povestea celui care nu...

m-am născut într-o lume ce-mbătrâneşte exasperant de repede
acum apare soarele şi când scriu aceste cuvinte deja e noapte grea
ca uitarea ce se naşte oarba şi moare

las deoparte primele primele file, albe
iar pentru tot ce urmează anunţul este destul de explicit: surogat
aşa am fost diagnosticat, succint,
galopant, o moarte prematură
surogatul din mine
otrăveste floarea surogat
şi aerul cu miros de pădure surogat
apa curge, cafea mult prea fierbinte ca să mai simţi gustul,
surogat scrie pe colţul lacrimii
sunetul se-ascunde jenat
căci şi-a pierdut tot cea ce avea el mai scump
primele şapte note
pat surogat,
cuvinte goale şi fără gust
trupuri ce tremură sub umbre
şi accidente astmatice
cu gust de sincopă

mă agăţ cu disperare de orice nume
sufletul, velă inutilă şi goală
atârnă ţintuit pe cruce
surogat

departe...

eu cred că…

m-am născut ca să salvez lumea
dar încă n-am aflat ce şi cum trebuie făcut
poate că o să reuşesc să salvez o bucată, o mică parte, adică lumea mea
sau poate că o să reuşesc să o salvez de prezenţa mea
pentru că de alte operaţiuni de amploare nici nu poate fi vorba
nu-s atât de flămând ca Don Quijote
nu-s atât de bătrân ca Romeo
şi nici atât de hotărât încât să ucid toţi balaurii
şi dragonii şi ielele frumoasele şi tot ce mai îmi iese-n cale
poate că o să iau totuşi un braţ de cărţi
o să las uşa către deschisă
şi-o să trec pragul,
recitindu-mă, din scoarţă-n scoarţă

habar nu am avut...

n-am ştiut...

fugeam la fereastră
dar cerului nu-i păsa de temerile
şi de toate frământările
ce mă trăgeau in hora lor dezmăţată
astăzi am plouat, ieri am adiat
mâine dimineaţă poate că o să răsar
sau poate voi cădea bucată cu bucată, lună
rătăcind cărările, norii
fuga s-a oprit in obloane
şi-mi spune povestea unei mari iubiri
din timpurile holerei
furtunile se potolesc în valuri oarbe
şi nisipul suferă că nu mai simte buzele lor



în urmă...

iubeam prea mult literele ca să fug din calea lor
chiar dacă mai priveam din dosul perdelelor
eram acolo
sufeream alături de ele
iubirea de cuvânt era mult prea mare
ca să pot trece strada
mă descheiam de viaţa şi o lăsam să cadă
vântul căuta să se culce
dar inima avea geamurile sparte
şi uşa smulsă din ţâţâni
din flăcările de odinioară au mai rămas
doar umbre dansând printre moarte cuvinte
şi era vremea holerei

libertate

m-am ridicat din colbul drumului
risipit printre nuanţe de negru
iar albul ochilor
se-nţepenise în vârful întrebării nerostite
da dragul meu, ai câştigat
acum ai libertatea de a sluji cu folos
mai zise viaţa şi se întoarse la ceaslovul ei
am ridicat pumnii
mi-am încordat picioarele
iar cerurile gurii s-au crăpat înghiţind ura
atunci, am cerut să curgă foc, pucioasă şi smoală
peste margininile pleoapelor
poţi să pleci, mi-a tăiat-o scurt,
dar ai grijă ca nopţile să nu fie mai albe
ca până acum

ajută-mă să mă ridic

mă strecor printre zile simplu muşuroi de termite
bine clădit, bine închegat pentru a rezista cât mai mult
dar limitat la înălţimea propriilor vise
ploaia îmi bate în geam
şi-mi cere un vis ca să nu mă înece
vântul mă încearcă pe toate părţile şi muşcă la rădăcină
golindu-mă, smulgând hălci de suflet
fără a mai cere voie
doar seara îmi aduce pacea
iar câteva stele miloase se opresc şi intră-n vorbă
povestind despre dispariţia viselor fără mâini
dorul de ducă îşi râde-n barbă
aţâţându-mi zădărnicia cu arsura cangei
în timp ce rădăcinile se devorează
iar calota perfectă ce sunt
ucide toate strigătele ce ard mocnit

ajută-mă să mă ridic
lăsaţi-mă să plec departe-n lume

olfactive

seara miroase a dulce-amărui
sevă rătăcitoare intre pelin, cimbru, rozmarin şi iarbă
rumegată pe îndelete de stele visătoare

noaptea miroase a leoaică tânără
tăvălind iarba şi lingându-şi ghearele
ce-au sfâşiat hălci de lumină

viaţa miroase a uitare
şi a repetitiv început
ceva pierdut între cutele aşternului
cu mult înainte de a te trezi

din tot acest ocean de urlete
te ridici, miros timid,
spălat de toate temerile şi fricile
până la adânca pierdere a identităţii

undeva, cândva

uneori ultima zi înseamnă mai mult decât sfârşitul
e un amestec de avalanşă, explozie solară, potop şi secetă
amestecate în eternitatea unei clipe, ultima
gura usucată, scutură pulberea cuvintelor
sufletul geme stins sub năvala amintirilor
inima se sfarmă în mii de ţincuşe
iar lacrimile se revarsă potopind tăcerea
ultima zi se restrânge la dimensiunea clipei
şi se agaţă cu disperare de marginile ei
carpe diem! îndemn greu de urmat
când nimeni şi nimic nu te ascultă

Vineri

mă gândeam că numai un sălbatic de pe o insula pustie
poate să se cheme vineri
şi să ajute la gospodărie făcând una alta

cerul m-a-nghiţit şi mă poartă cu el de colo colo
printre stele, vise, iubiri şi uitări
se lasă uşor, puţin mai la vale de capul bunei speranţe
şi mă cloceşte la lumina sugrumată a iernii
norii coboară, înconjură ieslea
şi se freacă la ochi a mirare

paşi de dans printre stâncile ştirbe
dune ce-şi trag broboada ierburilor peste frunte
şi se opintesc să iasă din valuri
pescăruşi, fregate şi stropi de apă
ce se stecoară printre orele ostenite

mai e o noapte până cad cu sâmbăta-n braţe

Joi

astăzi nimic nu se leagă
soarele e ocupat şi nu poate să ma ajute la spectacol
m-a lăsat sub un nor cu umbrele răscolite
clorifilă căutând lumina

ploaia se-arunca pe asfalt
într-o isterică şi inutila revărsare
iar pământul dintre straturi se spală pe faţă
şi se joacă de-a ascunsa.

iarba-mi creşte, cerul plânge
liniştea în zid mă strânge
umbra-mi iese din pământ
se lasă dusă de vânt

ce poţi spune când nu ai nimic de spus?

noaptea se strecoară în aşternutul tău
fără să ţină cont de vecini
sau de gura slobodă a lumii
te strânge între coapsele ciudat de reci
şoptindu-ţi tandru: să nu mă-ntrebi câţi m-au avut
te opinteşti, transpiri şi-adormi
gândintu-te că niciodată nu ai timp s-o domini
e mult prea nestăvilită
şi îndătărătnică
precum Catarina cea fără vină
ca încheiere pot să vă spun
că noaptea miroase a pelinşi-a mentă strivite
între două gingii dornice
de aducere aminte

miercuri

rădăcini anchilozate, pline de monturi, strivite
se târâie prin noroiul uscat
al sensurilor
cerşind puţină aromă de reavăn

astăzi mă dor toate cuvintele
şi cărămizile vechiului turn aşteaptă cuminţi
printre pietre de temelie
şi rădăcinile pierdute ale tumulilor

6 feet under
dar parcă nici pământul nu mai suportă
se revoltă-n legea lui de suflet urieşesc
măcinându-se până la fărâma sunetului

marţi

am încercat apele Iordanului
şi ele urcau pe principiul vaselor comunicante
răscolindu-mi toate meandrele şi apusurile sufletului
şi nu mai găseau necurăţenie

trupul s-a zidit în pielea lui
iar apele urcau năvalnic, cotropitor
trecând pe lângă rana din piept numită uneori inimă
şi-aruncându-se-n vâltoarea cuvintelor

gura mea, fântână nesecată
se-ntinde-arcadă peste toate câte le-a-ngropat
apă vie în deşertul chinuitoarelor regrete
oferindu-şi preaplinul ochilor, izvoarele tămăduirilor

luni

ziua de azi a-nceput bine
m-am trezit într-o postura cel puţin ciudată ca să nu spun altfel
ceru-mi căzuse-n braţe, inert şi încerca şi-mi dea de-nţeles
că doar respiraţia gură la gură mai poate salva ceva
un vis, un nor, o adiere

l-am sprijinit cumva şi i-am descheiat vipia de la gât
răsuflarea lină se rostogolea din adâncuri
aducând un strop culoare
şi-un abur pe oglinda rece
mă bucur c-am putut face ceva

ca să nu se sperie de-atâta secetă
mi-am lăsat pleoapele
cu anunţul acela scris pe-un carton decolorat
concediu de boală,
vă rugăm reveniţi mai spre toamnă

lin...

logica mea extraterestră

nu! nu e bine aşa!
şi toate piramidele s-au desfăcut instantaneu
luând calea deşertului.
Nilul şi-a luat toate revărsările
şi le-a aruncat de-a valma-n mare
iar papirusul s-a strâns până la stadiu incipient
înghiţind toate hieroglifele

de ce atâta muncă-n zadar?
şi florile s-au scuturat strângându-şi inutilitatea
în leagănul sec al seminţei
iarba s-a-ntors urmându-şi rădăcinile
în întunericul fără reproşuri
şi-n lume… a început
sfârşitul

trilurile se scutură
rostogolite prin rigolele tăcerii
lacrimile se-agaţă cu ghearele de vârful ţurţurilor
oferindu-se morţii
…”ce bine că sunt, ce bine c-am fost”
pierdut de cuvinte, o aripă frântă
rugină pe-un vârf de peniţă

Sunt zile…

sunt zile in care vremurile se dau peste cap
de doua ori sau numai odata
si ma lasa asa, de-o mirare
fara cuvinte batute-n taste
si fara chef
privind cum trece apa puntea
ziua de azi
s-a opintit sa faca o tumba
si a ramas intepenita in aceasta inserare
am ridicat-o usor
sa nu se sminteasca
si am trecut pe la dumneavoastra
sa va dam buna seara

manea

balada cocoşului de munte

lăsai soare, lăsai iarbă şi pădure şoptitoare
şi crezui vorbele-i sparte
ce mă poartă-n altă parte
în regatul bălţilor
la largul Crivăţului
cuibul nu m-a cunoscut
rădăcină n-am avut
liniştea scursă din cer
m-a vrut să-i fiu scutier
alte vânturi, alte şoapte şi alte drumuri deşarte
în regatul mărilor şi al pescăruşilor
iarba mea, nisipul lor
mistuite de un dor
de zbuciumul valurilor
du-te vreme, vino vreme
rădăcina-n aer geme
şi mă trage
la adânc
în zeflemitor mormânt

cum e Doamne ca să mori?
e ca zborul pân’la nori
şi rămas bun cum îţi iei?
fără vorbe de prisos,
ochi în ochi te oglindeşti
şi de drum te pregăteşti

aripa mi s-a scrumit
drumul meu l-am rătăcit
păsăretul îl încurc
cântul meu
jelit
pierit
se usucă-n asfinţit
îmi duc drumul-n stepă rară
ceru-l oglindesc pe seară
vorbele uscate dor
în strânsura
strofelor
şi mă salt în cerul gol
zbor greoi, suflet domol
norii fug, lumina curge
şi nimeni nu mă ajunge

dincolo de ele

am luat la repezeală o zi însorită, am tras-o pe mine
şi-am coborât în grădină
totul era perfect
iar cafeaua mă trăgea de nas, de mustaţă
şi mi se băga în gură dezinvoltă
ziarele neinventate
zăceau la umbră în aşteptare
un zumze, un ţiut prelung
şi tot cerul fericirii
s-a umplut de un nor de litere ucigaşe
ce curgeau încontinuu,
cascadă de cuvinte
nerostite
am încercat să mă feresc,
nu era loc unde să mă pot ascunde
eram expus
avalanşă de cuvinte, fraze, idei
ostenit şi agitat le-am cerut explicaţii
dar versurile curgeau fără milă
albindu-mă cu lipsurile lor
de noi poţi să ai grijă
numai de tine nu.
ce ne facem dacă tu nu mai eşti?
se auzea din spatele cascadei de cuvinte
soapta unei tăceri speriate...

printre cuvinte

viaţa mea, o grădină prin care se plimbă agale anotimpurile
răvăşind petalele amintirilor
uneori, dimineaţa,
cobor şi mă-ntrec cu propriile mele vorbe: melc melc codobelc
iar ziua mă soarbe în pântecul ei, cochilie aurită
şi mă zideşte întru uitare
sunt zile când aduc a ploaie
de mi se umflă baierele sufletului a preaplin
iar cuvintele se rostogolesc duse de vânturi reci
alteori, îmi tună şi fulger pe câte o idée
trântindu-mă arc zigzagat la pământ
şi mă scurg până la ultima rădăcină ce mă-ngână
a jale, a ort şi-a cenuşă ce-o port
sunt zile când mă lipesc
ulucă strâmbă în gardul uscat
sorbind suflul străzii şi toate şoaptele ei:
doi copii, şi-au împărţit perechea de role, el pe-a dreaptă
ea cu inima cât un purice, stângace
repezind aerul cu mâinile libere
printre hohote gâlgâite
a spaimă dusă
o bătrână îşi sprijină zilele
în albul ivoriu
traversând temătoare încă o zi
doi tineri şi-agaţă săruturi
pe-un filtru de ţigară
şi privesc, aşa departe, dincolo de zile
maşinile se strecoară printre zile
respectând banda continua
iar cuvintele-au înţepenit
lângă semafor
de cele mai multe ori
seara mă ia de urechi şi mă duce-n casă
mă ceartă, mă iartă, mă spală de rele,
cuvinte cernite adună,
mă simte
sărutul ei rece prin poartă mă trece
şi-adorm murmurând
cândva am să mă fac eu om mare
sau poate că nu atât de curând

dialog inexistent

ce mai citeşti?
nu ştiu încă, doar ce-am terminat...
ce anume?
bătrânul care citea romane de dragoste
tu îţi baţi joc de mine?
nu, de ce?
păi cine mai citeşte azi romane de dragoste?
habar nu am, dar cu siguranţă că lumea încă mai suspină
lăcrimând la o dragoste frumos ticluită
da, bine spus ticluită
dragostea nu e ca vitrina colorată de Paşte sau de Crăciun
dragostea e locul în care fugi de lume
trânteşti uşa, tragi draperiile
şi-acolo, în întunericul acela cald şi ud
te laşi doborât, în genunchi, şi fără să vrei
aranjezi ciucurii spaimelor
şi nodurile vieţii
şi asta ai scos-o acum pe loc, sau e...
nu, nu-i clocită şi răsucită
e ca ultimul abur
mai mult dedus sub puţinele lui grame
necântărite şi negândite
deci dragostea e...
ce mai contează: ridică-ţi pleoapa,
deschide uşa
lasă lumina să te spele
şi-aruncă-te-n suliţi
moartea nu doare
decât dacă o urăşti, şi ea ştie
te simte...

la umbra marelui Don

balada...

i se spunea scurt Don Bazil
şi era de loc din curtea garii din Mizil
toate trenurile treceau printre picioarele lui
pentru că se căţăra pe podul de lemn
şi toată ziua stătea şi se uita
mirat nevoie mare
şi poate puţin şui

fluiera după locomotive
excitant de negre şi de fierbinţi
într-un du-te vino de bielă-manivelă
pline de aerele ce le şuierau printre dinţi
dar lui îi plăceau mai ales osiile
date cu roşu strălucitor
şi tampoanele
ce clănţăneau uşor

chiar şi când a crescut binişor
se urca tot pe podul de lemn cariat
şi urmărea vagoanele ce-aşteptau cuminţi rândul la triat
şi pentru că era din fire curios
se lăsa pe marginea podului
urmărind câte ceva
atârnat cu capul în jos
de n-ar fi fost atât de curajos

picior drept, pod, alunecat
aerul bătut fără folos,
şi de picat a picat gravitaţional în cap
lumea s-a sfârşit cu un bang-bing fioros
şi repede s-a-ntors cu pielea pe dos
dac-ar fi vrut putea să moară
dar n-a vrut, ce folos
şi s-a tras către o comă la loc umbros

când s-a trezit, a numărat anii morţi lângă pat
a închis ochii, s-a liniştit şi-a oftat
şi a dormit dus încă trei zile şi două nopţi
cu miros de pansamente şi de ardei copţi
infirmiera făcea şi-aducea la pat o salată
era o nebunie, dulce, sprinţara şi ochioasă fată
păcat că până s-a deşteptat pe deplin
fata a fost mutată, aşa că dragostea o s-o lăsăm baltă

a ieşit din spital cu castron de metal lipit sub piele
când ploua auzea plâns de streşini grele
darabană trasă pe un portativ
când mai iute-derviş, când mai lent şi lasciv
şi nu că ar fi scornit ceva inedit
dar parcă bunătatea ideilor
condensa aşa ca aburul ţuicii
strâns pe răcitor

la fiece lucru găsea gânditor un răspuns
străpuns, pătruns, demn, drept ce mergea ca uns
se scobea în urechi, scuipa printre dinţi
şi cuvintele ieşeau, fraza după frază, aliniate cuminţi
lumea se minuna, asculta şi tăcea
repetând în surdină, cuvântele ce cădeau ghilotină
despicând tăceri umbrite şi şoapte amăgite
toate purtând marca „Don Bazil”
omul fără de minte încă de când era copil

îi plăcea să i se spună că e sfătos
şi chiar de nu făcea umbră
se-apleca bătut de soartă ca un copac pe locu-i umbros
Don Bazil, Don Bazil strigau copii închişi la azil
astăzi pe unde-o să umbli cu mintea pierdută
pe cine-o să aperi rebelă redută?
voi lua lumea asta rătăcit ou de cuc
şi oi vedea către ce cuib apuc...