Yo no quiero morir, por favor no me dejen morir

cineva a dat de veste ca Rocinante a cazut

iar cerul si-a pierdut zambetul

Dulcineea a plecat in piata de vechituri

sa vanda ultimele vise

si sparanta

cu gandul ca poate mai scoate-un banut

cat sa-ncalzeasca o inima uscata

nici macar toata ploaia nu mai ajunge

s-o inmoaie

s-o lase sa bata in legea ei

langa scut, sub scut

pe maner, la capatul abrupt al lancei

moartea ma strange de mana incurajandu-ma

Don Miguel, te rog sa nu uiti sa-l platesti pe bravul meu scutier

ce-a pazit cu sfintenie ultimele cuvinte

scapate din ghearele bestiilor

hraparete

poate ca totusi odata, ma voi intoarce

calare pe-un nor, naravas ca si draga mea Rocinante

s-alungam tristetea

si curcubeele inselatoare

violul...

strecurate-n trupul saptamanii

cuvintele ies la ferestre, planturoase,

sau incolacesc pragurile umezindu-le cu roua esentelor

dar de cele mai multe ori

tiptil, unul cate unul

se reped, imi prinde mainile la spate

si ma lasa prada poftelor…

cine poate descrie orgia cuvintelor

ce dau navala, incolacindu-ma, serpuindu-mi limba

ratacindu-ma pana la lacrimi

si frustrari

eu pot cadea dar ele nu,

ele-si pastreaza virilitatea

pentru noaptea nuntii cu maretia

pot doar sa-mi strecor cate un gand sau cate o idee

dar nu mai mult decat o simpla atingere

pentru ca la orice agresiune

inumana

se strang mimoze

tremurand spasmodic

pana cand capitulez

stors si gol

de orice urma de vocala.

ca o ceata bezmetica

se pare ca Diogene a ars toata ceara lumanarilor

cautandu-ma, ratacita neghina-n nisip

toate vorbele au mai fost spuse, toate ideile au mai fost gandite

dar mereu ne e frica sa recunoastem ca suntem legati si dati

frumosului Narcis ce-si cauta un lac sa se-oglindeasca

cine mai are timp sa strige-n noapte:

“cred Doamne, ajuta necredintei mele?”

dar nici desertul nu mai pare a auzi strigatul in pustie

si totul se reseteaza: ctr-alt-del

libertatea este doar a celui ce tace si-n taina le face

toate neganditele, toate nedoritele

toate istovitele

cuvintele cauta omul potrivit caruia sa i se ofere

vestale fecioare cu ochi arsi de soare

si asteptare

-lasa-ma sa te cuprind, gandurile sa-ti desprind

sa le torc pe fus de vis, sa le tes in fir ales

sa croim din panza deasa

vorbe bune pentru casa,

sufletul si cugetul

sa-nconjoare stiutul

citind necunoscutul

plimbare dupa ploaie

luna si-a acordat noaptea si interpreteaza cateva note fugare

iarba-si face de joaca printre picioarele cainilor

caci pana dimineata va trebui sa-si puna cununa de roua

iar crengile alergice s-au umplut de muguri

parcul impleteste zile din povesti inutile

trei pe fata, trei pe dos cu noduri instelate

si taceri dureros de actuale

cum numai noaptea mai stie sa spuna

luminile felinarelor se catara pe zidurile adormite

aerul miroase a ploaie uitata si-a curat

pietrele de caldaram se-ntrec in ocheade umede

iar bordurile, demne, isi vad de treaba ignorand lumina

acum ceva timp simteam nevoia unei stari de normalitate

o traire izolata, alungata dincolo de maretia zilei ratacind printre himere si-nchipuiri

ce doar se preface indiferenta. Inutil sa spun ca ea totusi nu ne paraseste

numai ca nu intotdeauna avem timp pentru noi.

luni

daca saptamana incepe intotdeauna cu-o luni

strecurata prin ferestre inexistente

te intrebi ce rost mai au toate cuvintele

care ar trebui sa descrie inutilul

sertarul cu poeme, versuri, rime si catrene

coboara tacticos catre nivelul nonverbal

acolo unde spatiile goale te ajuta sa vizualizezi

toate gandurile care nu pot fi rostite

1

2

3

4

cine ar crede ca poezia se formeaza ca o coada

pe baza de numere de ordine crescatoare

atatea cate pot avea loc printre rime-ncrucisate

pana cand vine binecuvantarea unui.

răspunsuri nerostite

ce vrei să te faci când o să creşti mare?

dacă voi spune piatră s-ar putea ca lumea să-şi piardă răbdarea

şi să nu m-aştepte până când viaţa mă va eroda făcându-mă asemeni ei

şi-atunci ce rost ar mai avea întrebarea

sau mai ales, răspunsul?

cui îi pasă oare dacă spun că mă văd sămânţă

aşteptând prima ploaie, jerfindu-mi viaţa pe altarul schimbărilor profunde

pe care numai moartea le poate aduce în tiparul fiecăruia

pentru a reveni în lume, altfel?

prea puţină lume îşi poate imagina bucuria de a fi nor

despărţind lumini şi umbre cu sufletul plin de preaplinul lacrimilor

plângând alături de toţi cei însetaţi

redând verdelui sublimul bobului de ploaie

nimeni şi nimic nu pot schimba

drumul de carne şi os zidit în jurul sufletului

la fel cum nimeni nu poate opri năvala ploilor ce vindecă

şi a verdelui ce-şi uită coaja seacă a precedentului

rătăcind malurile...

am pus mâna pe Biblie

şi palma mi se-afundă-n milenii de citate

chiar dacă jur pe tot ce am mai sfânt

inima mea continuă să bată

ne-ai spus: sunteţi Dumnezei!

şi lumea se-nfăşoară-n jurul meu

cer plin de vise şi iluzii

stele căzătoare

eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa

şi urmele mele trasează meridiane şi paralele

între vieţile sfinţilor şi ale chinuiţilor

tăvăliţi în minciună

Doamne, Adevărul a murit demult

mormântul lui, temelie la zidul Grădinii Paradisului

se năruie, măcinat de-ndoială

căci nu ştie cine-i va conduce turma?

Viaţa se zbate să-şi vândă trupul

ca să aibă ce pune pe masă copiilor

şi toate ideile frumoase

cad răpuse sub măciuca bestiilor

lumea se-ntreabă cine plânge roua din zori

unii dau vina pe îngeri

alţii spun că mama Geea ar fi

dar nimeni nu vrea să se uite la streaşina cerului

Graalul nu e nici cupa din care-am închinat la ultima Cină

nu e nici potirul în care-au picurat rănile voastre

şi nici măcar pântecul ce-ar fi ascuns Viaţa

El e doar durere întrupată în care dimineţile

lasă ofrandă de lumină, sângerândă...

undeva, uitat...

aici zace toată istoria,

cumva zidită, mai mult uitată

dar cu siguranţă, nedorită

când Domnul a zidit Grădinile Paradisului

El ne-a dat de-nţeles că toate aceste minuni se află înăuntru

nicidecum răzleţite pe-afară

la-ndemâna vijeliilor

ce tărâm poate fi mai tainic decât cotloanele sufletului

acolo unde nici tu nu primeşti mereu bilet de voie

ci numai atunci dacă ori când te ridici

la-nălţimea seminţelor

cumva ostenit de greaua-i sargină

Dumnezeu a aruncat vopselele

lăsându-ne singuri

nemaivoind să gândească

la toată rătăcirea

sunetele plâng la uşă

şi se cer în casă

fericite să-mi lingă sufletul

cine are urechi de auzit să audă

cine nu, să se rătăcească

departe de tine, o parte din mine

caută, sapă, ca să dea de apă

apă vie de izvor

ca să spele-al său picior

de-al călcatului păcat, pe-nserat

credulitate

de fiecare dată când mă trezesc

îmi iau ziua,

o întind pe o felie de pâine prăjită

şi mestec încet

savurând fiecare îmbucătură

„cineva m-a aruncat

într-un ceainic şuierând

din picioare până-n cap

asudând”

prietenie e atunci când te arunci în râu

fără să-ţi pese dacă şti să-noţi

iar iubire e atunci când te arunci în piscină

chiar dacă şti că e goală

cu toate acestea, între cele două stări

mai este loc pentru o cucernică singurătate

ce-ţi cotropeşte liniştea

asemeni nisipului deşertului

care nu ţine cont de intenţiile lumii

de a planta linii de-ncredere

seminţele iubirii

se lasă duse de colo colo

aşteptând prima ploaie de afecţiune

ce-ţi schimbă viaţa...

infantilism

dacă mi-ai cere luna de pe cer

aş găuri oglinda lacului ca s-o găsesc

secretele sunt nadă pentru oameni

dar noi, noi ştim totul

pentru că acesta a fost scris

într-un răsărit

răzleţit de turmă

lumea mea e o mulţime vidă

a ta, plină de evenimente

şi din intersecţia lor

se cerne ploaia-ntrebărilor

eu te iubesc pentru că te iubesc

fără motivări inutile

şi fără aşteptări

asemeni vântului

ce unduie faţa apei

fără să se dezvăluie

„luna mea e mai urâtă

şi mai palidă-n candoare

cearcăn surd pe sânul nopţii

care moare...”

voyurism

viaţa m-a luat ȋn braţe, trăgându-mi două palme cât să-mi ajungă
şi primul lucru pe care l-am văzut, a fost un sân generos răsărit dintre faldurile zilei
al cărui sfârc l-am muşcat cu sălbăticie
am urmărit nenumărate zile ce-şi dezbrăcau răsăritul la uşă
abandonându-se ȋn braţele dependenţilor nesătui
ghicindu-mi prezenţa, ignorându-mă ȋnsă,
până când, ostenite de joacă, 
ȋşi luau ȋnserările târându-se afară din viaţă

curiozitatea ȋmi ciuguleşte din palmă, recunoscându-şi stăpânul
iar nopţile, multe dintre ele, cad victime
lăsându-şi nuditatea pe altarul ei

ȋn pândele mele am zărit norocul strecurându-se ȋn alcovuri şi budoare
un Eros generos, sărit de pragul infantilităţii
ȋnsoţindu-şi vizitele cu râsetele, ţipetele sau tânguirile aleşilor,
ȋn conformitate cu realitatea
dar ȋn acelaşi timp, misterios şi intangibil ȋn deciziile sale
chiar şi-n patul meu se mai strecoară câte o Fortuna mică
Lolită pudică şi insuficient dezvoltată
ce mai mult ȋmi aţâţă simţurile

moartea am zărit-o mai mult ȋn fugă. nu avea timp de mine
şi nici nu mă băga ȋn seamă ori de cate ori ȋşi făcea intrarea maiestuoasă
sau se furişa ca o umbră ȋn noapte…

uneori, recunosc, mă trezesc ȋntrebându-mă
cum aş reacţiona dacă norocul mi s-ar strecura ȋn aşternut 
luăndu-mă-n braţe?

 "problema nu e cât de buni sau de răi suntem ci cât frumos ne-a mai rămas ȋnăuntru" 

exercitii de imaginatie (6)

pe pat de cetini crude isi doarme somnul Pan

copita-i despicata, zvacneste…

vis in van

et in Arcadia ego

cuvintele nimfe in hora se prind

si rime captive cad prada

idei far’de seaman as vrea sa cuprind

in litera mea fada

numai cine n-a vazut-o nu-i cunoaste frumusetea

cei stiu nu o pot spune, ferecati sunt pe vecie

caci nimic din ce-am trait

nu-i in stare s-o cuprinda, si-n cuvinte s-o descrie

evrika: un corp scufundat in moarte

este redat amintirilor cu o forta bruta egala cu greutatea iubirii

pe care a-mpartasit-o semenilor

magia naiului nu poate estompa

necunoscutul ce ne-nvaluie in teama

dar toate spaimele, naiade alergand desculte

se strang topite, subjugate-n a lui plasa

tesuta-n carnea sunetelor negraite

el e fiul preafrumoasei

ce te-asteapta pe-al sau mal

Styxul susura alene

Spaland doruri si alean

exercitii de imaginatie (5)

a fost o vreme cand fericirea avea un singur nume: copilarie

eram stapan pe timpul si pe trupul meu

csnd nu ersam decat curiozitate

stransa-n ochi

dar vine o vreme

cand totul se prabuseste-n jur

acoperind mirajul libertatii

sub daramaturi

toate lumea imi cerea sa-nvat

numai ca unii imi spuneau sa cercetez lumea in detaliu

iar altii imi demonstrau ca perspectiva e mai importanta decat amanuntul

pentru ca te ajuta sa ai o imagine de ansamblu

am ratacit printre detalii

am descifrat maretia perspective

dar in final am inteles ca totul se reduce la ochi

si la ceea ce vrei sa vezi

ca sa scap din chingile si din gura lumii

am fugit in pustie

gasindu-mi lacas in pestera

alaturi de caprele mele

si departarile se pierdeau in detalii

iar apropierea imi descoperea perspective noi

si a fost liniste, si pace

iar ochiul meu alerga de la o zi la alta

fara teama de-ntuneric

prima greaseala:

daca nu-ti priveste-ti prietenii de aproape

vei observa urmarile dusmaniei

a doua greseala:

niciodata sa nu-ti faci prieteni

decat dintre cei de-o seama cu tine

viata mea s-a sfarsit in ziua in care mi-a infipt drugul inrosit in foc

si mi-am pierdut unicul ochi

ce destrama amanuntul

si tesea perspectiva

acum,

nu pot privy decat inlauntru

descoperindu-ma fibra cu fibra…

exercitii de imaginatie (4)

cand m-a primit in sanctuarul nesecatelor iubiri

mi-a spus ca nimeni nu-i vazuse chipul fara sa regrete

m-am multumit sa fiu copilul ce la sanu-i dulce

tihna si pacea somnului gaseam

luminile se tanguiau in mici caţuie

si frumuseti nebanuie se-ascundeau sub voal

eram nebunii somnambuli ai lumii

si pe altarul dragostei timpul ofranda-l aduceam

ziua ne cerne in crepuscul

noptile in zori ne-arunca

cu nectarul ei iubirea

viata-n jocuri ne-o-incanta

alungam momentu-n care

goi ne-om arata-n lumina

arzand jalnica-intrebare

ce ma strange in inele

vino noapte si-i asterne

somnul lin pe arse pleoape

voalurile ce-o ascund

m-or petrece asta noapte

licarul clipit al stelei

mi-a sorbit zbaterea vietii

iar uimirea sapa-n piatra

rece care m-a cuprins

moartea cu al ei miros

o alunga din visare

si-n tacerea ce ne scalda

eu, un trup far’ de suflare

ti-am spus ca nimeni chipul nu mi l-a zarit

far’ sa regrete-amarnic ratacirea

colectiei iubirii te dedic

statuie ce-mi impartasesti menirea

exercitii de imaginatie (3)

“spre casa, spre casa, rasuna indemnul

si vasla se-afunda ranind departarea”

sirenele-si unduie cantecu-n-valuri

si-alene se-agata de bordul triremei

se zguduie carnea, adanca-i chemarea

si pofta in coada lopetii se-aduna

spre casa prieteni, a noastra-i izbanda

si dopuri de ceara sa ne fie scut

eu insumi ma leg de catarg cu speranta

ca-n latul ispitei nu ma las prins

in mijlocul pietei , uimind trecatorii

cu parul valvoi si ochi ratacit

el cearta, indeamna,

ba rade, ba plange

in fuga si-n lupta

de lanturi oprit

smuceste si-agita

el prafu-l ridica

o lupta cu demoni de nimeni vazuti

desfraul rapace ce lumea o-ncanta

cu sunetul mortii in suflet infipt

nebun ce speria multimea

la stalpul infamiei  legat de-oranduire

el moartea isi asteapta cu ardoare

mireasa ce-l asteapta acasa

in tihna unui vis intrezarit

exercitii de imaginatie (2)

subjugat, vandut cuvantului, ratacit si ratacitor

port toate aceste etichete

in traista goala a surghiunului

dornic sa descopar cuvantul

rugi, blesteme, lacrimi si ura ma-nsotesc

caci cuvantul fuge mereu din calea mea

oful meu, se ridica asemeni fumului de tamaie

si desface baierele cerului

potopindu-ma

cuvintele

alearga despletite cautandu-ma

si fiecare atingere

le transforma

curatindu-le de toata tina

redandu-le stralucirea

si lumea se bucura de puritatea lor de aur

si nici macar nu le mai asculta

fiecare-si ia cate-un cuvant si-l aseza la loc de cinste

si fiecare casa se bate, dorindu-si cuvantul

daca in trecut mi-am dorit cu-nversunare sa gasesc cuvantul

astazi am ajuns sa-i urasc stralucirea calpa

poate ca lumea nu va fi de acord

dar eu nu mai vreau in jur

o mare de cuvinte moarte, fara suflare

pretuite doaar pentru

invelisul efemer

exercitii de imaginatie (1)

ca de obicei, planez si-ti arunc umbra in obraz

lanturile-ti zornaie speriate

si-ti doresti disperat moartea

datoria mea e sa-ti sfasii pantecul

si sa-ti ciugulesc ficatii

iar datoria ta

e sa mi te oferi in fiecare zi

ca-ntr-o poveste fara de sfarsit

ghearele sfasie pielea curate

sangele ma cauta

dar ciocul mortii stie doar gustul ficatului

sfartecat cu salbaticie de fiecare data

ametit de mirosul tau

ma desprind greu

din ziua ce sta sa moara

si a fost o zi si a trecut o noapte

iar zorii ma spala

pana cu pana

din varful ciocului

pana la ultima gheara

ciudat,

azi zborul nu mai are nici un gust

lumina izbeste in stanca

iar umbra sterge de praf oasele albe

imi place sa cred

ca povestea noastra continua 

cu iubire despre iubire

tu pe cine iubesti mai mult?

nu stiu nici cum sa zic si nici ce sa zic

pentru ca nu am cantar ca sa pot spune pe cine iubesc mai greu

si nici metru ca sa spun pe cine iubesc mai lung

dar pot sa spun ca am iubiri de o zi

pentru chipuri ce le-am intalnit pe strada, odata

mai iubiri de o vara pentru tot verdele care-mi bucura sufletul cu parfumuri

am iubiri de-o viata si iubiri cat pentru doua vieti

iubesc cuvantul pentru ca-n el ascund iubire

iubesc privirea pentru seninul ce nu poate fi umbrit

iubesc tacerea pentru ca ea ne invaluie toate iubirile fara osebire

si mai iubesc cerul care ne cerne lacrimile

despre iubire e greu sa vorbesti  cu cuvinte oarbe

ce nu stiu cuprinde maretia

dar pe mine ma iubesti?

da! chiar si pe tine te iubesc

fara sa te stiu si sa te pot asemui

mirare

m-am trezit intr-o livada plina de meri

ma plimbam agale, respirandu-te

Doamne, oare de cati Adami mai e nevoie

ca sa se termine odata

cu toate curiozitatile?

lesin

s-a furisat pipaindu-mi spatele

n-ai aripi!

trebuia?

asta inseamna ca eu sunt antidotul

tuturor iubirilor tale

mai spuse

rapindu-ma