poveste trista

iubirea ca o fugă laşă
şi ca imaginea 3D a unei case
sunt braţe ce te strâng să nu-ţi iei zborul
şi-ar vrea nici răsuflarea să nu-ti lase.

break:
aici trebuia să-ncep povestea celor mai mari iubiri
dar cum vremea poveştilor se termină brusc,
odată cu moartea tuturor viselor mele
o să lăsăm sfârşitul pe altă dată

strivit de viaţa asta nouă
alerg speriat printre secunde-trăiri
bucata fragedă de moarte
priveşte rătăcirea de sub trepte

în dreapta scara lui Iacov
acceptă înserarea
iar partea stângă-a timpului
va prelua afluxul inimii

fug şi ţipetele mele se agaţă de prima noapte
în urmă Edenul cu braţele-amorţite de durere
în faţa necuprinsul ce mă cere
ofrandă
şi între noi pământul liniştit aşteaptă


în momentul în care mi s-a interziu dialogul cu Dumnezeu
am pierdut termenul de referinţă
şi am rămas legat
cu lanţul vorbelor fade,
de lut.

Am uitat sa va spun

Cranck era profesoara mea de materialism dialectic
Si conform uzuantelor se imbraca in negru academic
Ratacind sensurile metaforice dintre a fi si a avea
Iar in cancelarie se simtea ca ultima pisica
Careia i se extirpase sensul de a fi
Asa ca ea avea mult timp
Si multe note de dat
Nimanui
Si daca povestea mea s-ar opri aici
Ati crede ca e vorba despre desacralizare
Dar actul impartirii intre fiintari si avutii se extinde
Mult in afara cancelariei, a sistemului şi a simplei clevetiri
Trecând cu mult peste marginile portretizarii facute de un prieten
Pentru că doamna Cranck
Trece maiestuoasa printre şirurile de mucoşi
Cu notele atârnând exoftalmic
De ultima bancă
Acolo unde ea îşi petrecea timpul
Ascultând prelegeri desuete
Despre culoarea muncii
Asudande de alcoov

când s-au rupt prapurii din templul

dragostea mea umblă prin lume, povestindu-se
pre sine cu sinele-n palme
şi nimic din cele spuse
nu aducea atingere şi vătămare luminii
dar oamenii nu vedeau altceva decât o cerşetoare
şi-n orbirea lor
o alungau pe la alte porţi
departe de orice suflare
iar stelele, singurele
o cerneau prin tremurul pleoapelor
noapte de noapte
şi pentru că ea, dragostea
a prefăcut lacrimile în vinul bucuriei
şi-a alinat suspinul verdelui ce se zbate-n mugure
a ridicat nădejdea din braţele morţii
şi a redat-o celor ce-o plângeau
pentru toate astea
a trebuit să plătească
şi i s-au aruncat ocări şi scuipări
întărite cu palme şi pumni
i s-au scos la lumină
toate trecerile
printre rânduri şi printre rele
şi pentru că nu i-a găsit altă vină decât
că e prea mare, ea dragostea,
a fost condamnată
la moarte
şi-au aruncat cu pietre-n ea
dar simpla lapidare nu era îndeajuns
i-au aruncat toate vorbele
şi toate urile
batjocorind-o pe drumul către ultima-ntrebare
te lepezi de oameni dragoste?
nu mă lepăd
te lepezi de oameni dragoste?
nu mă lepăd
te lepezi de oameni dragoste?
nu mă lepăd
şi pentru că lumea nu mai suporta jugul ei
au năvălit, fără de judecată
şi-au călcat-o-n picioare
sfâşiind-o, rupând-o,
în aşchii subţiri
trăiri şi simţiri
iar în asfinţit
când totu-i sfârşit
printre bale, sudoare şi lacrimi amare
sufletele s-au cutremurat
din temelii
şi s-au ruşinat
speriate în ruptura lor
şi-au plecat care încotro
cu pleoapă cernită
şi vorbă-ncruzită
şi neauzită

povestea porcului

seara, îmi las toate cuvintele şi-mi dezbrac tăcerea
în noaptea din casă, în uitare groasă
departe de lume
de ploaia cu spume, de noroaie grele
ca spaimele mele

ştiu că-i nevoie de multă dragoste în lume
dar nimeni nu vrea aşa ceva de la mine
iar lumea se uită şi râde
nu i-a venit timpul? ce dacă
tăiaţi-i calea, să n-ajungă-n poartă
iar moartea are gust de cuţit
şi de sânge-nchegat
iar timpul se-ntoarce-n apus de Ignat

disperat,
cu vise pre vise călcând
şi cu zilele-n gând
le privesc cum mor sub zoaie-n scuipat
nimic nu părea sa-i oprească
pofteau la cuvintele mele
şi viselor mele
încă în viaţă
le puneau la mormânt capac

eu nu am...

dimineţi.
ceea ce desparte o noapte de o-serare
este doar o mare rătăcită
între două furtuni
şi-atunci mă ridic din tăcere
şi mă cert pentru vânturi, pentru valuri, pentru tot

zile.
ceea ce spală obrazul cerului
este o ploaie rece
cu urme de templu
crescut din carnea temerilor
ce ne vand şi ne cumpără, pereche de porumbei, ofrandă

după amieze
pentru că strigătele mulţimii
mă scuipă cu palme şi cu rânjete
pline de spini şi urme de bici
şi ca să nu mai aud
cad sub toate crucile nevinovăţiei în colb

seri.
pentru că dealul mă poartă pe creştet
coroană atârnată-n piroane
de pânza ruptă a templului fără de ziduri
pe care o să-l ridic împotriva tuturor spaimelor
ce mă-mpung între coaste

nopţile mele
mă cer obol, pentru truda pământului
de-a păstra, acolo,
trecerea pragurilor de lumină
iar lumea îşi cerne speranţele, frământând tăcerile
strigătelor mute

Doamne, Dumnezeul meu
dă-le lor toate cele promise-n deşert
şi nu lăsa spaimele să le spele picioarele
pline de truda lepădării de lume
Amin.

şi uite, noaptea cade...

şi-atunci le-am spus să stea să vegheze alături de mine
dar vorbelor li se lipeau literele de somn
şi-au căzut care într-un vers
care într-o poveste
uitate toate în tuşul cuvintelor
ca spăimoase regrete şiroind pe obraz
iar noaptea muşca pe-ndelete
scuipând liniştea
stoarsă
de orice urmă de cuvânt

lasă-mă să te iubesc

ai intrat, te-ai aşezat pe-un colţ
şi laviţa a-nflorit toată
îmbujorându-se

timpul încolţeşte-ntre pleoape
sunetul prelung al sirenei de ceaţă
ce taie noaptea în felii egale

m-am aplecat şi ţi-am spălat picioarele
cu trei dimineţi luminoase
ştergându-ţi drumurile cu uitare

tăcerile îţi lăsau urme pe obraz
strecurându-se printre suspine schiţate
de o amintire fugară

cuvintele, cochilii părăsite
se crapă şi se macină
surpându-se în adâncul spiralei

tacâmul inutil
taie ultima bucată de iubire
în părţi egale cu iertarea

My boyfriend & I want a third to join in

îţi aduci aminte? în fiecare seară degetul tău desena toată această mantră
cu litere de foc pe lespedea goala a trupului meu
iar pielea înflorea spartă de susurul buzelor

alergarea prin iarba crudă
spărgea uimirea şi desfăcea corzile paraşutelor de frânare
atenuând efectul spaimelor clorotice

ai aterizat corect pe linia oscilantă a ultimilor răsuflări
strecurându-ţi zâmbetul printre pale elicoidale
şi tăceri sacadate

adună-mă într-o lacrimă
şi uită-mă pe obrazul stâng la umbra pleoapelor unisex
batistă fluturând a depărtare

o pereche de cârje, un baston noduros
şi-ntre ele o roată de căruţ
ce-şi înalţă fruntea către argintul mătuit
până la a cincea spiţă…

ajută-mă să uit

odată la şaizecişicinci de milioane de cuvinte
sufletul meu trece printr-un adevărat bombardament de iubire
şi o imensă explozie mă împrăştie în universul
ce te ştie de stăpână
mâinile tale netezesc foile trupului
pentru a putea scrie tainele naşterii, creşterii şi reducerii la tăcere
sub care mă segmentez în dureroase nerostiri
şi amăgitoare uitări

albul se ridică dintre cutele sufletului
kundalinic, lasciv,
trenă de regină impinsă la marginea hăului
de urletul sângelui rătăcit
într-o buclă de accelerator pozitronic
neiniţiat în reacţiile subtile
ale schimbului
de cuvinte

mâine, ridica-vom piramide palmate
pe-a treia coastă de la soare
acolo unde cupolele
ascund limbi amorţite
ce-arată drumul clopotelor
catre sunetele rătăcite în Calea Regelui
la umbră deasă de chiparoase
şi-nşelătoare unduire

ajută-mă să uit drumul
presară spini în calea nebuneştilor dorinţi
şi răstoarnă dunele neputinţei
Atlas geme sub greutatea
şi dulceaţa răsuflărilor
Pământul mi-apasă rătăcirile
iar busola iese din valuri să depună ouă
ce vor ecloza alte visări

jiv…

jiv…


de câte ori privesc în oglinda apei
văd negrul din cerul gurii
şi albul spumelor cu care umplu lumea
botniţa mă opreşte din drum
şi nimicurile se agaţă, căpuşe, sleindu-mi bucuria
aş fi vrut să alerg
dar lanţul
strânge
gradele de libertate
reducând totul la perfecţiunea cercului
taci!
aşa ţipă toate stele
de câte ori dorul mă trage de urlet spre cer
luna pare c-a uitat de mine
şi trece de la noapte la alta
pustiindu-mi ochii
cu argintul ei

te-ai mutat

ori de cate ori imi ridic privirea
tresar
ferestrele tale lumineaza pe alta strada, dintr-o alta casa
mi-ai fost draga si-mi placea sa-mi las capul
departe de trup
Smokin Inferno intr-un colt parasit pana si de paianjenii calcinati
impreuna traversam padurea spaimelor, urmarind cararea
galbenul curcubeului tremura sub pleoape
ca un sub marin
stiu,
baietii mari nu plang niciodata
sau cel putin asa ne-au invatat la scoala de duminica
cand aruncam pioneze pe jos
ca sa se simta
parfum de roze uscate
de fiecare data uit ca trebuie sa spun la revedere
si plec fara sa-mi iau umbrella
mai ales ca ploua tot mai des in calea mea
cu taceri
cuvintele se uda, se umfla si clemfane
ori de cate ori ies in gradina
si parca nici muschiul nu mai suie peretii
mancand mustul pamantului…
ma gandesc sa injur si eu odata
sa-mi bag toate cuvintele disponibile in gura
si sa latru ca o mitraliera
secerand toate bunele intentii iar buna cuviinta
sa-si vomite ultimele soapte pe pieptul flanelei vatuite
cu care am facut razboiul izmenelor intarite
ultima data cand mi-am taiat venele curgea sare lichida
era alb laptoasa si cauta sa se ascunda de lumina cruda a incertitudinilor
apoi a suierat scurt a kukta, a aruncat cat colo supapa
si a coborat in strada fara perdea
avea numai chiloteii tetra ai bunicului
pe cand era inca prea mic ca sa realizeze raptul
si a trecut neobservat faptul
ca o margica de sticla
a inceput sa planga
abandonul scolar al fetelor duse cu pluta
departe de toata aceasta competitie a ferestrelor apuse
primavara isi face de lucru printre primulele
taiate pentru salata
in timp ce clorofila viseaza
mugurele imbrobonat al sanului solzos
ratacitor printre suspinele scobitorilor folosite
ti-am fost miel si ma certai cu toata iarba
pana cand am fost intrebat
unde pleci tu mielule
ca noi fierul nu l-am scos
sub foale nu l-am tocit
in baroase imbrancit
stai afara
iar pe seara
cand s-or rupe sfincterele
si-or curge pacatele
cu ele te-om imbaia, in uitare te-om canta
si apoi ne-om numara
primavara si-apoi vara
in gramezi de frunze moarte
sa-ti fie usor sa cazi pe spate intre spini
sa te alini
sa numeri ferestrele
cum numara fetele, sarutarile
curge apa varsatoare
spala pestii pe picioare
si le-aduna balele
stranutand mirarile, serile…
pasienta,
reverenta si…

absenta

de ziua a opta

după ce-ai terminat toată lucrarea
te-ai întors către mine, mi-ai arătat pământul
şi m-ai spus să-l ar cu întrebările mele
aripi nu mi-ai lăsat
dar mi-ai dat visele şi cuvintele
şi te-ai dus puţin mai departe
să sădeşti prima cruce

despre punte

mă gândeam că trecerea este mai uşoară
doar închizi ochii, îţi tragic sufletul
şi te arunci între ape
departe de maluri
căutând calea
dar nu-I aşa
după aruncarea grăbită
te trezeşti pe mal şi-aştepţi
iertarea, binecuvântarea şi urările de drum bun
dar când ele nu vin şi nici lumina nu te-ajută, aştepţi.
şi-aştepţi
şi-ai vrea să spui, ai vrea să cerţi
dar nu poţi,
trebuie să taci, să taci şi să aştepţi
până când toate punţile cad în urma ta
şi-odată cu ultima poartă
sufletul, vela fremătând a aşteptare
îşi leapădă toate parâmele
aşează cap-compas moartea
şi-aştepţi vântul potrivit

dintele

mi-am înfipt dinţii în pulpa zemoasă
şi-ai gemut
surprinsă că cineva a-ndrăznit
urma se desena arc
înflorind contur de pată sângerie
m-ai plătit, o palmă
şi dispreţuitoare
ai plecat
am şuierat sâsâit
şi-n jurul meu
creştea pădure de fildeşi
vii cu vii, morţii cu morţii
eu între ei
reverberând a şoaptă
iar cele două-ncăperi s-au amestecat
ca şerpii sub prag…

De-a ascunsul sau de-a ascunsa

şi-ai început să numeri: unu-doi, câţi ca noi...31, 32
s-arunc cartea asta-n voi
c-am ajuns la 33
Doamne, ceartă-mă de vrei

printre file dezvelite, trei cuvinte ostenite
rătăcite
şchioape, rupte şi leproase
păguboase şi buboase
alungate şi uitate
printre literele moarte

printre florile crinului
am ascuns anii de iubire
ce se scutură
fără să rănească mândria cuiva
îşi iau hainele
şi pleacă departe
asemeni fildeşilor ofrandă
aruncaţi de-a valma la porţile cimitirului

banii luaţi cu păcat, i-am mâncat
şi-am cântat: ieşi din calea mea metaforă
şi spală-te-n apa prefăcută
în vin colo-n amforă
lasă-ţi straiele
şi culorile
şi-mbracă-te-n alb curat
nins-prelins, peste verdele bradului
la cumpăna anului

Tatăl vede şi-ncă iartă
Fiul ţintuit e-o poartă ce desparte
şi cu Sfântul Duh împarte
sufletele, case sparte
rătăcite, răzvrătite
alungate
mai departe

în spatele cuvintelor am zidit speranţa ce abia mai răsuflă a uitare de sine
mă mint că e bine
şi vreau să curăţ zaţul din mine

două palme au strivit o aripă în zbor

iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi îmi repetai de fiecare dată
şi iubirea era transpiraţia din palmă şi rana de sub pleoapă
dar cu toate că iubeam cu disperare
nu creştea nici o privire
şi nici o vorba bună pe care să-mi las capul
iar pietrele purtau urma somnului
şi tăcerea răsăritului

mângâierile mele rănesc
căci iubirea creşte coroană şi ochiul sângerează spini
iar fântânile îşi strâng apele-n tăcere
şi-aşteaptă

în palma stângă-aţi ţintuit înălţarea
căci inima are un alt diapazon iar sunetul iubirii răneşte
iar mâna dreaptă, prinsă sub avalanşa cuvintelor
se răceşte a moarte

zborul îşi pierde aripile sub greutatea întrebărilor
iubirea aproapelui, izvor ce se zbate
sub apăsare
îşi poartă malurile sterpe pe trepte de cer
iar umbrele se-mbracă în tăcere
şi pornesc colindul
singurătăţii

degeaba repet: sunteţi dumnezei!
căci pietrele neîncrederii
sunt armele lapidării
ce strivesc aripa

Impreuna cu mine si cu Dumnezeu

Tata, mi-au aruncat toate cuvintele in fata
iarta-I copile si nu le stavili calea
lasa-le sa-si vada de drum
de viata si de moarte

dar Tata,
lasa copile, dormi acum
si uita pana la urmatoarea desteptare…

m-am strecurat printre ulucile vietii
fara un tipat, fara un geamat
far’ de speranta si far’ de uitare
piatra ratacita intr-o gradina japoneza
in ziua cand lumina cade direct in tipsia soarelui
alungandu-I rasfatul
m-am cunoscut oglindindu-ma in dispretul celorlalti
si-mi numaram cicatricile
stranse in cutele zilelor
printre smocurile parjolite ale realitatii
uneori cand mi se aburesc noptile
imi vine-a ploaie
si de cele mai multe ori plouam incontinuu
pana la sufocare

lasa copile, dormi acum

Tata, mi-au luat toata moartea si-au cladit-o
deal de boala si sfarseala
fara dreapta socoteala
iarta-I copile si nu le-ngreuna ratacirea

o sa-mi fie dor de tine
mi-a soptit a despartire
si-a luat coasa si-plecat
in lume la descantat

Femeile sunt păsări Phoenix (asa o spus Intrusu-ntr-o poemă)

Doamnă, prin mâna asta au trecut toate revărsările Nilului
şi fiecare an îşi avea culoarea sânilor diferită
după cât de lacomă era lumina ochilor
merele, pârguite de-atâta aşteptare
parcă înadins se lăsau sărutate,
muşcate până la istovire
rătăcind amintiri printre frunzele edenului

jinduire…
la vară mă voi cerne palmier
cu rădăcinile înfipte bine-n cer
în frunze pleoape am să te-nvelesc
dogoarea ce te mistuie s-o potolesc

jargon…
într-o noapte dintre buci
ţi-am furat trei şoapte-adânci
simţurile-n cerul gurii
parcă-s o hoardă de furii

lasă-mă să te încerc
prin buze să te petrec
de buric să mă lipesc
noaptea-ntreagă să dospesc

ţine-te-aş cu coapsa-n sus
rezemată de-un apus
pulpa ta să mă îngroape
mai adânc şi mai departe

şi-aş cădea fată pe coate
prova-mi apele-ar desparte
şi din toată unduirea
inventa-vom omenirea

şăgalnic…
femeile sunt păsări Phoenix
şi ne scrumesc sub feciorelnic sân
ni-i patul locul de ofrandă
şi rug şi ardere în joc păgân
iertarea vine ca o izbăvire
căci tot deşertu-n rugi l-am semănat
dervişi rătăcitori pe crucea nopţii
când izbăvirea creşte în păcat

(de-a joaca cu gândul la spusa lui Emil Brumaru)

cand subiectul este inutil, predicatul cel mai bun este a murii

si asta este tema de viata nu de casa
pentru ca zilele iau ce le dai si pleaca mai departe
sa-si cearna inventarul printre lespezile trecutului
departe de gurile flamande ale viitorului
ce-si musca buzele
si tac
dar pentru ca subiectul merita dezvoltat
am sa va dau posibilitatea sa introduceti randuri-randuri
toate spaimele si confirmarile voastre
strangeti randurile si pregatiti-va
sa alungam din cetate
toate subiectele si predicatele
inutile
cum numai a muri
mai poate fi

locul in care…

jur imprejur creste o democratica si matriarhala republica
in care femeile au acelasi drept ca barbatii iar uneori chiar mai mare
si pentru ca orice privire - libera de prejudecati - inseamna condamnarea
mi-am construit si m-am retras intr-o lume numai a mea
zidindu-ma din cap pana-n picioare
impietrind clipele de ragaz

locul in care cu ochi-n pamant trec strada si visez mere zemoase
pline de viata din care as tot musca pana la lacrima,
pana la sange si chiar dincolo
pline de amortire buze
sarate

locul in care dealuri unduie in fata ascunzand livezile promiselor
din ambrozia carora as gusta vesnicia
si unde crupa-ndeamna la dulcea reverie
a calaririi din zori

in cetatea voluptoaselor trairi
am cladit altarul vesnicei femei la care ma inchin
si-a carei fata o privesc cutremurat dar fara spaima alungarii

sangele meu cladeste templul amintirilor
printre suspine tremurate-n pleoapa

departe de trista, monotona viata