar uitarea-I ţese voaluri şi-n mătăsuri o îmbracă

calea de dincolo de cale

cine a asemuit viata omului cu un punct pe calea timpului

nu a gresit prea mult numai ca punctul acela

inchide-n el suma tuturor cailor

posibile si imposibile

ce-au fost

sau ce ar fi putut sa fie

rasuceste-ma si lipește-ma parte peste parte

sa-ti umbresc cararea sa-ti potolesc jalea

dinspre nefiinta catre nestiinta

calea timpului ma-mbraca

eu luntraș

ea stransa-n barca

zidim maluri fara valuri

albe hauri negre gauri

punct ce deapana cararea

cale ce umbreste zarea

drum de apa drum de piatra

drum de foc si drum de aer

drum ce bantuie uitarea

dor ce împletește calea

punct și drum

transfer

opacitatea zilelor ce se scurg printre blocuri de gheaţă

mi-a afectat vederea, dizolvând contururi şi culori

într-un continuu inestetic

cu ochii în mână am coborât în stradă

să-i dau la schimb

din palmă lumea se vede altfel

grăbită se ştie,

ignorantă se vede

şi mai ales surdă la ofertele vieţii

dar poate că ochii mei nu sunt bolnavi

sunt doar obosiţi

şi inutil de goi

fără puncte de sprijin

fără amintiri

fără viitor

un trecut estompat

un prezent inexistent

şi un viitor care încă nu ştie ce vrea

dezolant tablou pentru ochii în cădere ce mimează zborul

cel care nu ştie

în fiecare oglindă se ascunde chipul celui care nu ştie
şi îl zăresc cu coada ochiului când trec
mă urmăreşte, eu mă fac că nu ştiu nimic
de fiecare dată acelaşi chip crispat
puţin mirat şi mai ales pierdut
el e cel care nu ştie
el nu ştie să răspundă la întrebări simple
sau la efuziuni de simpatie
nu a învăţat încă să mulţumească
şi se pierde în explicatii inutil de lungi şi plictisitoare
şi m-aş opri să-l întreb ce se întâmplă
dar mă tem că dacă vom aştepta
ţeserea pânzelor
nu va mai rămane cine să afle răspunsul
în numele lui
vă mulţumesc pentru tot

chinuitor

bariere peste bariere

sociale, mintale, sexuale, dogmatice

ridicate pe temelia spaimelor noastre

și înălțate cu toate neputințele

găsite la îndemână

între mine și tine

este o distanță

atât de mare

încât

pasul

se întreabă

ce rost mai are

ne aruncam cuvintele

punți sonore peste tăceri adânci

pline de ochi voraci

uite drumul Raiului netezit și far’de spini

o dulce făgăduință sufletul să ți-l alini

drumul vieții-i plin de cioburi

de la vise năruite

și dorințele născânde

cad dorindu-se-împlinite

bariere

din strafundul memoriei s-a ridicat spaima noptilor fara luna

fara caldura, fara cuvinte si fara curajul de a cere

focul nascut si pastrat a adus lumina

sfaramand o prima bariera

si omul a putut vedea umbrele trasand conturul lor

cuvintele au venit sa umple contururile aparute

si lumea s-a umplut de cuvinte ce intrupau idei si concepte

din care nasteau alte cuvinte

si astfel omul se inconjura de noi arme

care ucideau fara a lasa urme

pentru a se elibera de spaime cuvintele s-au sfatuit

si s-au strans in legi pentru a stavili sangele ce se strangea in jurul lor

si alte bariere s-au ridicat, si altele au cazut

tacerile pluteau stinghere

ridicandu-se ca fumul altarelor

pana cand din taina lor s-a nascut ritualul

si bariere noi s-au ridicat

spulberand indoieli

si ridicand ruguri in noapte

si a fost lunga noapte fierbinte si a venit iar dimineata

plina de culoare, plina de seva, plina de nou

ridicand barierele bunului simt

si al bigotismului

deşertificare

încălzirea globală a căzut ca o ghilotină

despărţind posibilul de probabil
într-o continuă mirare reală

atunci când esti centrul lumii şi zidurile ridicate

te împiedică să zăreşti orizontul
ori dărâmi zidurile din temelie
ori dacă nu singurul lucru pe care îl mai poţi face
e să te retragi către interior
abandonând tot ceea ce ţi-ar putea îngreuna mersul
numai că smogul exterior te urmareşte
estompând contururi
şi diluând până la limita suportabilităţii
legăturile cu viul
fericit ce-l ce străbate pustiurile
însoţindu-se pe sine
întru regăsire
căci spectrul inutilităţii
va abandona urmărirea sinelui
prin pustiul de cenuşă

dar vine o vreme, ostenită de atâta amar de umblet
când te aşezi la umbra zidurilor, le tragi peste tine ca o pătură
lăsând pustiurile să răsufle

ziua in care

cerul satul de atata asteptare

a-nceput sa-si franga mainile

cum numai batranii in spatele usilor

departe de curiozitatea celorlalti mai fac

caci asteptarea atarna greu si doare

 

cerul, dupa cum spuneam

a-nceput sa planga

incet, mai intai o bura

apoi suvoi de cuvinte

in alte limbi rostite

si lumea ridica iar ochii

intrebandu-se mirata

oare ce sa-ntampla ?

 

toamna cerul plange mai tot timpul

degeaba se sterge cu frunze la ochi

pana nu se termina si ultimul suspin

nu se opreste din plans poezii

 

 

de unde vin ploile?

Dumnezeu știa că vor fi oameni care nu vor avea prea multe

și atunci a plămădit cuvintele și le-a oferit primei perechi

mai aproape de buzele femeii și de urechea bărbatului

stabilind prima punte de legătură dintre cele două creații

viața a demonstrat că atunci când tăcerea se întinde acoperind lumea

aburul cuvintelor se ridică la ceruri condensând lacrimi 

dulci ca iubirea, fericirea și bunătatea

dar pentru că cerurile sunt pline de răni 

lacrimile strânse mănunchiuri de nori

se preling spălând aerul pană la fibră

și toată mizeria curge la pământ

formând cuvinte, fraze și chiar blesteme fără descântec

ce se lipesc de haine, intră-n căptușeală și inundă porii deschiși

ajungând la sufletului omului, la mintea piezișă ce tresare speriată

șoptind… parcă am simțit amintirile zbătându-se printre lacune

sau poate doar mi s-a părut…

cuvintele în fluiditatea lor, trec de la stadiul de punte la cel de armă

săgeți împrăștiate în lume ce rănesc fără să urmărească o țintă precisă

pietre ce vor lapida imaginea Ziditorului turnată în carne

noaptea la poli

tu, lumină venită de neunde

eu, gheață făcându-mi loc prin viață

și între noi doar marea răvășită

tu lumină lină, vino de-mi alină

spaima de înec, zilele ce trec

marea agitată și uitarea toată

și-apoi îți mai cer să mă sui la cer

să mă întregesc să mă regăsesc

nimic nu pare a prevesti schimbarea

numai că nimicul acesta se ridică hulpav

trăgându-te în adâncurile uitării

zăpăcind cerurile cu tuș vâscos

târând lumea într-un a fost

clipa în care te-ai topit

se numește noapte, sau moarte

sau cum vrei să-i spui plutirii, uitării, căderii

când punctele de reper îmi intră-n carne

dăltuind altă formă, stârnind a mea foame

marea îmi răvășește cărările

gheața spintecă aerul cerându-și dreptul la viată

iar neundele pleznește într-o revărsare de lumină lină 

indiferența cea perfidă și posacă

dacă n-ar fi lumina cu decalogul ei

curcubeiele ar fi gri

și viața s-ar freca de noi

lustruindu-ne cu încăpățânare

adusă de spate, strivită de propria-i greutate

indiferența se strecoară printre noi

lovindu-ne cu bagajele-i voluminoase

cutii goale, rame vechi, pungi inutile

și resturi putrezite de ură

nu știu dacă e mirosul ei sau al sarsanalelor

dar aerul se trage lăsând un gol în jur

și ea își vede de drum

cărându-și inocența ca pe-o copilă

adunată de pe străzi

căzut în viață ca-într-o-încăpere circulară

aștepți să vezi care ușă ți se deschide

apoi le încerci pe rând nerăbdător

și descumpănit te rezemi de zid

moartea are întotdeauna buzele dulci

noaptea

când întunericul se întinde lângă tine-n pat

semilună caldă atingându-ți coapsa

te foiești puțin cautându-ți locul

lași pleoapele să alunece

și urmărești

dâra de lumină ce se topește

abia atunci

răsuflarea ta ostenită

se sprijină de umărul unei clipe

și se prelinge ușor în fotoliul rece

în timp ce amintirile

se strâng cuminți jur împrejur

…

sărută-mi fruntea

sărută-mi buzele

sărută-mi pieptul

sărută-mi restul

miruiește-mă te rog

cu umbra buzelor tale

…

uitarea

sunt centrul acestei lumi, sunt gălbenușul lumii mele

și cresc hrănindu-mă din visele ce mă-înconjoară

ochii nu văd clar și nici măcar nu bănui ce ar putea fi dincolo

urechile captează totul prin filtru recluziunii

gura sărută zidul ce-mi răspunde cu buze umede

visele par a se termina

căci din străfunduri se ridică-încet amenințarea

mi-e foame și o lume-întreagă-aș devora

cuvintele nu țin de foame

și nici de sete

bat cu furie și tot mai amețit

urăsc această coajă, perete ce nu se desface

vreau aer și lumină

vreau viață, sunet vreau

și-n sfera de tăcere putere nu mai am

cine nu-și sparge găoacea nu contează la numărătoare

viața nu-și verifică niciodată rateurile

ea știe rostul pietrelor, a firelor de iarba și a cojilor

aplauzele s-au născut din dorința de a celebra

viața și pe câștigători

who cares

take a pencil and draw a line, this is your life
a simple line, without many intersection point, without curves
without infinite ends
or, if you want
you are a segment, between birth and death

the warm place where we rarely change messages
is not the friendship, it holds the daily life
with ours convenience and cowardice
shut up and swallow
stay in line and follow the one in front of you

on the conveyor called life
each segment has its own way
without intersections or friendship
condemned to solitude
without cross

mica publicitate - anunț

în ultima viață am pierdut foarte mulți prieteni

sau poate că m-au pierdut ei pe mine

din fundal de aude Kate Bush cu Sail away

eram tânăr, credeam în frumos, în prietenie

dar viața e cel mai dur profesor

care nu te trece fără să repeți lecțiile

în gând, în suflet, la tabla în fața lumii

și cuvintele se reped ca nebunele

sfărâmând porți de cetate, ziduri, prietenii

crenelurile își pictează urmele pe cer

iar negrul are nuanțe mai tăioase, mai clare

după cum cade vopseaua la capăt de rând

și urma la penel la rădăcina cuvântului

adio a murit și a fost scos din dicționar

pentru că tăcerea a plătit să se uite evenimentul

din fundal se aude Kate Bush cu Sensual world

probabil că nici cuvintele nu mai cred în prietenie

din moment ce tot mai multe caută singurătatea

când pleacă sufletul fără a spune unde

cu degetele răschirate

stârnește-n mine ultima suflare

voia să îmi privească moartea-n ochi

și i-am dat toată moartea mea s-o vadă

și-ar fi dorit o zbatere, un zbucium

să îi confirme zvâcnetul  din mușchi

i-am dat un leș pe care să-l atârne

în cuiul zilei care a trecut

departe, zarea unei alte lumi

m-așteaptă să-i trec pragul

înfipt în ochii lui albiți

îl las cu totul spaimei

vene înfundate

pădurea mea cu pleoapele căzute

își plânge dispărutele licoarne

sângele gonește-n cale purtând vise la grămadă

malurile răvășite nu mai pot s-arunce nadă

albe cozi lucind sporadic printre stropii de culoare

locurile greu accesibile sunt pline de leucocite înțepenite

viața se oprește-n loc, vasele cedează la rupere,

când culoarea semaforului se schimba

intrarea în tunel marchează moartea luminii

undeva, întunericul învâscoșat strivește

și nu se mai aud decât bătăi surde

sfărâmați blocada, deschideți porțile

visele se vor scurge drenând tot întunericul

călcat în picioare de herghelii de inorogi

curcubeul se încheagă lent pe marginea patului

pătând albul ostenit

actual Brancusi

e-atata ura si atata dezbinare

ca iar ajungem sa ne batem intre noi

adu-ne Doamne la Masa Tacerii

sa ne cercam, sa vedem de ni-s ochii goi

frate cu frate luam arma in mana

si incordati pandim taceri si somn

Poarta Sarutului ne-o dezveleste Doamne

si pacea sa domneasca intre noi

adanc sapate-n inimi priviri incrancenate

ce ura o revarsa, otrava in cuvant

 ajuta-ne sa o zidim ca treapta in Coloana

sa-aducem infinitul pe pamant

în labirint

blestemul cărților sunt eu, căci jertfa lor o cer mereu

cuvintele se-aduna-n pagini albe

și-aduc pe lume alte cărți

și cărțile dispar mereu

ducându-și doar uitarea-n spate

ritual cerut de jertfa pentru a-mi potoli nesațul

cărțile, june fecioare, mai citite, chiar uzate

din dorința de-împăcare mie îmi sunt aruncate

dar în van a lor speranță

ca vor potoli pârjolul

în taina labirintului cuvintele aleargă despletite

scăpare căutând și îmbunare

dar nu se poate.

fericite cuvintele libere

căci a lor fi-va plângerea și surparea

blestemele mi-au ferecat porțile sufletului

iar cuvintele care îmi scapă

schiloade sunt și greu de a le recunoaște

sunt goale, sunt  uscate, cochilii aruncate în desert

departe de orice cale umblata

neputința roade-n carne și-n ai mei pereții de piatra

viermuiala-i înzecită, aluat apocaliptic

și presimt ca nu-i departe

ziua când voi fi uitat

de cuvinte-intemnițate fi-voi eu eliberat

și-n a lor devălmășie pârjoli-vor totu-n jur

primenind anchilozarea punând nou în locul vechi

la-început a fost cuvântul ce tăria o desparte

și-aduna-vom iar cuvinte

sa tocmim prea sfânta carte

locul in care voi spune ca n-am fost

                                                                          

noaptea e facuta ca sa dormi, sa visezi,

sa te rostogolesti imbratisand si lasandu-te imbratisat

sau chiar sa scancesti cand ceva rau te apasa in somn

numai cel ce stie taina travesarii

nu poate sa doarma

curiozitatea nu-l lasa

il mana de la spate, calator in calea lupilor

departe de mine ispitirea           

si plangerea

dar poate ca ar fi bine sa nu intrebi

pe unde hoinaresc noapte de noapte

pentru sufletul tau

nu-i pregatit  sa-nfrunte

necunoscutul

si poate ca nici ea nu-i bine sa afle

ca i-am fost oaspete nechemat

rasfoindu-i hrisoavele, secretele

si toata nebunia

toate numele erau scrise

fiecare cu alta culoare

cu timpul sau

cu spaimele sale

timpii nostri

separati pe paleta

isi poarta cernelurile

cu mandrie justificata

asa cum cavalerii

prindeau la panas

culorile domnitelor

trebuie sa uit

trebuie sa ma prefac

si mai ales nu trebuie sa afle

ca i-am fost oaspete

neinvitat

asa ca imi imbrac timpul

si tac

lecţia de anatomie - azi epiderma

buzele condensează tăceri
descriind volute imperbe
şi-acolo unde aerul doare
nimicul întrupează visul
buzele răzvrătite
aleargă 
decupând din tenebre
forme şi-ntrebări fără răspuns
raţiunea-mi spune să revăd lucrarea
dar năvala dorinţei
scoate din neunde
unduiri, fremări, aşteptări şi-amânări
buze ostenite în buze oglindite
culcuşesc locul care încheie lucrarea
fie toată patima mea
fier ce taie brazdă
în tăcerea de-nceput
şi a fost noapte 
şi a urmat o dimineaţă
adâncind formele de relief abia născute

Pygmalion a murit de bătrâneţe
fericit că desluşeşte visul ce-l chinuie

homeless

ploaia sapă în pereţii cutiei de carton

igrasia se strecoară pe sub petice uscate

înmuind jegul ce ne ţine aproape

nimeni nu-mi acordă atenţie

nimeni nu ştie cine sunt

resturi, frânturi şi mult întuneric

iar la moartea mea

când mă vor spăla

şi m-or dezgoli, 

vor descoperi

formă fără fond

simplu vagabond

un cadru de sârmă

ce cuvinte-atârnă

plin doar cu nimic

ca un gândac mic

iarna, la început...

ca de obicei, toamna se vede dată afară din casă

îşi frânge crengile, îşi pierde frunzele printre lacrimi

şi ninge... molcom

sau vijelios

după cum îi sunt copacii

Ciuşmigiul intră în noapte, strecurându-se prin spate pe la Lazăr

speră să nu se-aprindă toate lampioanele

să-i vadă toată lumea puţina zăpadă

strânsă printre frunze alungate

cuvintele se aştern

ţesând tăceri în cercuri

ochi de piatra, ochi de jar

vorbe ce n-au mai fost spuse

cartea de pe noptiera

visele isi tes somnul lor

cuvintele se ridica

abur de tus

adunandu-se polog

peste noptile mele.

cartea de pe noptiera

a pierdut cursa

cazand prada uitarii

a fost apoi

cartea de pe marginea cazii

a fluturat lozinca

mananca tot

dupa care

a aterizat intr-un

fatal final.

cel mai bun tata

etichetele fac parte din viata noastra

caligrafie in culori mai pale sau mai  vii

mainile mele, aripi frante

au uitat caldura-mbratisarii

sforile-au putrezit, vene inutile

laturi fara prada

esti o jigodie

ori eu nu vreau sa am de-a face

cu oameni ca tine

cuvintul arde

gheizer fierbinte

ce scoate trecutul la aer

fie boala mea

eticheta lipita in frunte

cu ura

jur-imprejur

golul cerne pleava viselor

aruncandu-ma-n groapa ispitelor

latul gol, cuvinte oarbe

rani ce nu s-au vindecat

moartea  ca o ispasire

un pacat pe veci uitat

noaptea pe furiș se moare

orașul meu de asfalt și betoane

aștepți cuminte pomenile electorale

inchiziția nu a murit,

din adânc pandecte focul mocnit

al urii, al prostiei și-al micimii

copacii își așteaptă moartea și-și acceptă jertfa

de a cădea sub loviturile meschine

căci doar cu ruguri crude promisiuni poți tine

copacii dispar, noaptea de obicei

când citadinul prostit

se trage la pat, așteptându-și pomana

să-i umple de căldură

sufletul uscat ce așteaptă iarna

în containere cu rugina la vedere

azi un copac e urmă fără umbră

pe sub foi de brusture, rumegușul abundă

o vomă scuipată de drujbe în noapte

când sar la beregată, aducând moarte

haita de drujbe doboară copaci

și-n loc lasă… urme, umbre, regrete ? 

pustiu,

păcat că prea puțini înțeleg

și vorbesc 

știu

alte fericiri

ferice de cel ce pătrunde carnea vorbelor
fără a se opri la poarta neputințelor

a greși
o vorbă ce ne îmbracă
ca un pampers
o vorbă ce ne dezbracă
ca un sicriu fără capac

compasiune
înseamnă să te strecori
în sufletul celuilalt
pentru că numai privită dinăuntru
viața capătă culoare
și sevă

cine nu are timp să trăiască
trebuie să se mulțumească
cu ceea ce vor scrie alții
cu viețile lor

cuvinte umflate, cuvinte abandonate

eu mananc drojdie

si drojdia creste, da pe afara

se umfla, ma umfla, ma scoate pe gura

cuvant fara cuvant, elan fara avant

rana ce o sa doara

tu mananci drojdie

stransa in coaja de rodie

buzele tale pline de drojdie

lasa zeama stransa in coaja de rodie

sa te creasca, sa te-inaspreasca

el mananca drojdie

ea mananca drojdie

toate pronumele personale

consuma cuvinte lasate prin oale

cuvinte identice, crescute cu drojdie

noi am mancat drojdie

voi ati mancat drojdie

lumea toata e in primejdie

drojdia creste si da pe afara

toate cuvintele or sa moara

fii veselă tristă țară

Ceaușescu e trecut

un Craciun cu-n glont in gat

bonus o suta de  lei

si ne-am crezut Dumnezei

Ceausescu e prezent

la Senat, in Parlament

eu sap, tu sapi, noi sapam

ei isi vad de contul lor

Ceausescu-i viitor

ceas cu limbile-n cuptor

voturi, urne si sicrie

vai de cel ce stie-a scrie

Ceausescu n-a murit

el din conturi a inflorit

sporii lui sunt peste tot

aer cu gust idiot

două felii de pepene galben și un pahar de vin roșu

bătrânii calcă strugurii-n picioare

și vinul strânge toate drumurile în buchet…

în vârful cuțitului sclipește un bob de rouă

e mustul ce s-a zămislit din trupul fructului îmbujorat

buzele se apleacă și sărută

ofranda ce-o primesc din carnea tare

alături vinul aspru aburește

lăsând aromele să se ofere a descântare

un prânz ușor, o amăgire și-o ispită

o piață ce trăiește, se agită

il triangolo

în mine s-au ascuns toți trei

Romeo cel visător și credul, Casanova repetitivul

și Sade cel inventiv și invectiv

cerându-și fiecare câte-o sorbitura

la masa de alături, aruncată pe-un spătar

o damă consumată,

o haină de blană pe care n-o mai vrea nimeni

în mijlocul verii

și pentru că exteriorul era complet distrus

m-am hotărât să-l refac pornind din interior

așa cum floarea își pregătește petalele

în adâncul mugurelui

zi după zi, o văd cum se strânge în jurul pistilului

distilând arome uitate în viitoarele petale

degetele mele descoperă armonii

ce niciodată nu au sunat adevărat, în carne

maree de noapte

arpegii colorând crescendouri

căutări febrile, ploi amețitoare, repaos

dimineți paraplegice, rugătoare

eu mă reinventez, ea se descoperă

eu pregătesc ieșirea ea îmbobocește prefigurând înflorirea

eu redevin rădăcina, ea explodează, 

feerie de petale, nectar, arome, așteptare... 

il mio nome c'è nessuno

maslinul batran

sobru, rabdator si putin intepenit

ma priveste absent

fara sa auda, sau sa vada

indiferent ce l-as intreba

rozmarinul din dreapta

isi freaca frunzele disperat

ca-si pierde vigoarea

in lumina tragicomica

a zilei de toamna

ziarul imi arunca-n fata

articole, recenzii, intrebari fata raspuns

dornic si el sa se faca auzit si vazut

dar cine mai are astazi timp

de povesti

mucuri de tigara

pline de cenusa si regrete

asteapta Dumnezeu stie ce

caci Judecata de Apoi nu le in seama

lasandu-le sa-si uite neputrezirea

in stanga, peluza suspina

plangandu-si firele cazute la datorie

si alungate-n uscaciune

dar egalitatea si fraternitatea

ascunde toate regretele

paharul plin de aer

priveste indolent

curgerea zilei

prin vasele comunicante

catre sfarsitul de luna

septembrie e pe moarte

nici macar soarele nu se simte mai bine

zilele se grabesc sa intre-n iarna

lasand noptile sa gafaie

intre doua focuri

la bambola morbida

Veneția toată iese-n strada

inundând podurile, piețele și fundăturile

mii de glasuri drese, guturale

care mai neliniștit care mai somnoros

se-împletesc într-o zumzăitoare întrebare:

ce s-a-ntâmplat?

dar ce masca goala, fără suflet

poate descifra răspunsul

pe care nici o gura nu l-a rostit încă

pe canale și canale grande

alaiul EI trece

întunecând zarea cu

spaimele ei

pe vremea când canalele musteau de cadavre

vocea mea avea greutate si cuvintele zburau care încotro

lepădându-se de carnea tare

mult prea sălbatica

si necizelata

încet, încet,

limba mea a-nvatat sa mestece 

si raspunsurile suculente se-amestecau cu saliva

lasandu-se absorbite

digerate in taceri

rareori mai salivam cate o replica

fara putere de convingere

mustul raspunsurilor

transformat

o alchimie limfatica

se depunea in tesut adipos

rasturnandu-ma

mereu si mereu in alta forma

gretos de moale

modul meu de a descrie

una storia morbosa

a esuat