balada narcisistului ratat

cu siguranta ca te intrebi cum se poate rata un narcis sau un narcisist

atata timp cat el se duce la-ntalnire cu mandra-i moarte ce-l asteapta in afund de lac ?

cu pletele halou de aur si lumina

cu buze voluptoase si-nsetate de iubire si frumos

adasti inca o clipa prinsa in eternitate

pe malul lacului umbros

lasi mana sa se-afunde-n pantece de apa

si-ncet iti mangai ochii alungiti

cand, o minune...

de mana-ti dulce tu pe loc te-ai si indragostit

din unde-ti ridici mana si gales o privesti

lasi apa sa-ti sarute deget dupa deget

si parca iar sarutul ti-l doresti

privesti finetea degetelor ce-s trase-n vers de aur

si nici o poezie nu poate sa le-mbrace

le vrei sa-ti fie aproape

si trupu-ti sa-ti mangaie dar teama

te opreste

de-asa minunatie, nici Zeus prea maritul

nu trebuie sa stie

sunt degetele tale si meriti a lor taina...

eu, mie, îmi, mi, pe mine, mă...

cerul isi trage norii pana sub barbie, stinge luna si incepe sa numere oi

insomniile lui sunt proverbiale, la fel ca stelele verzi

si potcoavele de cai zburatori

daca nu ma spal nici saptamana asta se plange pamantul

o sa mi se crape pielea si o sa-mi cada toata padurea plina de coji

si toate incheieturile si vaile ma mananca de nu ma vad

iarta-i Tata ca nu stiu ce fac, dealul e gol, crucea au taiat-o

si au dat-o la export cruda, mustind a viata

iar cuiele le-au vandut la fier vechi pe cativa gologani

din cate se spune, la inceput a fost cuvantul

dar cred ca inaintea lui au fost literele care se uneau in silabe

si se desparteau luand fiecare cate o limba sau un prooroc

toata lumea se opreste la apocalipsa, incercand armaghedonul cu degetul

dar ce o sa se intample dupa ce dreapta judecata va desparti graul de neghina

oare vom ramane nesemanati in hambare sau vom incolti unda-corpuscul?

elector

sa o arzi constant prin meandrele concretului

sa scoti clisee pe nas precum saltimbancii panglici colorate

si sa jonglezi cu cuvinte seci, fara vlaga

ce poate fi mai politically

răstălmăcind

am încercat să înţeleg liniştea

dar marşul triumfalist al timpului

invită lumea la paradă

tic-tac, tic-tac

desparte-mă în silabe ca să-ţi fiu mai uşor

şi tăcerea îşi ridică braţele asemeni lui Moise

despărţind timpul trecut de cel prezent

printr-o pauză mai lungă

bucuria ca anticipare

foamea de cuvânt

insaţiabilă, vorace, devoratoare

ca un post întins până la limita mortificării

nopţile mele, foi negre decupate pe conturul patului

sunt pline de semne, mult prea slăbite

ca să mai prindă lumina zilei

zilele mele nu au nici o decupătură

nedefinit orbitor de alb

ce-mi păstrează urmele paşilor

undeva la marginea răbdării

hârtia tocită de atâta aşteptare

transformă lizibilul în inefabil

inchisu-m-am în forma cuvântului semn

despre noaptea mediocritatii si adormirea sacrosanctului

privit in oglinda, trecutul se arata ingenuu

drapandu-si ororile sub voaluri de inocenta creativitate

suntem Dumnezei!

sau cel putin asa ni se tot repeta de doua mii de ani

imbalsamandu-ne egoul cu tehnici precrestine

reinventate si adjudecate tribal

de tatuaje omnipotente desenate pe creier

omul rastignit este dat uitarii

suferinta si indoiala sunt marginalizate,

demitizate si vulnerabilizate intr-o cacofonie feciorelnica

talpa uniformizarii calca apasat in noapte

reducand discrepantele

si astupand nisele si enclavele

alungat din cetate

sacrosanctul ia si umanul abandonat

intr-un periplu diluvial

catre un alt inceput

miraj

privit de departe desertul are culoarea uitarii

si valuri de nisip sparg spuma amintirilor

candva marea se intindea lasciv

oferindu-se ofranda

pana la urma, desertul in sine

nu este decat o insiruire de miraje

dar chinul facerii, focul launtric

ascunde prima intrebare

de ce eu oare?

pasunile raiului

inefabilul ca parte de viata traita si nu citita

lana mieilor mirosind a lapte

mangaie iarba aburita

visele mele toate

oferite ofranda

la masa zeului cuvant

sunt atat de multe

pe care nu le-a spus nimeni

ca nu sunt atatea apusuri care sa le incapa

si nici atata apa-n mare

care sa le curete

the winter is coming

si zapada se strange carlionti

imblanind iarba verde de acasa

pana cand cuvantul uitat

va descoperi dorul

parere

mirajul libertatii

sa poate rezuma in patru cuvinte

o viata fara explicatii

dar oare aceasta libertate asumata

ne ofera raspunsuri la toate intrebarile

sau nu mai trebuie sa intrebam

sa ne intrebam?

fulguiri... de toamna

liber alese

viata asta ma ucide as putea spune

dar nici nu am alta

asa ca,

indiferent de locul ocupat

va trebui sa o traiesc

in limitele impuse

formule

experienta sexuala este descrisa in cuvinte

la fel ca orice reactie chimica

exoterma

asemeni alchimistilor

ne place sa credem

ca suntem detinatorii adevarului ultim

dar ceea ce nici o carte nu spune

este de fapt secretul fiecarei experiente

oameni buni,

elixirul tineretii si piatra filozofala

nu pot fi inghesuite in cuvinte

si nici in creuzete sterile

fara imaginatie si credinta

orice experienta este sortita esecului

stampa

din dorinta de a controla viitorul

oamenii tes jur-imprejur panze de paianjen

pline de noduri si evenimente

spre deosebire de voi

eu nu ma regasesc

nici in viitorul meu si nici in vreun alt viitor

si daca nu ar fi amintirile

prinse in pioneze

cred ca nici trecutul nu m-ar recunoaste

nu sunt decat o piatra intr-o gradina japoneza

departe de efortul zilnic al gradinarului

de a redesena

tacute valuri imobile

vamă – vămi

când vei află ce înseamnă să fii tu însuţi vei fi liber

sau viceversa

buze strânse, gest obscen, claustrofobic

cuvintele îşi ţin răsuflarea şi aşteaptă

oare vor putea trece dincolo

sau vor fi găsite şi întoarse de la vamă?

ochii obosiţi cad sub pleoape

bile dându-se de-a rostogolul până-n pânzele albe

atâta timp cât eu nu văd nici voi nu vedeţi

şi acel cuvânt trece victorios mai departe

mi-e inima grea sub stetoscop

bate, cu toate că urăşte violenţa

peste tot e numai sânge

şi ceva uitare injectabilă

eu am plătit vama şi-acum vă aştept dincolo

vă târâţi purtându-vă cuvintele

excrescenţe dureroase, înfipte în carne

mici stigmate inutile

hei, uită-te la mine

cândva şi tu îmi vei urma, aşa cum vameşul urmatu-L-a

când nici oglinda nu mai ştie ce să spună

ridurile s-au strâns la sfat descâlcind tăcerile

amintirile bat pas de defilare prin faţa tribunelor goale

uralele duse de vânt sperie porumbeii

adormiţi printre firimituri

defileul fricii desparte o taină de alta

aici pe malul ăsta miroase a iarnă viscolită

numai sângele se zbate în scocuri

răsturnând primăveri uitate

măştile veneţiene se desprind din palisade

cărămizi măcinate de ani şi frustrări

de sub tencuieli inutile

răsar toate îndoielile

oglindă oglijoara,

care-i cel mai frumos vis ce stă să moară?

ignem

undeva la orizont, eşti tu, culoare greu de definit

cernând aşteptări albastre într-o mare debusolată

aici, toamna-mi curge-n vene uitare

răstoarnă-mă brazdă, îngroapă-mă adânc în mine

după somn greu primăvara se înalţă pe vârfuri,

dintre valuri îngheţate de tăcere

să ardem totul, punţi şi corăbii

sfidând culorile ce n-au ieşit din hibernare

căzut în proiect

poate că o să mă întrebi ce caut, sau poate că nu

dar eu ştiu că viaţa în sine este o latenţă

un potenţial în aşteptare

un punct ce trebuie activat

aşa că am pornit în căutarea lui

şi în momentul în care îl voi găsi vei auzi

numărătoarea inversă...

cinci, patru, trei, doi, unu, zero...

primeşte-mă în lumea ta

vor fi alegeri cum de altfel au fost tot timpul

când fiecare este pus să aleagă

şi fiecare îşi va exprima dorinţa printr-o alegere

poate te  voi alege dar vreau să ştiu

dacă am loc în lumea ta

cu tot ceea ce sunt

în căutarea identităţii pierdute

cândva aveam o patrie

ce se chema Republica Socialistă România

ni se povestea o istorie solară plină de figuri seculare

şi aşteptăm să vină Moş Gerilă

pentru că „moş bătrân cu-n iepuraş” încurcase istoriile

şi ajunsese la Canal, sau la Gherla sau cine ştie unde

dar a venit Moş Crăciun cu mâinile pline de sânge

şi spunea că ar vrea să se spele

numai că nu vorbea

aceeaşi limbă

cândva aveam imima plină de iubire

şi capul plin de vise, eternă galaxie plină de lumină

fiecare cuvânt îşi avea orbita şi sateliţii lui

şi niciodată nu încurcau cărările

numai că foarte multe cuvinte au dispărut

supernove pline de lumină

şi urme de silabe

sunt tot mai sărac în cuvinte

şi ideile mor pregătind colapsul universului

non, rien de rien, non, je ne regrette rien

decât faptul că nu mă regăsesc 

at the wrong time and in the wrong place

până acum, toate poveştile începeau cu a fost odată
şi depănau întâmplările lui Făt Frumos
începând de azi, poveştile vor începe cu am o întrebare
şi se vor referi strict la Făt Curios
cel ce întoarce lumea pe dos
toţi ştim că orice copil are părinţi,
un tată şi o mamă
dar cel ce se naşte bătrân
când va fi copil va avea şi el părinţi
şi dacă da, îi va alege el sau va fi ales de părinţi
o întrebare pe care trebuie să mi-o pun pentru că deja
mă pregătesc de lumea cea nouă
a uitării de sine
Maica noastră cea de toate zilele
ne primeşte la sânul ei
între brazde
ne leagănă, ne alină
şi ne topeşte-n uitare
aşa cum relele uită
şi iartă.
dacă tai toate cuvintele
din fărâme pot construi alte cuvinte
ca un castel de cuburi
cu feţele scrise

şi da, m-au greşit când m-au trimis în lume
trebuiau să mai aştepte...

poate nu crezi

aş putea să ating cerul

dacă m-ai lasă să-mi iau zborul

noaptea ar curge pe lângă mine

râu unsuros, plin de stele

mult prea bătrân

pentru a mai spune ceva

şi m-aş întinde

între baierele lui

lipindu-mi tâmpla de o tăcere

până când ai suspina

despicând împreună cuvintele strânse

să aprindem focuri în iarnă

aş putea să ating cerul

şi el nici măcar nu ar bănui

somnambul

inchide ochii

lasa-ma sa-ti cuprind visele

tesand in jur plase de siguranta

si chiar daca vei cadea, te voi prinde

si chiar de vei fugii, ma vei gasi

lasa-ma sa te sarut

iar schimbul il vei gasi avantajos

voi lua viata si voi da viata

cuvintele  noastre se vor uni

intr-o singura traire

inchide ochii

si iti voi arata drumul

catre libertate

să nu-mi mai spui Cuminţenia Pământului

a fost o vreme când mâinile lui m-au scos din adânc de piatră rece

m-au mângâiat şi mi-au dat drumul în lume îmbăiată-n soare

singură, puţin primitivă şi total nepregătită pentru răutatea rânjită

dar am trecut prin războaie, confiscări şi ignoranţă

fără să-mi regăsesc privirea pierdută

şi fără să-mbratisez iubirea

cumva, azi, trezită din picoteală

m-am simţit târâtă într-o arenă plină cu lei

nu era povestea mea, nu erau leii mei şi nici măcar aşteptările

nu mai cădeau umbră, eram cumva o vorba umflată

pusă-n poartă

mama Geea m-a iubit

chiar dacă nu am fost cuminte tot timpul

mai ales când am fugit de la sânul ei

şi m-am ascuns în palmele lui