ziua gurilor deschise

ce se întâmplă când un copac moare?

ce se întâmplă când natura suferă?

ce se întâmplă când un copil plânge?

nimic! s-a luat o decizie politica!

unde se duc oare munţii când mor?

au şi ei cimitirul lor cu sicrie de plumb şi la cap otrăvit sicomor?

li se-aprinde şi lor candelă-n asfinţit?

să nu uităm după ce i-am murit?

sparg ciocane trupul aspru, măcinând în ştirbe mori

clipa crasă muşcă-n carne căutând după comori

valuri de tăcere-amară plâng căci nimeni nu le-ascultă

viaţa fără conturi grase li se pare o insultă

să transformăm muntele-n muzeu, să-i acoperim ochii cu peturi de plastic,

să-i umplem gura cu otrăvuri şi potecile cu folii de plastic

să nu-l mai atingă ploaia lacrimilor noastre

să nu mai ştie ce-i urma de picior

să nu mai simtă aerul şi raza de soare

să-l umplem de solzi de plastic căci astfel nu moare

nu-ţi încleşta dinţii, fă loc şuvoiului să-şi afle drumul...şi cianurile vor arde totul

semanatorul

imi iau cuvintele

in causul palmelor si le vantur

le dau sarutul mortii

si le arunc pe foi neatinse

albe ierni asteptari

ne-mpliniri...

sunt doar decadente trairi

ma uit in jur,

o armata de cuvinte schiloade

carcase fara suflet,

ostile, goale,

oarbe in agonia lor desfigurata

ciunte, oloage, schelete-ambulante

noian de trairi desarte

semne de întrebare

ciocul păsării de jad sapă în cenuşa morţii

dacă omul şi-ar fi putut păstra turmele de-ntrebări

zămilite şi-nmulţite de-a lungul timpului

toate păşunile Pământului

ar fi pline

de aşteptări

Păstorul îşi plimbă-ntrebările

rătăcindu-le laolaltă cu temerile, care căzute-n prăpastie

care sparte de năvala fiarelor

dar Semănărul, el ce poate spune

când din bobul unei întrebări cresc alte o sută

şi spicele doldora de roadă aşteaptă culesul, sfărâmând hambarul liniştilor

cu preaplinul lor, învârtejind noianul întrebărilor

lepădând pleava neliniştilor

către arderea de tot

întrebările se nasc şi mor după cum le e datul

căci nu tuturor le-a fost scris să cadă în pământ bun şi roditor

(călcate în picioare de ignoranţa celor din jur

sugrumate de trufia necunoaşterii

şi ucise de teamă

cele mai multe întrebări mor

fără să-şi bucure trăirea cu un răspuns)...

glasuri, semne, existenţe (1)

azi ploaia

aşa cum cochilia moartă păstrează zbuciumul valurilor

tot aşa urma pe cer închide-n taina nefiinţei amintirea ploii

şi nimănui nu îi mai e teamă de ploaie

pentru că ploaie nu ucide

ea doar spală nepriceperea noastră

oamenii care n-au cuvinte nu sunt săraci ci doar goi

ei se nasc fără drojdia beţiei

şi fără stropul acela de nebunie

care te ridică din colbul necuvintelor

azvârlindu-te printre tăcerile hămesite

buzele murmură a litanie

degetele-şi caută locul pe tastatură

o ultima-ncordare

şi ploaia cuvintelor umple rând după rând

cu preaplinul strâns între marginile paginii de hârtie

miere şi fiere

am bagatelizat cuvintele aruncându-le dincolo de estetica tăcerilor

porţi închise, muze triste, hohote şi lamentaţii

toamna strânge-n frunze moarte

evangheliile toate

ritm nebun, viaţă golită, pală de ventilator

spaţiul se prelinge-alene din spărturi de faguri moi

timpul îşi înghite coada sătul să se depene

e benefică trecerea marilor ape

urmând poteca necurmatelor dovezi

îngropate-n cenuşa uitării

volute nedefinite

peştele de-argint saltă dintre şine ruginite răstindu-se la cuiburile goale

ce numără cocoţate-n pălimar secundele sfârşite

băăăăă, nici măcar apa nu-şi mai află alinare pitulată-ntre oasele dezgolite de vreme

dar cui îi mai pasă că ceasurile şi-au luat zborul săgetând norii osteniţi

de  atâta aşteptare

soarele cu solzi de aur pârâie ca o lubeniţă stârnită-n furia dulcelui

coaja crapă a viol,

miezul se prelinge pe pulpe cuţitului

şi picură usucându-se pe muşama

eu sper să nu citiţi aceste rânduri pentru că

o seară specială se naşte din nostalgia peştelui ce săgetează-n zbor albastrul visului cu pene

iar luna mea a plecat la un training de colorat realitatea

uitându-şi indigourile pe masa din sufragerie

lângă plăcile cu tangouri argentiniene

cinema

“din clipa în care se naşte, omul este destul de bătrân ca să moară”

de fapt nimeni nu-şi ia bilet, fiecare-şi primeşte invitaţia

pentru că-n sală nu e decât un singur loc

spectatorul şi maşinistul

filmele nu sunt chiar filme ci mai mult o-nşiruire de fotograme

dar cum nimeni nu s-a mai întors să povestească

e clar că de cele mai multe ori proiectorul se strică sau maşinistul se ridică şi pleacă fără “the end”

cortina cade, spaţiile se contopesc, noaptea se-nvăluie-n blue moon

intrarea se pierde…

în depărtare

uitarea

ritmul ucide povestea

tot mai puţină lume caută semne

negativele nu mai au nevoie de lacrimi

zilele se estompează…

cu voie sau fără

sunt multe poveşti ce merită să fie cunoscute, premiate

aşa că lumea aşteaptă cuminte

să-i vină rândul

partea bună e că niciodată nu se-încurca bobinele

de ce noaptea?

cine se teme de drum, să nu iasă din casă

să-şi zidească sufletul, să ȋnchidă ochii şi să aştepte până când drumul va trece prin inima sa

spulberându-i temerile, alungând tăcerile stoluri şi bătăile inimii

drumul se naşte din tălpile mele

ȋnalţ cerul cu aripile

şi mă ȋnchid ȋn trupul clipei

nimfă pregătind marea trecere

la capătul fiecărui drum aşteaptă spaima

ȋn toata splendoarea, cu ȋntreaga suită

de obicei, pragul e cel ce-ţi smulge ultimul oftat

după care, Sisif neputincios,

te pregăteşti, rătăcind aburul privirii, să cobori dincolo de cuvinte

până-n adâncuri

cu spaima căutătorului

ce scormoneşte sub temelia fiinţei

ȋn burta calului

orice călătorie e un ȋnceput, dar ȋnainte de-a pleca

e bine să verifici ruta, vremurile, cerul şi inima…

am fost luat de ceafă şi aruncat ȋn burta calului fără să mi se dea nici un indiciu

zile, luni, ani, peregrin printre propriile spaime

la adăpostul ȋnchisorii

pe un perete o mână a scris:

“ȋn noaptea urgiei, porţile cetăţii se vor deschide şi calul va fi primit ȋn cetate”

peste tot desluşesc semne…

zile plecate ȋn căutarea vestitei nopţi ce nu mai apare

suflete ce-şi lasa umbrele de strajă şi se prăfuiesc ȋn aşteptare

unghii ce-au crestat nerăbdarea ȋn carnea tăcerii

şi aroma ei… nechemată        

chiar dacă totul zumzăie ȋmprejur

presimt că,

ostenită de atâta drum

noaptea se-apropie…

cetatea ȋnsăşi, roasă de-aşteptare

se pregăteşte să-şi ia darul

deschizând porţile

calul va intra biruitor

iar eu, fur de noapte, voi coborâ din burta lui

primenindu-mă cu arderea de tot

scrisoare de ramas bun

“invadatorii români s-au întors”

e doar un ciot dintr-un articol amar

pentru ca acolo unde se-ntorc mortii de pe o parte pe alta

nu-s decat radacinile pelinului

uscat de atata uitare

candva, cu siguranta, va veni si ziua in care

o natie invadatoare

isi va lua la revedere parasindu-i pe cei asupriti...

noi cei care ne-am sters picioarele la poarta istoriei

vom deschide usa prezentului strain

si-nvartind stingheri uitarea intre degete

ne vom lua la revede

plecandu-ne ochii muti

sa ne cautam drumul, morti de atata invazie

butonul de panica

cuvintele mele s-au baricadat in spatele unor taceri

si nimic nu le mai poate scoate

din impas

poate ca ar vrea sa strige, sa dea un semn ca mai sunt,

ca n-au pierit, dar nimeni nu poate sau nu vrea sa le spuna cum sa procedeze.

Breaking news: s-a dovedit stiintific ca lipsa aerajului la nivelul cuvintelor de baza duce la pierderi accentuate de mobilitate si si chiar la senilitate

poate ca intr-un viitor oarecare,

cuvintele mele, rapuse de asteptare, frumos asezate,

vor fi descoperite si dupa o minutioaza analiza a cauzelor

lumea va putea prelua din uitatele invataturi ale societatilor atomizate:

pentru a preintrampina orice eveniment nedorit

puteti comanda foarte usor

butonul de panica.

o echipa de specialist va sosi la fata locului

pentru instalare si training astfel incat sa puteti evita

disconfortul spaimelor ignorante…

cu ochii la fereastra

dupa o zi chinuitoare, plina de alergaturi

Pamantul descopera perna cu al ei contur de noapte

ostenit, se lasa usor pe partea dreapta

capul I se-afunda-n noaptea calma

si-ncepe sa numere stelele

uitand de fiecare data

cand termina

undeva intre vis si realitate

pleoapa I se zbate

a tic sonor

“ridica-ma la cer”…

de-a ascunsa...

daca stingem lumina

cuvintelor nu le mai este rusine

sa-si arate nuditatea

plina de sensuri

in liniste, cand inchidem ochii

degetele deseneaza trupuri flamande

in care cuvintele nasc

increate si incredibile asteptari

cand rasuflarile ni se ating

aerul speriat se-ascunde in spatele buzelor

si-asteapta

pana cand soaptele vor uni tacerile

trecător…

nu pot să câştig, nu vreau să mai pierd

sunt doar un ins mediocru rătăcit ȋntr-o mare de gri nostalgic

ce nu mai este alb dar nici negru nu se mai acceptă…

la dracu cu dualitatea asta cazonă!

când m-am născut eram un cec ȋn alb

fără semnături indescifrabile

dar viaţa mea a devenit o sumă de ştampile

aplicate fără discernământ sau continuitate a culorilor

ştampila roşie ruptă dintr-un trecut zdrenţuit tronează impasibilă

şi mare cât o tinereţe inutilă pictată pe-un perete…

dar ce mai contează

atâta timp cât nimeni nu vedea printre culorile oficiale

fiecare aventură şi-a pus ştampila pe câte un colţ de viaţă

murdărind tot albul cu care fusesem girat

multicoloră fetişizare

a cernelorilor şi-a tuşierelor

călimările uscate nu mai sperie pe nimeni

tuşierele s-au scămoşat adormite-n sertarele istoriei

iar ştampilelor li s-a ȋntărit cauciucul ȋntr-un rânjet stupid

scris ȋn literele topite de-aşteptare

poate că-ntr-o nouă filă

voi păstra mai mult loc pentru mine

ignorând mareea coloristică

a ştampilelor gureşe

sinuos

sunt două vise care se-ntretaie

aşa cum numai viaţa ȋmpleteşte-n moarte

mi-e dor de galbenul ȋnchis ȋn noi

ce se usucă (pulbere golindu-şi forma) şi dispare

mai lasă-mă să spun odata nu

prefă-te că mă crezi, asediază-mă şi pregăteşte-mi moartea

sfărâmă aşteptarea şi soarbe-mi răsuflarea

redă-mă liber mie

şi apoi

poţi să pleci

…

mi-ar fi plăcut să spun povestea

războiului ce nu mai are combatanţi

rătăcitoare umbră-n lume

o tolbă fără de săgeţi

mercenarii sufletului

jumătatea mea stângă a cedat de bunăvoie inima

pentru un strop de raţiune

din dorinţa de a scăpa de toate acuzaţiile strânse-n cele patru unghere

atenţie oameni buni

dacă vă-ntâlniţi cu mine pe stradă

circulaţi pe partea dreaptă

ca să vă pot oferi toată dragostea mea

altminteri

nu veţi avea parte

decât de un schimb raţional

de cuvinte

cât sunt de singur…

oare?

suna-va cornul ȋn pustiu

nu am răbdare să trăiesc şi nici ȋn moarte nu cred să mă simt mai bine

noian de vise ȋnălbesc şi măreţia timpului voiesc

s-o descifrez ȋn mine

dorinţele te-acuză iar moartea te răsfaţă

eşti superficial de cutezi măreţia s-o priveşti ȋn faţă

sunt suma viselor ce-n mine albii sapă

şi pregătesc venirea celui ce va sa fie

izvor cuvintelor ce dor călcând tăcute buze, ce sfărâma-va-n inimi uitate stăvilare

…

suna-va cornul ȋn pustie

şi oastea umbrelor s-o aduna să se ȋnfrupte

lumina nu se teme ȋn genunchi să cadă să ia din colb cuvântul şi rana să-i aline

călătoria

fiecare e dator, ȋn viaţă fiind

să străbată calea venelor ȋn amonte

să-şi descopere dorurile

zidite-n carne

şi-n puls

bătaie după bătaie

gong primitiv

primordial

codul bunelor bariere

am aflat cu surprindere că există oameni deosebiţi (să nu spunem ȋnsemnaţi)

ȋn jurul cărora se ţes adevărate plase de siguranţă şi reţele de monitorizare pentru a evita neprevăzutul

(atât cât reiese el din calculele de probabilitate)

şi lor li se repartizează câte o lume

plină de evenimente virtuale

şi nonentităţi

care să le ţină de urât…

ȋn seara asta romantică voi fi sclavul care te serveşte

fără a uita ceea ce ştiu cel mai bine

să creez irealitatea

ca butaforie

ce ȋmbracă golul existent

ȋntr-o luminoasă haină de zi deosebită

astfel ȋncât peste ani vei putea repeta asemeni multora

“et in Arcadia ego” şi “i tego arcana Dei”

cine are urechi de auzit să audă…dar până la călătoria finală

ar fi bine să stai departe de speculaţii şi alte activităţi asemănătoare…

amagiri

m-am trezit repetand ultimul vis

in aceasta seara, un prieten bun iti va aduce o veste imbucuratoare cu privire la o calatorie…

si ziua se infoia dorindu-se bagata in seama incat nici macar seara n-o mai ajunge

ai sa mori domnul meu, atat scrie in biletelul pe care l-am primit de neunde

asa ca in lipsa de altceva mai bun mi-am luat ultimele amintiri

si-am iesit sa iau o ultima gura de aer curat

ultimul vis…o calatorie spre neunde, in moarte, departe, departe…