armonia culorilor

putreziseră toate speranţele când te-am întâlnit Doamnă,

mi-ai spus simplu: ai două variante, ori trăieşti ori vii cu mine

alege cu ce culoare vrei să împodobim restul ce ţi-a mai rămas

din câte ştiam, negrul nu este culoare ci doar o sumă de umbre

de aceea cred că foarte multă lume o asociază cu moartea

aşa că am decis să aleg totuşi o culoare

şi pentru moment, griul cerului mi s-a părut cea mai potrivită

de fapt nu era doar o culoare, era o gamă întreagă

aşa cum numai cerul şi viaţa pot etala cu nonşalanţă

roşul aprins l-am scos dintr-o arteră fumegândă

verdele a ţâşnit icnit din rărunchi

iar galbenul decodat curge monoton ca o urare

albastru... unde găsesc puţin albastru ţinând cont că sângele meu

nu se ridică până la rangul de rădăcini aristocrate

de pe linia orizontului mărginit

reflexe stridente îmi şoptesc la vie en rose

acestea fiind spuse încerc să încropesc un rogvaiv decent

cerşetori de elită

chiar de nu sunt asemeni vouă

din mine parte sunteţi

anul trecut nu s-a întâmplat nimic şi nici acum doi ani

şi niciodată de când mă ştiu nu s-a întâmplat nimic deosebit

excepţie face naşterea mea, dar de asta chiar că nu-mi aduc aminte

a fost un moment magic aşteptat după care totul a recăzut în uitare

aţi putea crede că acum le am pe toate dar nu e deloc aşa

numai că am şi uitat să mai plâng

ori poate că am secat

mama spunea că nu e frumos să ceri nimic de la viaţă

şi nici să te plângi,

aşa că nici nu cer şi nici nu plâng

doar întreb şi eu pe ici pe colo, pe unde ajung

aveţi vreo amintire în plus,

ceva ce nu va mai trebuie

şi care m-ar putea ajută să mă încălzesc?

am pierdut totul în timpul potopului

şi cred că nici focul nu m-a prea ocolit

poate că totuşi...

dar nu, nu e bine să cer

aşa că o să aştept aici în colţ

dacă nu deranjez...

toată viaţa am fost "acum şi aici"

dar cred că şi timpul s-a plictisit de nazurile mele

când kitsch-ul din mine rânjeşte

m-am uitat pe geam în sufragerie şi ţi-am văzut vitrina plină cu bibelouri

toată copilăria mea a fost marcată de aceste podoabe ieftine pe care le uram

un motiv era că nu aveam voie să le ating nesupravegheat

iar al doilea motiv consta în obligativitatea ştergerii vitrinelor în fiecare săptămână

ştii mama nu ne ducea la biserică aşa că ştersul bibelourilor

era ritualul nostru de fiecare duminică

mult mai târziu, după ce s-au prăpădit ai mei

am aruncat toate bibelourile din casă

puteam să le dau dar m-am gândit că nu-i frumos

să chinui pe altcineva

astăzi uitându-mă într-o vitrină

am văzut un elf mic

cred că era o fetiţă dar elful nu are formă feminină

aşa că rămâne un băieţel cu privire ghiduşă

urechile ascutile şi nasul cârn

îmi râdea în faţă bălăbănindu-şi picioarele

şi dacă nu ar fi avut mâinile ocupate

cred că mi-ar fi dat cu tifla

primul impuls a fost să întru la el

să-l iau acasă şi să-mi cer iertare dar n-am cedat

am plecat fără să mai privesc în urmă

să văd dacă mă urmăreşte cu privirea sau a înţepenit pe raftul lui de sticlă

nici becurile nu mai sunt ce-au fost

cine se uita la bec stia ca lumina galbena da si caldura

numai ca cei mai multi ignora faptul ca lumina alunga intunericul si taina

lasandu-ne descoperiti, goi si tematori de fizionomia care ne tradeaza

si ca sa fie lumina, iti trebuie si intrerupator

gainile traitoare in incubatoare si hranite cu povesti

cresc grase si voioase ouandu-se dupa cum se aprinde lumina

unele de doua ori, alte de patru ori, cele mai multe doar o data

pentru ca alchimia genelor inca functioneaza cu tot stresul

in iad toate becurile sunt arse spunea un mare scriitor

partea proasta e ca asa voiau sefii cei mari

pentru ca pe lumina poti numara bustenii, cazanele si smoala intarita

dar pe intuneric ciordeala pune ban pe ban si osanza pe ciolan

daca toate parcurile ar avea iluminat stradal

unde oare s-ar mai piti noaptea sa-si traga sufletul

ca doar nu poate sa umble tot timpul imbracata in valuri de ceata

sparte cu greu de becuri chioare si incomode

liber la plans

plangi maica, nu te rusina

bine dar barbatii nu plang niciodata

poti s-o crezi sau nu, dar numai tainitele gandurilor stiu

cate potopuri le-au ravasit sufletele

mai toata lumea plange la moartea cuiva

putini sunt cei ce plang nasterea

dar oare ce e mai greu de trecut in lume

viata cu-ale ei fantasme sau moartea cu lumina lina

cand viata-ti inchide scocul

nu te-ntreba ce trebuie sa faci

fa-ti o pluta, arca, barca

si lasa suvoil lacrimilor sa te inunde

bine dar eu nu am de ce sa plang

viata m-a luat in tarbaca

molesindu-ma ori intarindu-ma

daca nu de necaz, plangi de bucurie

de bucurie? da ce-i aia?

păpuşa dezmembrată

ce vrei să te faci când creşti mare?

când o să fiu mare vreau să mă fac înger

şi or să-mi crească aripi mari pe spate,

şi altele mici la mâini şi la picioare

şi o să zbor din suflet în suflet

ca să-i aflu liniştea şi pacea

acum că ai crescut ce vrei să te faci?

tot un drac, pentru că nimic din ce-mi doresc

nu mi se împlineşte

era o vreme când mai aveam putere să îmi doresc

astăzi nu mai am nici putere şi nici voinţă

răstignit între timpul meu şi timpul lor

îmi doresc moartea cred

dar nu ştiu dacă o să aflu vreodată

cum e să mori împăcat

uitat, pe un pat de spital

un trup tot o rană

aşteaptă primele muşte să viermuiască

când ai un vis, o dorinţă ai trei variante:

o sugrumi încă de la naştere fără nici o remuşcare

o oferi tuturor să-şi facă mendrele şi s-o arunce

o ascunzi departe de ochiul vânat şi o ajuţi să înflorească

cea ce-a patra cale nu există

decât ca ipoteză de lucru ascunsă într-o minciună

talmacind

poti sa te duci sa-ti faci felul, ca io nu-ti mai tin partea

mi-a spus anul de la anu itindu-si falca rumena si bucalata

ce-ai avut cu mine viata de ma vinzi ca pe verdeata

adunata buchetel cat is io de mititel?

Ia-ti arborele si vino mai aproape  

vreau sa te vad a soptit Mosul ridicandu-si genele sprincenele

cu toiagul degerat ce-l mai ajuta cu-un sfat

arborele l-am pierdut cand padurea s-o rarit sau poate ca n-am avut

cand o fost la imparteala lumea toata-a dat navala

io c-am venit tarzior am luat praf de pe ulcior

si mi-am presarat pe viata

ca sa nu prinza verdeata

nu te lupta sa iubesti ca tot ce-atingi otravesti

nu te grabi cu iubitul ca nu mostenesti pamantul

cata iubire-o sa dai atata necaz sa ai

ce? vise? ingroapa-le ca altfel de belele dai

hai omule sa mergem

m-am intalnit cu moartea la un colt de viata mai pustiu

isi ungea ochii sa nu lacrimeze si-si facea cate un benghi pe fiecare obraz

ca se tot luau de fiecare data dupa scuipatura

as fi vrut s-o intreb daca are dezlegare

dar cine putea s-o verifice si sa-i ceara lista

atata timp cat ea era stapana pe foarfece

lasa-ma ca sa ma gat si cu lumea sa ma-mpac

mai copile tu om rau nu trage de timpul tau ca te las in lumea rea

ti-oi sterge cararile si ti-oi uita zilele

ti-as mai lua vreo doua zile sa-mi fie bine si mie

eu ti-as da si doua sute ca-ti sunt nopti grele si slute

dar te scap de chin si jale care creste-n a ta cale

Doamna cu ce ti-am gresit de mi-i drumul la sfarsit

zau ca nu imi esti gresit dar de soarta urgisit

si-oi umbla din viata-n viata cautandu-te la fata

de tine nimeni n-a plange, milele nu te-or ajunge

moartea-ti e de ajutor, sa te stergi din amintiri si-alte crunte amagiri

sa-ti stergi urme, sa stergi nume, ca n-ai fost iubit pe lume

pana lumea s-o sfarsi, impreuna tot om fi

eu iertarea tu iubirea

sa ne tinem pomenirea

time is just a concept

dupa

dupa mine potopul ar zice clopotarul rupand funia limbii

si clopotul se pravale intr-o tacere de moarte

cu paianjeni prinsi intre doua mute rostiri

acum

acum stiu cat de gol am venit pe lume

pentru ca nici pana azi nu mi s-au incalzit extremele

si cad cand intr-o sistola cand intr-o diastola

candva

candva, dupa ce ma voi naste

voi uita toate facutele si nefacutele, doritele si nedoritele

predandu-ma vietii cu acte in regula

atunci

atunci te uitai si nu-ti venea a crede

ai fi vrut sa ma judeci, sa ma alungi sau sa ma biciuiesti

dar cuvintele imi erau deja date si ma slujeau cu credinta

tarziu

da, cred ca e prea tarziu ca sa mai alerg dupa tine

zilele tale viata au fost scrise si arhivate

asa ca orice pledoarie este inutila

când?

indată!

totdeauna...

dar deocamdată...

judecă-mă dar nu mă compara

vai ce seamănă cu...

ce cuminte şi ascultător e, exact ca şi...

să faci exact ce face şi...

din clipa în care m-am născut am fost un termen de comparaţie

pentru bune,pentru rele dar şi pentru inertele-aşteptări

nimic din ce făceam nu mă definea,

totul trecea printr-o comparaţie

mai mult sau mai puţin răuvoitoare,

şi de foarte puţine ori benefică

de cele mai multe ori omul te judecă

dar nu rezistă tentatiei de a te pune în balanţă

plecând de la patul lui Procust

şi sfârşind în tainiţele labirintului

omul din mine,

unic şi irepetabil,

trebuie să poarte cătuşele

stabilite de un termen de comparaţie

et în Arcadia ego

cât de frumoasă este viaţa

o spun în cunoştinţă de cauză

pentru că am trăit-o

dar nu ca turist

ci ca trăitor deplin

cu toate constrângerile

Deoamne,

să-ţi fie dat să gusti o melancolalie de toamnă

sau o depresie aurie

aşa cum numai cerul mai poate arde

când am fost eu

era la modă iubirea

şi-ţi dai seama că fiecare se lăuda

sau căuta să se agaţe de o realitate iluzorie

numai că iubirea nu-i o aromă uitată pe cerul gurii

ea nici măcar nu doare, ea ustură

este ca o trecere

ca o uitare

e amânarea execuţiei cu încă o oră

până la singurătatea finală

distanţa dintre libertate şi sclavie e dată de un cuvînt

un simplu eu, greu cât toată materia întunecată din univers

pacea de pe palier

poate ca nu e pace, poate ca e doar o liniste

care te invaluie ca un halat septic de spital

pe care-l imbraci ca sa nu intinezi aerul calm al casei tale

sau, la fel de bine

poate fi armura pe care o pui cand pleci

pentru ca lumea asteapta sa te infulece, sa te inhate

imediat ce treci de zidurile castelului

si te afunzi in ziua care te prinde in mrejele ei

pacea de pe palier

este momentul de respiro

pe care ti-l ingadui

la inceputul sau la sfarsitul

bataliei numita simplu “zi”

vorbind cu candoare despre frica

nu moartea in sine este spaimoasa, ci frica de ea

frica este marea necunoscuta ce ne domina de la inaltimea turnului

pe care tot noi l-am ridicat, el fiind primul Babel al omenirii

frica nu este umana. ea este universala numai ca

ori i-am pierdut cheia de decodare

ori aceasta cheie nu am avut-o niciodata

tendinta universala a materiei este aceea a urmei

existenta fizica simte nevoia sa lase o urma a trecerii

de la banala samanta pana la albia unui rau

energia exista fara a cunoaste frica

de aceea prezenta ei e un continuum de nestavilit

dominand totul cu volutele sale

cuvantul nu cunoaste frica si nici alienarea

el se naste, traieste si moare

fara sa piarda sau sa castige nimic din continut

cine stapaneste cuvantul are universul la picioare

dominand energiile latentente, dezlantuindu-le si potolindu-le

caci cuvantul e cheia ce inchide universal in propriile spaime

la castel, in turn… uitarea

trecusem prin viata cautandu-ma gara sa ma gasesc

si tot ratacind am ajuns la portile cunoasterii

si-asa am aflat ca fuga mea prin lume

era teama de a nu cadea victima

mediocritatii de a accepta

fara rezistenta

viata

daca as fi stiut

ca si imobila contemplare

te scoate la aceeasi poarta a cunoasterii

nu as mai fi ridicat acel castel

zidindu-ma in turnul

care cere mereu

cap de om

                                                               

ca o aripă în zbor am tăiat cerul în două

să te naşti încărcat de magie, asta da vrajă
încât, asemeni norului, să te întrebi
cui ajută voluptatea formelor mele

să pluteşti lepadandu-ţi tristeţile
să te tăi în urma unui cârd de cocori
şi să plângi inverzindu-ţi trecerea

soarele nepăsător se ascunde după-un nor

cine poate suporta atâta fericire?
să ştii că nu ai limite şi constrângeri
şi nici ceruri care să te alunge

magia se ridică din suflete contemplative
e aburul credinţei că poţi vedea dincolo
şi chiar mai departe de al nouălea cer

visele în devenire cerului cer găzduire

Hai, morţilor, a sosit moartea!

cand Dumnezeu a imbracat moartea in haina de noapte

a facut-o pentru ca omul sa nu poata scruta timpurile cautand-o

ci sa traiasca cu uitarea cea fara de durere

si veneau mortii la mine sa le dau cu imprumut

ochiul sa priveasca-n lume catre tot ce au pierdut

buzele ca sa jeleasca si urechi ca sa auda

soapta vantului 

“cazul M”

cand Dumnezeu e de vanzare si sunt tarabe pline

atata timp cat orice om poate fi inlocuit de un altul

si unicitatea nu e pretuita

viata poate fi catalogata pe philum, regn, familie, specie

uitand si anuland minunea si miracolul

sa discutam ca de la dragoste la dragoste

dar cum poti sa povestesti despre ceva ce nu cunosti

iubirea nu trebuie cunoscuta, ea trebuie traita

cu teama, cu indarjire cu bucurie

si tot ce trebuie sa faci este sa uiti trecutul

de ce ai pus numele acestor insiruiri  “cazul M”

pentru ca fiecare poate purta un nume ca asta

iar adevarul poate veni si de la moarte dar si de la mantuire

era oare mai bine daca ii spuneam cazul N

in care N vine de la nimeni sau de la netrebnicie?

sa ne imbracam in da-ul iubiri

de s-a abate pustiirea pe pamant

si cerul se va strange cocoloase

e semn ca omul inca nu e Dumnezeu

iar cerul si pamantul inca nu-I al sau

ploua peste lume, ploua cu-impacare

caci iubirea-I mare nu are catare

ploua peste lume lacrima curata

sa curete locul, de noroi sau pata

moartea ca iertare o primesti supus

mana care scrie stie ce-ai fi spus            

Doamne miluieste, cuminecatura

ce opreste chinul potoleste ura

sa lepadam negarea ca pe o haina grea

“eu sunt cel mai mare duşman al meu”

cand m-am nascut, mi s-a pus eul in brate si mi s-a soptit

“sa ai grija de el ca de ochii din cap, caci fara el nu vei putea trai”

si asa precum “Voinicul cel cu cartea in mana nascut”

eu imi purtam eul prin tot locul

pana cand s-a topit cu totul in carnea, in sufletul si-n cugetul meu

amestecandu-ne sangele

fa-mi statuie mi-a soptit, eu voi de acum dumnezeul tau

si zilele mele erau caramizi la temelia soclului

trairile mele deveneau mortar

si aurul iubitrii se transforma in plumb

adunandu-se in trupul cel nou al statuii ce ma secatuia

lumea trece si scuipa

lumina se izbeste de ea zdrobindu-se

pana si timpul cade la invoiala ocolind locul

umbra ingrijorata ma cara-n spinare

lacrima arde ca un rau de lava

si doar pustiirea mai urla alungand lumina miloasa

cine a spus ca moartea te alunga din lume a gresit

samanta uscata degeaba tanjeste

ca nici macar lumina, iubirea si apa

nu pot intoarce ce e dus din lume

gresit

inutilul din mine

sa iubesti inutil

trebuie sa iubesti frumosul si curatul

Isus este iubirea intruchipata

viata este iubire

daruind vei dobandi

iubeste si lasa-te iubit

iubirea te cauta si vrea sa te invete

dar cand totul pare a avea un scop si o determinare

gandeste-te si la cel aruncat in apele nebuniei

pentru el inutilul are cu totul alte intelesuri

am crezut intotdeauna…

si cand m-am nascut, măre au venit

noua ursitoare, noua dregatoare

si m-au descantat cu glas leganat

si m-au juruit si-apoi mi-au ursit

sa le stapanesc, sa le infloresc

cat am sa traiesc sa le randuiesc

dar pe cine-anume au uitat a spune

glasul noptilor senine imi sopteste taine grele

cat din mine cat din tine aveam nevoie de ele?

am cautat dulceata cuvintelor

dar cele mai multe mureau uscate pe varful buzelor

si cu silnicie ma apropiam de toti acei care-mi zambeau

numindu-ma “prietene” fara sa-mi stie numele

si fara sa banuie ca numele meu

era straja inimii mele

ce ma apara de toate relele greu de imaginat

am luat cuvintele asa cum veneau

neranduite si nepotrivite bulucindu-se la strunga buzelor

iar degetele mele au cautat sa le potoleasca spaimele

mangaindu-le, descantandu-le si-ajutandu-le sa-si afle rostul

si cuvintele m-au ascultat, s-au linistit

si-au inflorit, inseninandu-ma

cu pacea si iubirea lor

ce s-ar face iarna, daca n-ar sti ca-n taina gerurilor

poarta germenele primaverii?

urme, umbre si regrete

cand ai o manusa murdara

ori o speli ori o arunci

dar daca o arunci la intamplare

pregateste-te sa faci fata oricarei provocari

lacrimile nu au nevoie de canale sau alibi

ele isi fac drum fara sa te intrebe

spalandu-ti spaimele si temerile

asa ca nu le pune stavila impiedicandu-le menirea

oare de ce imi pare mai rau?

de cele facute sau de cele nefacute

cele facute ma insotesc

cele nefacute ma asupresc

cand nici un singur lucru bun

iubeste! mi-ai spus si ai plecat

dar din carti invatam cuvinte nu iubire

si nu am gasit pe nimeni care sa ma lamureasca

asa ca m-am aplecat catre buburuza, catre firul de iarba

si catre cel ce astepta in oglinda apei

daruieste! am auzit ca o soapta

ce as putea darui? caci nu aveam nimic

mangaiam iarba sau ma lasam mangaiat?

plangeam sau ma ofeream esenta

sufletul nu stia ca-I ofranda

primeste! si lumea condensa in jur

ochii mei isi aratau goliciunea

buzele mele susurau uscaciune

iar mainile prinsesera radacini in tacere

astupandu-mi urechile cu larma uitarilor

traieste! dar vremea semanase-n urma regrete

lumina nu se mai invesmanta in bucuria zorilor

cerul isi lepadase pana si ultima rasuflare dospita

pamantul se stransese de pe drumuri

si contempla ridurile unor trecute ploi

langa mine, in carnea stancilor odihnea

magia celor doua cuvinte stranse in carnea literelor

carpe diem.

Si cat de simplu ar fi fost

daca intelegeam rostul

aeroportul zilelor mele

daca ma trezesc destul de devreme

pot sa astept la sosiri sa-mi salut ziua ce a sosit

recunosc, sunt veacuri de cand nu o mai astept cu flori

dar nici ea nu mai lacrimeaza ca la-nceput

daca am curajul sis tau mai mult

vad ce inseamna cu adevarat viata

chipurile se preling dintr-o umbra in alta

si pana si mirosurile se gudura

printre picioarele calatorilor

lumina se plimba de colo colo printre ore

putin mai devreme abia vedea pe unde merge

iar acum e mandra, stralucitoare, ametitoare

dar stim amandoi

ca se va scufunda iar in uitare

astazi voi ramane aici pe aeroport

imi voi lua la revedere de la ziua asta, ne vom imbratisa

si o voi urmari cum pleaca,

cam sleampata si neingrijita

si obosita, extrem de obosita si trista

dar orice s-ar zice, a fost si ziua mea

despre un prezent fabulous

eu, bărbatul iubirii, am plecat în lume să-mi găsesc perechea

tu, femeia iubire, ai rămas în viaţă ta, ştiind că vei fi căutată, găsită

eu, căutând iubirea am rătăcit cărările căsătoriei

tu, cu toată iubirea, ai făcut un copil

eu căutam printre cuvinte şi gesture, iubirea

tu, ai mai făcut un copil

şi împreună ne bucuram de căldura

şi de prezentul numit cămin

tu, femeia iubire, iubind

eu, bărbatul iubire, căutând

timpul, ca un mai mare bancher

dă pe datorie fără să mărească dobânda

şi cred că din cauza asta

nu am realizat niciodată cât de îndatoraţi suntem

tu, femeia iubire, iubeai

eu, deja bătrân, predasem ştafeta

şi dădusem altora puterea să caute

melancolia  şi nostalgia îmi dau târcoale

dar pentru a nu cădea în plasa lor

mă uita tine femeie iubire

şi cumva, în adânc, ştiu că îmi aparţii

cu toate libertatea

şi toată iubirea 

nu există femei atrăgătoare

ştiu. o să-mi spuneţi că e titlu de roman siropos

sau măcar de telenovelă

eu cred că este doar o erodată filozofie de viaţă

viaţă e o înşiruire de femei numite zile

ce-ţi ies din aşternut şi apoi se pierd în lume

după care, epuizate, se întorc şi-ţi cuibăresc noaptea în braţe

primul lucru pe care îl vezi când deschizi ochii

e un sân de femeie, cald, plin de preaplin

şi gata să ţi se ofere necondiţionat

în viaţă trebuie să alegi, eşti învăţat să alegi

şi odată ce ai ales mărul de aur

realizezi că în viaţă trebuie să ai o mâna liberă mereu

poate că de fapt acesta e motivul pentru care nu există femei atrăgătoare

pentru că fiecare îşi culege mărul ce I se cuvine şi realizează

că cealaltă mâna trebuie ţinută pe volan

este lângă noi şi voi nu vreţi să-L vedeţi

m-am făcut om dar pustiirea se oglindea în ochi mei

şi nici stelele nu-mi căutau umbra

aşa că m-am lepădat şi mi-am luat zborul

cerule măritule de ce-mi speli cărările şi îmi cerni temerile?

mi-am luat trup de patimă răstignit între două zboruri

dar sufletul meu tânjea după căldura brazdei

să-mi aflu liniştea într-o nouă vieţuire

bunule pământule ascunde-mi lacrimile

şi atunci m-am dezbrăcat de tot trecutul şi m-am îngropat sămânţă

dar vaietele urcau din adânc ca aburul de tămâie

alungându-mi pacea şi aşteptarea

codrule bătrânule ascunde-mi potecile, urmele, suspinele

am îmbrăcat trup de vieţuitoare

dar picioarele mă purtau tot în jurul neliniştii

şi nu mai vedeam decât un continuum fără început sau sfârşit

râule molcomule mi-ai luat aşteptările împletind visările

lepădat-am trup de apă şi în duh m-am întrupat

căutând să-mi stâmpăr setea dar tot de otravă-am dat

între static şi dinamic nu-i decât o lacrimă şi drumul ei

mânăstirea dintr-un lemn

ia-ţi visul şi vezi-ţi de drum!

mi-am adunat crengile, mi-am tras rădăcinile şi am plecat

pământul răscolit privea cu nelinişte în urmă

şi nu înţelegea nici mersul, nici zborul

fie mie toate nerostitele

şi cuvintele curgeau ca apa-n scoc

învârtind trecerea timpului

şi roata spaimelor

tăiaţi toată pădurea

dar fiecare rădăcină va lepăda o sămânţă

şi viaţa va continua fără a cere voie

până când ultimul copac va cădea

luaţi trunchiul acesta şi dezlegaţi-l de toate legăturile

visele lui vor creşte ziduri ascunzându-vă temerile

dorurile lui vor acoperi înlăuntrul inimilor cu iubire

iar cuvintele lui vor fi trepte întru mărire

zidit întru cuvânt, mă cioplesc cruce bătută de ploi şi de vânt

în cadenţă marş

nici nu te-ai născut şi coroana te aştepta

sângeraseră spinii când le-au fost smulse braţele

se jeluiau şi blestemau

fără să ştie cărui cap i se pregătea coronarea

aur şi argint să fi preschimbat tina

şi tot nu ar fi fost de ajuns

să astupe lăcomia şi gropile din asfalt

aşa că lacrimile tale au înmuiat sufletul pământului

ia-ţi cuvintele şi pleacă măi omule

lasă fericirile munţilor încărunţiţi

nu vezi că şi sagele îţi usucă urma

urma-te-ar rele şi aduna-te-ar cerurile

înainte-mi naşte drumul sterp al uitării

în spate îmi creşte părăsirea

şi toate nespusele plâng pe de lături

răsleţindu-mi tăcerile

stâng, drept, stâng, drept

nu rupe cadenţa soldat, capul sus

moartea e în tribună să-i dăm onorul

uite-o. acum se spală pe mâini…

dezlegare la bici

pentru fiecare rasuflare irosita am pus deoparte cate doua lacrimi

sa pot spala picioarele si mainile celor care ma vor urma

Pamantul nu se opreste la incrancenarea mea

si nici supararile mele nu-I spun mare lucru

daca tot am catadicsit sa vin in lume

trebuie sa-i seman intru totul, din cap pana-n picioare

cine seaman vant culege furtuna mi-ai spus

pe cand aruncam vorbele de prisos in brazda noua

si nu credeam ca rodul va fi atat de greu

incat ma va culca la pamant

daca ai un vis nimic nu-ti poate sta in cale

numai ca trupul meu rascolit zace la pamant

ingreunandu-mi pasii, poticnindu-ma

ca o ghiulea tacuta in plina descompunere 

in marea carte a vietii toate sunt scrise de o singura mana

si nu poti spune ca nu stie stanga ce face dreapta sau invers

pentru ca mana aceea nu poate fi nici mituita si nici adormita

asa ca fereste-te de judecata ei fara cusur

de ce-ai ingaduit sa-ti fie zdrobita fiinta?

daca nu-i lasam de unde as mai fi strans lacrimile?

când cerurile urlă a pustiu

să priveşti întotdeauna apusul mi-a spus

acolo, în apele lui, poţi vedea viul

ca parte dintr-o trilogie

(de unde vin

ce sunt

încotro mă îndrept

apar special între paranteze)

iar undeva deasupra, Moartea ce se plimbă agale

ignorând scâncetele şi lamentările

copile, nu Moartea este cea care înspăimântă

ci ignoranţa şi inacceptarea noastră

dincolo de mine

cercul îşi strânge raza la piept

îşi adună circumferinţa lăbărţată de vânt

şi pleacă să-şi găsească

cuadratura perfectă

să nu mă strigi pe nume

cineva striga: Takorado, Takorado

m-am întors încet şi am văzut-o

era o spaimă, poate doar o copiliţă ce fugea ca după o glumă bună

oare s-o urmăresc? ce rost ar mai avea

am obosit să tot alerg după ele

cu toate că spaimele sunt peste tot

pe aeroporturi ce-nghit pe nerăsuflate

vise, trupuri, suflete şi decepţii

prin fiecare avion ajuns la destinaţie

cu ele încurcându-se prin sau printre centurile de siguranţă

căzute în letargie sau doar aşteptând descarcerarea

oriunde te uiţi, dai de ele

sunt nelipsite din viaţa noastră 

ele, spaimele măritele

ce faci Takorado?

uite priveam Luna asta incredibil de mare

şi cică abia peste şaptezeci de ani o să mai fie alta la fel

lasă Luna Takorado, uită-te mai bine în jos

şi m-am uitat, uitătură furişată

şi vedeam pământul deschizându-se

ca o gură, ca o uşă, ca o groapă, ca o gaură neagră

din care visele nu prea mai au cum să scape

şi le vedeam strivindu-se, căţărându-se

agăţându-se, încercând să scape

asemeni oamenilor

aşa cum erau scenele alea desenate de Doré

sau scenele din Divină Comedia

ce frumoase sunt

cine Takorado?

nu cine, ce trebuia să spui tu acum

bun, şi ce este atât de frumos?

visul meu, visele noastre, visele  toate

tu poţi să le vezi?

da. cred că da. e ca un lan cu maci roşii. cât vezi cu ochii

maci?

da. uite, vântul trece şi mai smulge câte o petală

şi visele râd, se amuză

au… ce faci?

ce e Takorado?

mă doare, uită-te la ele

încep să se scuture, mor visele, unul câte unul

ce ne facem?

ne facem că nu vedem

dar eu văd… şi asta doare

tu nu le vezi?

nu, nici eu nici ceilalţi nu le mai putem vedea

tu chiar nu poţi face nimic?

chiar şi pentru mine e greu, e foarte greu

tu faci lacrimi?

Takorado, te rog

tu plângi? chiar poţi s-o faci?

nu mai ştiu nici eu ce pot şi ce nu pot

pot să gust şi eu una?

o lacrimă?

da. să ştiu şi eu ce gust are.

bine Takorado… hei? ce faci?

le sărut. fiecare are câte un mic soare care-mi face cu ochiul

lacrimile mele sunt însorite?

da… răsar din ochi şi apun în barbie luminându-ţi obrajii

dar ce faci? pleci?

Takorado…

pleci pentru că ţi-am sărutat lacrimile?

de ce nu-mi răspunzi?

unde te duci?

de ce mă laşi singur?

toţi mă părăsiţi, unul câte unul

veniţi, vedeţi, plecaţi

de cee u?

de ce mie? cu ce am greşit?

de ceeeeeeeeeee

o dată-n viaţă, Luna

să n-o prinzi maică în fotografie c-o să se-ngălbenească şi-o să sufere amar

îmi spune buna chinuindu-se s-agaţe-n cuiul bolţii luna-împlinită ce nu se-arată orişicui

dar cine mai ascultă de bunici, când ei trecut-au pragul şi te-aşteaptă

să-ţi fie de-ajutor ca să nu pici, şi să nu te rătăceşti prin stele-cocostele?

am ieşit în curte ca sobolul după aer şi-am ridicat braţele căutând pe orbecăite

unde este? aici ar trebui să fie… doar aşa a spus buna că a pus-o la-ndemână

hei! care mi-ai ascuns luna? care te ţii de glume?

şi nici măcar tăcerea nu avea cuvinte să-mi răspundă 

să faci cum crezi că-ţi e mai bine, să nu te uiţi în gura mea

căci toate spaimele din lume s-or revarsă şi să te înspăimânte-or căuta

ţi-aş spune că deja sunt mort dar tu nu crezi în basme şi strigoi

aşa că lasă luna să-şi aducă-aminte cum era când o dezbrăcam şi-i priveam sânii goi

să nu crezi că nu ştie ce-i tăcerea, să nu crezi că n-a plâns în taină doruri duse

dar din mândrie faţa îşi ascunde să nu ne-arate vremile apuse

pe cât de departe-ar vrea să fugă, pe-atât de-aproape-şi plimbă paşii

ea ştie că scăpare n-are şi nici să fugă pare că n-ar vrea 

când fiara-şi face loc în lume

din şirul Fibonacci m-ai ales, un simplu număr

m-ai scos din rând fără să-mi spui ce rol mi-ai dat

şi mai ales fără să-mi ceri părerea

mi-ai dat cuvintele şi-n lume m-ai lăsat

vorbeşti în pilde chiar de lumea nu-nţelege

mă torni în litere şi-alcătuieşti cuvinte vechi dar totuşi noi

mă semeni şi dau roadă, când pârgul mă cuprinde

culege-m-or şi vor păstra doar bob şi boabă

cuvînt am fost şi am născut cuvinte noi

când fiara vine şi îşi face loc în lume

cu lacom ochi şi mână hrăpăreaţă

adună pleava şi o toarnă-n alte forme noi

dar totul se desface şi tot ce-a fost rămâne

o simplă, spulberată, grămadă de gunoi

când zidurile pleacă şi-şi lasă rădăcina

crenelurile mai plutesc preţ de-o visare

se strâng apoi în umbra înserării

şi cad răpuse-n şiruri de silabe ştirbe, goale

voluptatea singuratatii

poate lumina sa spuna ca-i singura cand toate tacerile se strang s-o compatimeasca?

poate intunericul sa ceara mai mult cand toate stelele ii sar in ajutor?

oricat de mult ai crede in steaua ta, singuratatea este un trofeu greu de obtinut

ploaia nu-si poate canta singura cantece de leagan fara sanul dulce si ocrotitor al pamantului

iarba nu poate sa moara fara sarutul infiorat al unei seri de vara

cu toate ca-si doreste solitudinea iernii acoperitoare

oricat de mult s-ar feri un cuvant sa iasa-n lume

tot se va gasi o tacere sa tradeze

Gradina Ghetsimani este doar capatul puntii

prin care poti parasi urzeala vociferarilor

dar nici puntea nu mai este sigura

pentru ca timpul roade-n carnea lemnului

decupand cearcane de toaca

voi pleca in lume sa-mi caut singuratatea

si-n bratele ei sa uit totul,

sa uit de mine, de lume, de taceri si de cuvinte

sa fiu tacere si sa-mi fiu cuvant

sa-mi tac cand vreau sa ma ascult

sa uit sa-mi amintesc ca sunt

suras pictat purtat pe-aripi de vant

atelier foto

culorile cerului s-au strâns în jurul unui foc de tabără şi aşteaptă răsăritul

firul de iarbă se-nchină până la pământ şi-şi varsă bobul de rouă

ultimul cuvânt apare şters ca toate fotografiile sepia

poate că te aştepţi să-mi mai amintesc ceva

acum când cerurile şi-au luat straie cernite şi au pornit în pelerinaj

dar ploaia spală totul luând culori şi cuvinte cu ea

cineva mi-a-ncurcat substanţele şi mi s-au întunecat toate cuvintele

o viaţă inutilă, cuvinte supraexpuse, film stricat, hârtie aruncată

şi toată munca mea se pierde printre pete şi umbre seci

am dorit, am crezut că ochiul meu poate păstra viaţa aşa cum e

eternitatea a fost inventată pentru a mima opoziţia

aşa că, asemeni oglinzilor mincinoase, crapă-se ochiul furtunii în mii de gemete

iubirea este o luptă continuă

şi tu ştii că nu vei avea pace-n suflet

atâta timp cât liniştea nu are seminţele încolţite

păstraţi-vă fotografiile până la judecata de apoi pentru că eternitatea e obositoare

noapte de toamnă

din cornul lunii noaptea cheamă stelele la rugăciune

şi fumul urcă alene din căţuie goale

mi-s geamurile oarbe şi suspină

căci au uitat şi gustul răsuflării mele

departe printre printre file-îngălbenite

îmi rezem spaimele toiag şi mă înclin

cuvântul m-a răpit şi a fugit cu mine-n lume

lăsându-mă să-mi aflu locul de dospit

ascunde-mă în toamna frunzelor de aur

şi-n şirul de cocori să îmi faci loc

un ultim ţipăt dus de vântul aspru

pe ale cerului cărări ce varsă-n scoc

de când mă ştiu rostesc stranii cuvinte

doar unii şi le-or mai aduce aminte

nimic nu piere şi nimic nu se câştigă

e doar tăcerea care tainele îşi strigă

fotografii expuse

Doamne, dacă ai milă de mine, ajută-mă să nu mor degeaba!
Poate că o să ţi se pară ciudat să asculţi o voce venită de neunde, dar chiar şi neundele are nume, prenume, locul şi data naşterii. Eu nu le ştiu, nu le cunosc, dar pot să îţi spun că acesta nu e un loc indiferent. De aceea voi caută să nu insist pe detalii mai puţin cunoscute şi voi lasă cuvintele să ajungă la tine aşa cum ştiu ele.
Ceea ce vezi pare a fi o simplă fotografie stricată, pentru că nici persoana pe care se focusează obiectivul nu apare prea clar şi nici fundalul nu apare decât ca o trecere neclară prin faţă obiectivului. Dar nu, nu ai dreptate. Totul a ieşit pentru că aşa vor ei, sau mai bine zis, i-am forţat să facă ceea ce vor ei dar aşa cum vrem noi.
Bunul meu prieten domnul K îmi spunea cu toată seriozitatea că dacă în momentul declicului ai cu tine tot bagajul de sentimente pe care vrei să-l transmiţi atunci acele sentimente vor rămâne prinse în instantaneu şi cel ce le priveşte le poate primi, dacă este deschis şi dispus să le primească. Aşa că am decis, dacă tot trebui să mor, măcar să va las toată povestea mea scrisă într-o fotografie anostă şi fără valoare.
Anul nou venise îmbrăcat în tonuri cenuşii. Cu toate că zăpada se lăsa aşteptată, cerul era încărcat până la refuz. Nici o fărâmă de nor nu mai încăpea fără să-i strivească pe ceilalti. Câte o ploaie sumară se strecura seara pe alei, alungată de vântul turbat pornit să răscolească rigolele smiorcăite.
George m-a sărutat pe frunte şi a ieşit să-şi ia ziare şi tutun de rulat. Sărutul acela a fost ultima atingere. Şi nu pot spune că nu am aşteptat sau că nu am încercat să aflu ceva de soarta lui. De fapt nu am încercat pentru că răspunsurile au năvălit peste mine cu repeziciunea unei avalanşe. Plictisită să aştept în pat, m-am ridicat, mi-am pus halatul de casă şi am verificat apartamentul. Liniştea se infiltra odată cu lumina cenuşie. Cafeaua se răcise în ibric aşa că am aruncat-o şi am pus iar apă la fiert. Dacă ar fi aflat Liza cred că m-ar fi strâns de gât. Pe vremurile astea să arunci cafeaua chiar şi rece era o blasfemie. Dar noi aveam. George nu lăsa niciodată să ajungem la ultimele linguriţe. Niciodată nu l-am întrebat de unde sau cât. Nu era treaba mea să întreb. Viaţa poate fi trăită şi fără întrebări. Mai ales dacă răspunsurile vin de la sine. Am pus zahărul şi cafeaua şi am amestecat încet ca să nu alung caimacul zilei. Am ridicat ibricul, l-am pus iar pe flacăra mică şi am adunat aroma şi caimacul cu o linguriţă. Am stins focul şi am lăsat ibricul să răsufle o idee cât am scos ceştile de cafea. Întotdeauna două. Am adunat caimacul şi l-am ascuns în căuşul cestilor. Cafeaua prindea viaţă legănând caimacul. Am suflat încercând să străpung stratul aromat dar lichidul întunecat se ascundea sub pătura crem. Am sorbit o gură şi bucuria cafelei mi s-a strecurat îmbrăţişându-mi neliniştea. Privesc pe geam pierdută. Oare oamenii de pe stradă ştiu ce fac? Cei mai mulţi şi-au abandonat trupurile şi s-au refugiat în uitare. Uitarea ca o moarte. Uitarea ca izolare. Feţe cenuşii, zile cenuşii, viaţă cenuşie. Totul este mai mult decât previzibil. Raidurile, seratele dansante, trupe marşăluind pe stradă, geamuri astupate cu hârtie neagră. Dar viaţa merge mai departe. Ăsta este rostul ei. Aş fi vrut să aprind o ţigară dar ceaşca mă privea indolentă. Zaţul începuse să se usuce desenând forme inutile. Cine mai avea timp de citit? Când viaţa însăşi era o ceaşcă plină de zaţ cine mai avea curajul să-i dezlege tainele. Se ridică alene, puse ceaşca în chiuvetă şi se îndreptă spre dormitor. Ştia că trebuie să păstreze aparenţele, chiar dacă şansele se reduceau cu fiecare minut. Se va îmbrăca, va ieşi din apartament, va încuia şi va pune cheia sub preş. Ştia că atunci când va reveni cheia va fi în acelaşi loc. Dar dacă? Urmă întocmai paşii ca un automat. Ajunsă în stradă îşi puse ochelarii de soare. Da. Era o zi înnorată, dar trebuia să respecte instrucţiunile. Nu avea voie să lase mai mult de un sfert din faţă descoperită. Pălăria cu voaletă ascundea destul dar astăzi voia să simtă sărutul umed al zilei. În faţă, trasă la trotuar era maşina de serviciu. Maşină neagră, fără numere distincte şi fără un şofer prea vizibil din uniforma lui. Acesta coborâ şi îi deschise portiera. Urcă fără să arunce nici o privire în urmă. Maşina porni lin înscriindu-se în traficul calm dar aglomerat în acelaşi timp. În douăzeci de minute ajungea la Sediu. Avea timp să încerce să-şi facă un plan. Dar ce putea face când era urmărită tot timpul. Şi nu numai ea. Tot personalul implicat în proiect era urmărit făţiş sau pe ascuns cu rol de protecţie şi teroare mai mult decât informaţional. Toţi ştiau şi acceptau. Şi mai ştia că fiecare persoană implicată în proiect era indispensabilă. Chiar şi Canaris considera proiectul nostru numit tandru, „Saltul” de importanţă vitală pentru reuşita războiului. Din cauza asta acorda atât de mult credit fiecărui angajat.
Unde începe toată această poveste? Într-un vis nebunesc, într-o idee, într-o obsesie. Inginerul Coandă spusese la un moment dat că „omul, generează în biocâmpul său o energie corpusculară colosală, numită emisie de gravitoni”. Şi mai spunea că „gravitonii sunt capabili să propulseze omul în spaţiul cosmic, cu o viteză fantastică.” Ori noi tocmai asta urmăream cu proiectul nostru, propulsarea omului şi a aparatului de zbor folosind energie neconvenţională. Şi nu aş putea spune că nu aveam noroc. Concentratorul corpuscular începea să prindă contur. Partea dificilă constă în dimensiunile lui. Toată aparatura era instalată într-o clădire cu faţadă, aripi şi fundal ce închideau o curte interioară plină de antene parabolice şi de tot felul, toate concentrate către faţada principală. Acolo, ferestrele parterului şi cele ale primului etaj fuseseră unite pentru a permite instalarea elementelor emiţătorului. Cu toată nebunia şi forfota de la interior, afară, în stradă, calmul şi lentoarea erau la ele acasă. Nimeni nu bănuia ce se întâmplă în spatele perdelelor. Echipa de zi interpreta datele obţinute şi stabilea noi parametri pentru experimentele de noapte, echipa de după amiază punea la punct aparatura şi făcea toate ajustările necesare iar după miezul nopţii, la ore prestabilite echipa de noapte activa concentratorul corpuscular şi apoi derula toate înregistrările pregătind materialele pentru echipa de zi. Pot şi trebuie să spun că pe tot timpul experimentului nu au existat simulări. Totul s-a întâmplat în timp real, dar cu toate acestea nimeni nu a citit în presa vremii despre „dispariţii” misterioase pentru că de cele mai multe ori, la orele prestabilite, pe stradă nu treceau decât vehiculele plătite de noi, rar se întâmpla să fie în zona o pisică sau un câine vagabond, cât despre oameni nici pomeneală. De câteva ori am lucrat şi eu în echipa de noapte şi ştiu atât procedura cât şi timpii de expunere. Întrebarea pe care toţi ne-o puneam nu avea nici un răspuns: unde se duceau toate „materialele”? Cu toate că fiecare element participant la experiment avea mai multe tipuri de emiţători: luminos, sonor, olfactiv, radioactiv, nimeni şi nimic nu a înregistrat nici cel mai mic semnal. La ora prestabilită, …puf… şi maşina sau bicicleta sau omul dispăreau fără urmă. Unde oare ajungeau? În ce dimensiune? În ce timp? În ce mod? Răspunsul, căci nu era decât unul, se afla închis în seiful lui Canaris. Numai întâmplarea făcuse să ajungem şi ea ne-a oferit acel răspuns. Şi ceea ce e ciudat e că toţi cei care au avut tangenţă cu acea noapte au început să dispară. Unul câte unul. Iar ultimul, George, a dispărut azi dimineaţă. Chiar dacă nu am participat direct în acea noapte, faptul că ştiu, nu îmi surâde, nu mă scapă de urmări. Ştiu că voi urma şi eu. Adevărul e că din toţi cei care „au dispărut” unii nu au dispărut. Ei au fost trimişi ca să perfecţioneze aparatura necesară acestui fenomen descoperit. Departe de ochii lumii, departe de război, de stressul zilnic. De acolo, la intervale regulate se primesc mesaje. Ce ai spune dacă ai află că „acolo” moartea nu există, aşa cum nici viaţa asta, aşa cum o cunoaştem noi nu există. NOVS sau noul oscilovortexsolenoid era surpriza furerului pentru vara anului următor. Până atunci Canaris ştia că va avea noul model funcţional. Undeva, poate că ar trebui să fie o disfuncţie. Realitatea nu poate fi aceasta. Oare cine urmează? Din toată echipa, doar eu, Herman fizicianul, Gotfried şeful echipei de kommando şi Wolfgang inginerul proiectant mai eram. În rest mai toată lumea „şi-a luat” concediu de boală. Aprigă boală s-a mai abătut peste noi. Cu toată frica, astăzi va trebui să discut cu ei. Până nu dispar, până nu dispărem cu totul. Nu moartea mă sperie ci faptul că această descoperire va ajunge unde nu trebuie. Nu trebuie să fii chiar atât de mare umanist sau foarte mare patriot ca să-ţi dai seama de ce se întâmplă în lume. Undeva, cred că a existat o idee, nu neapărat frumoasă, dar poate utilă. Boala, megalomania şi ura şi-au dat mâna schimbând destinul umanităţii. Şi când te gândeşti că noi cu acest proiect, suntem socotiţi perla coroanei ca să spun aşa. Nu cred că există vreun departament al armatei care să nu aibă în lucru câteva zeci de proiecte militare strict secret. Am înţeles că deja rachetele V2 fac prăpăd. Şi acum nu au decât o rază de 400 km dar mă întreb unde vom ajunge? Chemictrails propus de Bayern a fost testat, procedeul e viabil dar întrebarea e, ce vor adăuga în compoziţie până la urmă?
Maşina intră pe aleea pietruită strecurandu-se printre zidurile gardului viu al cărui verde se apropia surprinzător de bine de verdele pur, arian. Rondoul destul de larg pune punctul pe i. Maşina tuşi şi opri în dreptul scărilor. Ritualul trebuia respectat în fiecare dimineaţă. Mai întâi trebuia să-şi facă analizele, să treacă pe la detectorul de minciuni după care cobora în subteran la trenul uşor care o purta până în mijlocul oraşului. Toată această buclă trebuia să încurce orice urmăritor sau curios. Astăzi trebuia să-şiascundă teama în faţa detectorului de minciuni. Rudolf, operatorul privea impasibil curbele desenate fără să dea atenţie întrebărilor puse automat de Hans. Cineva trebuie să câştige. Ea nu era decât un fir de praf, dar câteodată şi firele de praf îşi au rostul lor. Hans ridică ochii întrebători către Rudolf. Acesta dădu afirmativ din cap şi se aplecă să-i desfacă legăturile. Controlul se terminase. Ciudat. Cât de repede scăpase. Parcă nici nu-i venea să creadă. Va căuta să-l vadă, să-l întâlnească pe Herman. Cu el putea discuta orice fără să-i fie teamă de urmări. Coborâ treptele către staţia trenului subteran. Pe peron o singură persoană. Nu se poate. Era chiar Herman. Înalt, de obicei jovial şi zâmbitor acum părea un altul. Îşi trece mâna prin păr la fiecare două minute şi trage cu sete din ţigară. Se opreşte să-l salute apoi îşi continuă drumul către primul scaun. Se aşează fără a da atenţie peronului gol. Unda de aer trage după sine sunetul, apoi apare şi trenul. Singuri în tot vagonul. Acum ştie că toate microfoanele sunt direcţionate către ei. Da. Ceva nu e-n regulă cu Herman. Se ridică impasibilă şi se apropie de uşă în acelaşi timp cu el.
– Bună ziua Herman.
– Sărut mâna. Astăzi nu prea avem o zi frumoasă.
– Crezi că poate să încurce verificarea nodului temporal?
– Nu, dar nici nu putem face altceva.
– Facem ce se poate.
– Da, asta dacă nu ar fi presiunea. Toată lumea aşteaptă rezultate.
– Dar e şi normal. Doar pentru asta suntem aici.
Conversaţia nu are nici o noimă, dar ochii vorbesc destul de clar. I-am dat de înţeles arătându-i inelul că George nu mai este. Herman a clipit din ochi şi a continuat. Am simţit cum îmi strecoară un bilet în palmă atunci când m-a prins de mână la o frână mai puternică. I-am mulţumit şi am dus mâna la piept ca să-mi potolesc bătăile inimii. Biletul a ajuns în siguranţă în cupa sutienului. Nu puteam să risc, mai ales că fiecare lucrător trecea pe la vestiar lăsându-şi toate hainele de oraş sub stricta supraveghere a ofiţerilor. Iar la plecare, toată lumea era obligată să facă duş, astfel că nimic nu putea ajunge afară din laboratoare. Peronul rece s-a strecurat sub paşii noştri. Drumurile s-au despărţit, fiecare deschizând altă uşă. Fiecare vestiar avea o uşă de intrare şi o uşă de ieşire. Oare ce mă aştepta după cea de-a doua uşă? Cine va fi în laborator? Prea multe întrebări care oricum îşi vor găsi răspunsul în câteva minute. Mă dezbrac şi iau halatul spălat şi apretat. Cumva, apretul rece îşi lasă amprenta dureroasă acolo unde cusăturile se lipesc de piele. Îmi prind părul sub bonetă şi ies din vestiar. Culoarul este bine luminat astfel încât nici o umbră nu se furişează pe lângă mine. Albul omniprezent îţi intră în piele odată cu lumina. Paşii mei caută un punct de sprijin în care să-şi lase cadenţa şi să se alăture altor paşi. Singurătatea doare sau fortifică. Depinde de moment. Léo Ferré îşi făcea apariţia cu a sa „La solitude” într-un Paris dezarmat şi dezarmant. Oricât de mult fugeam de cuvinte eram prizoniera lor. Am intrat în laborator şi m-am îndreptat către birou. M-am aşezat ştiind că fiecare mişcare îmi este urmărită prin geamul oglindă. Am luat dosarul şi m-am adâncit în lista cu parametri ultimului experiment. Cu toate că rezultatele se înscriau în curbe normale, urmând cu mici abateri curbele statistice, undeva în adâncul ecuaţiilor se strecurase o eroare. Altfel nu puteam să îmi explic eşecul experimentelor. Asta în cazul în care era vorba de eşec. Unde se strecurase greşeala? Fiecare reluase firul logic al ecuaţiilor dar nimic nu părea să fie greşit. Şi cu toate acestea undeva era un declic care întârzia să apară. Acel declic care putea schimba soarta experimentului şi a lumii. Un declic constant, controlabil şi nu doar cel întâmplător care zăcea în fişetul lui Canaris. Am obosit. Îmi trec mâna peste ochii masându-mi pleoapele. Ştiu că Her Ulrich va apare să mă întrebe dacă este vreo problemă. Dar asta se va întâmpla după ce voi reveni. Mă ridic, aranjez foile şi închid dosarul; chiar şi când ieşim din laborator pentru a merge la toaletă trebuie să lăsăm totul în ordine. Nimic nu trebuie lăsat la vedere. Ies din laborator şi mă îndrept către toaleta femeilor. Singurul loc unde intimitatea ni se respectă. Sau cel puţin eu nu am detectat nici un spion. Mă refer la instrumente vizuale de înregistrare, sunetele nu contează. Întru într-o cabina şi închid uşa. Mă aşez cât mai uşor şi în aşteptarea zgomotului specific bag două degete în sutien. Biletul se desprinde de piele cu regret. Desfac biletul până ajunge la dimensiunile unui sfert de foaie de caiet. Nici măcar respiraţia nu trebuie să mă trădeze. Scrisul lui Herman e înghesuit. Îmi spune simplu că i s-a dat de înţeles că va fi trimis la „pensie”. Asta înseamnă camera de gazare. El a venit astăzi ca să predea toate notiţele şi să explice stadiul proiectului şi al experimentului. Ori este o metodă subtilă de a se pune presiune ori chiar nu mai au nevoie de noi. Deci nici Herman nu mai corespunde. Aşa că nu mai rămânem decât noi trei: eu, Gotfried şi Wolfgang. Pentru cât timp oare? În finalul biletului, Herman mă ruga să trec prin faţa casei sale cu o umbrelă albastră şi însoţită de un câine de talie medie. Acesta era semnalul transmis alor lui că el plecase dincolo şi, în acelaşi timp un semnal că trebuiau să uite tot, nu numai locul unde îngropase o parte din munca echipei ci chiar faptul că el existase. Aşa puteau fi sigur că el nu mai este şi că nu mai trebuie să-l aştepte nimeni. Puteau chiar să fugă dacă reuşeau. Am băgat biletul în gură şi m-am rugat să am suficientă salivă cât să-l pot mesteca si apoi să-l înghit. Am ieşit, m-am oprit în faţa chiuvetei şi am început să mă spăl. M-am aplecat şi mi-am tamponat fruntea şi obrajii cu puţină apă. Apoi pe nevăzute am luat puţină apă în gură şi am înghiţit. Biletul nu mai exista. Tot ce aveam de făcut era să mă hotărăsc când voi trece pe strada lui. Nu eram noi buni prieteni, dar războiul te învaţă tot ceea ce nu ştiai. Ştiam adresele tuturor colegilor de echipă. Exista, dacă pot spune aşa, o frăţie a ştiinţei, în care rezultatele erau mai importante decât priteniile de complezenţă.
Am ajuns în laborator şi am deschis dosarul. Am început să parcurg iar fişele cu ecuaţii şi rezultatele ultimelor zile. Printre ecuaţii mâinile lui George se strecurau să-mi mângâie sânii. Buzele lui ardeau lăsând o urmă scrumită. Dintre foi se ridicau ochii lui Herman spunându-mi parcă să nu cedez. Un fir roşu prinse viaţă şi substanţă legându-mi imaginile şi ideile, strecurându-se printre pagini şi ecuaţii. Evrika! Poarta se topea lăsând cei doi stâlpi să vămuiască tăcerile. Da. Ecuaţiile erau bune. Ceea ce greşeam era doar timpul de expunere a condensatorului de gravitoni. Păşunile raiului chiar existau. Am fotografiat materialele cu minicamera ataşată stiloului şi am ieşit pe culoar ca să mă îndrept către biroul kommandorului Gotfried. Din uşa laboratorului său, Wolfgang mi-a întins o umbrelă albastră. Ne-am înţeles din priviri. Ochii mei strigau Evrika, Evrika. A plecat capul ca să-şi ascundă strălucirea din ochi. S-a retras conştient că îşi trăia ultimele momente. A închis uşa încet. Prin geamul mat, umbra lui gârbovită părea că se topeşte într-un fluviu de lumină. A ieşit din cadru uşii. Am plecat mai departe într-o stare febrilă. Oare ce voia să-mi spună cu umbrela lui albastră? Unde pot găsi răspunsul acestui mister? Herman! El mă rugase să trec prin faţă casei având o umbrelă albastră. Mai aveam de găsit un câine de talie medie. Am intrat la Gotfried în biroul. Am avut iniţial un mic şoc. Gotfried stătea în genunchi în faţă lui Adolf, un german pinscher plin de fibră şi energie care astăzi mânca direct din gura stăpânului. Nu ştiu dacă era un ritual sau doar o scenă tandră, dar am înţeles că acela era modul lor de a-şi lua la revedere. Gotfried a întors capul încercând o uşoară tentă de roşeaţă. S-a ridicat, şi după ce a mângâiat câinele l-a luat în braţe. Mi l-a adus fără să spună un cuvânt, dar ca şi mai înainte ochii lui vorbeau cu îndestulare. Câinele îl privea înţelegător, ştiind ceea ce eu încă nu ştiam. Mi l-a pus în braţe şi cu voce tremurată a şoptit:
– Am să vă rog să îi daţi drumul pe strada Kastanienallee. O să găsească singur drumul către casă. Vă mulţumesc.
Nu m-a lăsat să spun nimic. O întrebare atrage multe altele ori acum nu era momentul întrebărilor.
– Am să anunţ la poartă că ieşiţi prin faţă ca să verificaţi punctele de intersecţie a undelor pe sectorul străzilor Kastanienallee şi Platanenallee. După care puteţi să reveniţi la sediu. Cred că astăzi fiind sâmbătă vom termina puţin mai devreme ca să ne bucurăm de ultimele ore ale acestei zile. La revedere.
l-am luat pe Adolf, am luat umbrela şi m-am îndreptat către laboratorul meu. Am dat drumul câinelui şi am privit mai atent umbrela, încarcând să stau cu spetele la oglinda falsă. Coada ei era bine prinsă, lemnul de trandafir îmbinându-se perfect cu tija metalică. Am sucit puţin mânerul şi am observat că se mişcă. Da. Deci asta era. Am aşezat umbrela în cuier, am luat dosarul de pe birou şi l-am încuiat în seif. Am aranjat toate lucrurile, m-am aranjat puţin în oglindă şi m-am îndreptat către cuier. Am luat umbrela şi am apăsat butonul ca să o verific. Am privit-o pe faţă şi pe spate apoi am închis-o. În tot acest timp am reuşit de desfac mânerul şi am scos din jurul tijei un petec de hârtie strecurat în acelaşi loc din cupa sutienului şi după ce am strâns umbrela am luat câinele în braţe şi am ieşit din laborator îndreptându-mă către vestiar. Deci aici se termina totul? Munca de cercetare şi toţi aceşti ultimi cinci ani? Cu atât mai bine. Culoarul luminat dansa pe muzica tocurilor mele. Am ajuns la vestiar cu inima cât un purice. Tot drumul de la laborator până la vestiar nu aveam nici o privire indiscretă aşa că am avut timp să strecor microfilmul în medalionul de identificare al câinelui. Pare nebunesc dar altă soluţie nici nu aveam. Am intrat în vestiar, m-am schimbat, am luat câinele, lesa şi umbrela şi m-am îndreptat către culoarul de la faţadă unde era punctul de control. Soldatul m-a privit impasibil şi m-a pus să semnez în condica de evidenţă a personalului. I-am pus lesa lui Adolf şi am ieşit în piaţă. Ochelarii de soare inutili îmi ascundeau lacrimile. Am pornit pe Masurenallee la pas bucurându-mă de ultimele ore de libertate. Theodor-Heuss-Platz dormita sub cerul plumburiu. Dintr-o răsuflare pripită a început să picure o burniţă deasă. Am deschis umbrela şi mi-am strecurat mâna în sân. Am scos biletul lui Wolfgand şi profitând de adăpostul umbrelei l-am citit. Acesta îmi dădea câteva instrucţiuni legate de acest drum. Trebuia să merg liniştită pe Kastanienallee să cotesc dreapta pe Platanenallee şi apoi să mă întorc pe Lindenallee până în Theodor-Heuss-Platz. Aici trebuia să aştept în colţul dinspre Kaiserdamm până când va trece o maşină cu numărul de CD colorat în albastru. După ce va trece automobilul să încep să traversez strada către rondoul din mijlocul pieţii şi acolo să apăs pe butonul albastru de pe mânerul umbrelei. Am dus mâna să-mi aranjez ochelarii şi am reuşit să strecor biletul în gură. Astăzi era ziua mâncătorilor de hârtie. Am lăsat bolul de hârtie să se impregneze bine cu salivă. Drumul, întâmplător sau nu, trecea prin faţă casei lui Herman aşa că mă rugam ca cine trebuie să mă vadă să facă acest lucru. Rondul era complet, mai ales că schimbasem semnalele cu cei puşi la punctele de control de la echipamentul nostru, deci eram asigurată că îmi îndeplinisem misiunea. Am ajuns pe colţul dinspre Theodor-Heuss-Platz şi m-am prefăcut că îmi deschid-închid umbrela cat să o scutur si sa opresc burniţa să mă ude. O maşină neagră cu număr de CD colorat în albastru a trecut pe lângă mine. M-am aplecat şi am desfăcut lesa lui Adolf. Am început să traversez strada puţin în fugă ademenindu-l pe Adolf să mă urmeze. Cred că am ajuns la jumătatea străzii când am apăsat butonul albastru de pe mânerul umbrelei. O secundă încremenită într-o atmosfera impregnată cu ozon şi apoi totul s-a prăbuşit.
Dintr-o casetă montată pe un stâlp de iluminat stradal cade un set de trei fotografii. Nimeni nu pare să le dea atenţie. Adolf se întoarce puţin, adulmecă pământul, ia o fotografie şi dispare pe strada Kastanienallee.
Poate că va întrebaţi de ce toată această amestecătură, tot acest compost? Nu ştiu nici eu, dar ştiu că toate gândurile mele mă vor însoţi peste tot, aşa că trebuie să adun cât mai multe fragmente spuse şi nespuse ca să am cu ce să dovedesc atunci când voi fi descoperită.
Trebuie să trăiesc, să iau parte la ceea ce se numeşte viaţă, cu toată că se ştie că viaţa ucide. Dar cu toate astea voi aştepta. Eu ştiu că cineva mă va găsi aşa că, undeva, nu ştiu încă unde, voi aştepta…
Chiar şi fotografiile îşi spun poveştile lor… dacă ai răbdare să asculţi…