accidente aviatice

cuvintele ca si aeroporturile

sunt in continua miscare dar in acelasi timp

inghesuite intr-o nisa

etern statica

continutul lor prezinta miscari mareice

ce oscileaza in functie de fazele lumii

unele cuvinte,

asemeni terminalelor

se termina brusc in fata unei vocale

ultima sau poate prima

la Sydney sunt 14°C

ceea ce inseamna ca este un oras rece

ca o dimineata de marti

iar daca Parisul ar fi cu adevarat buricul lumii

caldura ar cea care l-ar da de gol

dar nici aici gradele nu sunt mai generoase

semn ca si acest cuvant rece

pastreaza doar o aparenta

calduroasa

s-a dovedit stiintific ca

ele, cuvintele, nu pleaca niciodata

doar lasa impresia de zbor

si niciodata

nu privesc oamenii de sus

ele, imbracate-n taina lor

raman si asteapta…

chiar si abandonate

cuvintele isi pastreaza

terminalele si portile catre lume

mereu deschise

cu toate ca

sunt si zile

cand cuvintele cad rapuse

originea luminii

cu cat doua suflete sunt mai apropiate

si golul dintre ele dispare

cu atat mai mare va fi tacerea

pentru ca vorbele au fost facute sa umple goluri

se lege punti intre maluri-suflete

implinirea sufletelor

unirea lor

va da nastere

unei imense bule de tacere

in interiorul careia

toate arderile dau trup luminii

ce topeste contururile

intr-o liniste

de inceput

chimia singuratatii – Initierea

in dictionarul eternelor inceputuri

paginile isi etaleaza puritatea

si-n agonia ultima

se-ndreapta una cate una

catre lumea plina de mistere

a semnelor

cuvinte imaginare

dureri reale

tacere

the end – Initierea

fiecare cuvant are o istorie

si o viata fara de moarte

ieratate fie-va indoielile

si neputintele

numai ca eterne fiind

cuvintele nu mor

isi sapa fiecare mormantul

ingropandu-si trecutul

apoi,

se retrag in pustie

si fiecare cuvant dervis

isi poarta taina

pana la ultima suflare

tacerea

tiranica picatura

sapa la temelia lumii

naruind-o

cine crede ca marile scrieri

pot apara cuvintele

se-nseala

final – Initierea

mă agățam disperat de cuvinte

unele mai vechi: neam, rădăcină, casă

altele mai noi

mult prea noi pentru a prinde substanță

asa cum numai înecatul

mai spera într-o minune a paiului,

cel ce-și lasă familia, casa, neamul, viața

urmând calea sinuoasa a cuvântului

va pierde sensurile vechi

descoperindu-se pe sine, cel adevarat

parte din întreg

și-întreg

la început am fost sunet

cautând cuvintele

am început să-învăț diferențele

și acum

când cuvintele m-au părăsit

nu-mi rămâne decât să mă redescopăr

același dintr-u-început

sunet pur

fără vocale, fără consoane

străine mine

de sevă

decizii – Initierea

auto-apararea

e puntea dintre eu si spaima

e ceea ce putem folosi drept scut

dar de cele mai multe ori este arma crimei

atata timp cat nu putem intoarce

si celalalt obraz

cum putem crede ca miezul cuvintelor

mai este viu, palpita de viata

si de iubire

pentru ca fara sa se spuna

iubirea este alungata din cuvinte

lasandu-le pustiite

deschide-voi calea catre inima

lasa-voi varful sagetii

sa-si atinga tinta

si ma voi retrage,

departe de tumultul cuvintelor

golite de esenta lor

de viata asta gaunoasa

o carcasa fara auto-aparare

alternative – Inițierea

poti sa ma crezi

sau poti sa te revolti

dar eu sunt cel ce va decide

ce-i alb si ce-i negru

te-nseli amarnic

numai eu o pot face

scotandu-mi un ochi pentru un cuvant gol

sau pe-amandoi pentru o geana de lumina

tu ai in stapanire doar cuvinte moarte

eu am un ochi viu

si un altul pe care il arunc

poti sa te joci cat vrei

mutand piesele albe sau negre

eu ma voi lepada de toate indoielile

purtandu-mi umbra si culorile

si daca nu sti ce inseamna o culoare

poftim inima

joaca-te cu ea cat e calda

indemn - Initierea

ascundeti-va-n cuvinte

rezistati pana la ultima silaba

chiar daca unele sunt vulgare,

nepotrivite sau distructive

chiar daca ele dor,

ranesc

lasa urme

trebuie sa rezistati

pentru ca mai presus de cuvant

e doar iubirea

bine dar cuvantul nu ne-a fost dat

ca sa ranim

ni s-a dat pur, plin de iubire

iar buzele noastre

maculeaza, demoleaza, distrug

sunteti speriati

dar stiti si voi ca buzele

pastreaza dorul

si speranta

intregirii sarutului

prunc e doar un biet cuvant

dar cata puritate aduce

cu rasuflarea sa

concentrare – Initierea

am jucat un rol!

asa ar putea spune fiecare la momentul judecatii

numai ca cei mai multi mint

pentru ca nimeni nu le cere acest lucru

concentreaza-te !

subconstientul iti da cate un sut trezindu-te la realitate

si orizontul se comprima la densitatea unui punct

foarte volatil la stimuli externi.

concentreaza-te !

deschide-te si lasa lumina sa te patruda

pentru a face loc cuvantului…

ratacind prin camarile sufletului

descopar urmele cuvantului

si vad adevarul rostirii :

"cred Doamne, ajuta necredintei mele”

m-oi aduna din resturi de cuvinte

si carapace sufletului ii voi face

lasati-ma sa decantez esenta

ce-n lacrima-si plateste ortul

topindu-se in noapte

inevitabilul – inițierea

de obicei, la sfârșitul fiecărei situații limită

se produce inevitabilul.

acesta pare a fi o scufundare în răceala de moarte

a tăcerilor

sau în arderea de tot a vorbirii…

când carnea se cutremură

și sufletul vuiește

inevitabilul, ca orice sfârșit

pare dureros

dar de fapt el este

germenele eliberator al cuvântului

fără acest inevitabil

cum am mai putea găsi calea către sine

către lumea ce vrea sa te reflecte

reflectându-se pe sine însăși

în mii de paliere oarbe

chiar dacă nu sunt încă pregătit

știu că acesta se va produce

punând capăt tuturor incertitudinilor

voi fi cuvânt 

germinând alte cuvinte

confidente – Initierea

zidurile ma strang, camasi calcate

mirosind a proaspat, a apretat

ce flutura despartind zilele

impletite din fire razlete

peste noptile mele

covoare aspirate mereu si mereu

pana la lepadarea de fire

se asterne ca o pudra

spaima violului continuu

zilele mele

trecute prin filtrul rosu

se zbat sa scape din colivia

mult prea stramta

a tacerilor

pantaloni calcati,

asternuturi aspirate

amintiri filtrate

dincolo de mine, grilaj ruginit

viata isi face un make-up discret

cu putina ploaie, cu putin verde

cu putin asfintit

pentru ca nu-i plac stridentele

si nici abandonul

mereu intrebari – Initierea

vorbește despre mine,

asa cum nimeni n-a mai facut-o inainte

impreuna am crescut fata mica

lasand in urma

zile si nopti in care

ne ascundeam unul de celalalt

crezand ca putem uita tot ce ne leaga

dar pastilele presarate

ne dadeau posibilitatea sa ne regasim

de fiecare data

cine nu a strans noptile la piept

nu poate intelege tumultul zilelor si inutililul lor

in serile grele

deschideam fereastra

si lasam noaptea sa se strecoare

ca o amanta

in visele mele

incercand disperata

sa ma resusciteze

cat de multe mi-ai fi putut spune

daca n-ar fi fost zilele

care sa ne desparta

voi incerca sa rescriu povestea

lui Hansel si Gretel

ce lasa toate pastilele

sa lunece

pe gat

nasterea intrebarii - Initierea

cerul respira lumina strecurandu-si temerile printre nori

ce ma fac daca nu va fi indeajuns ?

dar tunetele ii dau de veste ca-i vreme de odihna

si poate de melancholie

pamantul se framanta nestiind ce sa mai pregateasca

ca sa multumeasca cerului pentru toate cate i le ofera

dar vezi din cutremurarile sale

ca temerile sunt doar ca aburii ce se risipesc alene

apele marilor si oceanelor vin sa legene visurile lunii

ce-si cauta oglindirea, facandu-se ca nu baga in seama cerul si pamantul

dar daca n-ar fi lacrima lor aburindu-se-n ceruri

nici pamantul n-ar gusta ploaia curatitoare

cuvantul se odihneste la picioarele celui ne-nascut

dupa lupta data sa desparta cerurile si pamanturile

ca sa faca loc luminii si ploilor si vantului si lunii

si sa lase soarelui puterea de a cerne mirari

mie, mie ce mi s-a dat de facut ?

pentru ca nimic din ceea ce fac

nu intra in curatenia unui cuvant

uitat in ploaie, abandonat prin noroaie

flash-uri

pe marginea buzelor sarate
umbra ulciorului sapa rana adanca

visezi ca te-mplinesti ca sanul mamei
ce-n somnul pruncului isi afla alinare

săpând în mine

fericirea nu creşte fără o lacrimă de bucurie

dar ca să o găseşti, trebuie să sapi

cât mai în adânc

până dai

de rostul lacrimilor

numai acolo, la izvorul lor

îl regăseşti

pe cel ce-a uitat

ce-nseamnă fericirea :

să ai picioare care te ascultă

maini care pot

şi ochi care răspund

vorbitelor şi nevorbitelor

să ai gură, nas, inimă

şi mai presus de toate să fii

căci degeaba ai dacă nu fiinţezi

fericiți cei ce plâng...

„Iar dacă ochiul tău cel drept te smintește pe tine, scoate-l și aruncă-l de la tine

Şi dacă mâna ta cea dreaptă te smintește pe tine, taie-o și o aruncă de la tine”

și pentru ca ochiul meu vedea cuvinte l-am aruncat

acolo unde toate vorbele pier lapidate

sub povara ignorantei

și pentru că pana mea deslușea umbra sufletelor

am rupt-o și-am aruncat-o de la mine

cu tot cu mâna neputincioasă

piciorul meu descifrează zborul

și pentru ca ratează de fiecare data pragul,

m-am aruncat lăsându-l sa exerseze ultima bătaie

vreascuri

testosteron

aduna-ma din cercuri si fa-ma iar patrat

sa nu ma faca viata un cersetor ratat

violul e legitim (zic unii uneori)

prefer sa mi se spuna ca sunt cu capu’n nori

mi-e sufletul in ceata si trupul mi-e sleit...

***

e o perioada a frustrarilor

luna-n cer se da  cu cercul

nori isi pudreaza nasul…

ziua marelui șlam a sosit

poti sa o faci, poti sa castigi, spune doar DA

si toata lumea va fi la picioarele tale

minciuna are picioare scurte

iar eu sunt omul lucrurilor marunte

si niciodata nu am pus soarele deasupra orizontului

ca sa pot fi scos de pe orbita

trebuie sa ma intersectez cu o masa stelara

de infinitate poetica

poate ca nimic nu este inchis definitiv intre limitele impuse

vara mea necunoscută

moartea vine cu gust de iarbă năpârlită la soare
make-up transparent de nor cumulus
și transpirație ușoară de tei
punctând momentul înserării

viața câștigă în fiecare an
turneul de grand slam
până când, inevitabil
pierde…

suferind de înjumătățită,
luna se cațără până-n vârful bradului
se oglindește în fereastră
clătindu-se în răsuflarea ultimă

viaţa în x şi 0...

cei mai mulţi pândesc rândurile, coloanele şi diagonalele

sperând să adune trei adevăruri câștigătoare

dar de obicei viaţa se scurge între 1 şi 0... sistem binar

cantonat între adevărat sau fals

negația fiind alungată 

demolarea piramidelor poetice

nu poate fi lăsată doar pe seama intemperiilor verbale

sau a secetei ce slefuieşte versurile arse

trebuie topit liantul

care ne ţine captivi în cuvânt

liniștea nerostitelor pregăteşte roirea

cuvintele ies să admire dansul nupțial al reginelor

fiecare rimă îşi va găsi locul

rostirea îşi va creşte viitoarele lucrătoare

ce vor decupa piramide de-ntuneric

casting

ce poti face cand te trezesti

intr-o multime isterizata nerabdatoare ?

indiferent in ce parte privesti

cineva este inaintea ta

si altcineva este in urma ta

esti la rand si astepti

sa vezi ce se intampla…

-am auzit ca suma e substantiala

-eu am auzit ca te face de nerecunoscut

-cine o fi norocosul ?

un murmur, un tumult, o vijelie

poarta intrebarea ce va decide castigatorul

"cum treci o camila prin urechile acului ?"

si zumzetul trece ca un tavalug

lasand in urma trupuri sfartecate, agonice

cu toate acestea tacerea mea e diferita

pentru ca am cusut urechea camilei

-tu esti alesul!

mai spuse regizoarea

ridicandu-se greu

sprijinindu-se in coasa

sub asediu

seceta și-a înfipt unghiile-n piatra zidurilor

lingând umbra răsuflărilor…

toate ideile îmi cer să mă predau zicându-mi că rezistența este inutilă

dar cum să le explic că inutile sunt doar ele, că alte idei se vor grăbi să le ia locul

atunci când singur voi rămâne…

și am rămas

cuvintele își făceau aripi de umbră

și se aruncau din înaltul zidurilor în propozițiile dușmane

altele se strecurau prin râpe neumblate de sute de cărți stingându-se

care de epuizare, care de oftică

pentru că serile erau reci și înghețate ca vorbele urii

acum, doar tăcerile-au mai rămas

pe creneluri

livide…scheletice, umbre șterse

și chiar dacă ostile inamice

păzesc focuri nevolnice

uitarea are răbdare

lascivă se-tinde-n cortu-i auriu

luând de pe tipsie o amintire prăfuită

doar noi doi, ea uitarea

și eu…

despărțiți

de-o revoltă mută…

locul din care nu voi mai răspunde

plecările au gust de levănțică strivită-n colțul cerului

acolo unde poteca soarelui face o curbă graţioasă către mâine

un punct care cedeaza uzurii şi se scutură

polen rătăcit printre blocuri de beton

fiecare umbră e datoare să urmeze calea cuvântului

şoapta mă urmează arătându-mi drumul

fără suspine, fără reverberaţii

fără emoţii, fără taine

totul la vedere

ştiut fiind că, măcănitul nu are ecou

care ar putea să răspundă

pentru flecară trecere

perle de cultură

ignorarea sau ridiculizarea până la neantizare

creează premiza transformării într-un obiect străin dureros

numai bun de plasat în interiorul unei lecturostridii

strat după strat, lumina

ne-încarcă până la refuz cu irizări străine

iar într-un final, chiar dacă dureroasă

extragerea este o adevărata despovărare

iar dificultatea alegerii apare în acest moment

pentru că, ce poți face cu o perlă

pe cât de autentică

pe atât de falsă

ocolind spontaneitatea ?

o expui? o zdrobești? o ascunzi?

păstratu-mi-am în adânc

sâmburele de adevăr

care mă reprezintă…

un om, o mască

dimineața înseamnă pentru el o muncă în plus

răscoleşte prin toate ungherele ca să-şi aleagă masca

nu poate ieşi din spaimele sale fără mască

nimeni şi nimic nu l-ar convinge

de contrariul acestei

realităţi :

azi un zâmbet

mâine o cută între sprincene

poimâine o întrebare mută

şi fiecare zi se lipeşte

de faţa lui

astupând furia ce mocneşte

lavă mistuind cămara sufletului

invizibil, inodor, fără gust…

până când… goliciunea lui nu mai stârneşte nici o reacţie

Doamne ştiu că nimeni nu mă mai vrea

dar încă nu sunt pregătit să mă dau ţie

mai lasă-mă să mă dau oamenilor

îmi plac mângâierile ochilor

îmi plac tăcerile lor

ştiu că al Tău fiind îmi vei da totul

dar totul acesta e prea mult pentru mine

pentru sărăcia în care am trăit

şi pentru toate minciunile pe care le-am primit

Doamne,

sunt ploi care udă grădina ţinând-o în viaţă

soarele îşi revarsă lumina

bucurându-se de fecioria florilor

dar cine îngrijeşte oare de grădina sufletului ?

multe zâmbete se ofilesc şi mor

rănind buze şi suflete

cu aripă grea

de lacrimi

foşnetul lor sună a hârtie arsă

a gunoaie plimbate

a rigolă

şi a abandon

şi cu toate acestea

în această grădină pustie

aş vrea să-mi găsesc odihna

anomalie cu magalie

cand isi radea barba creata

Luna s-a taiat pe fata

plastur-negru si-a lipit

peste obrazul ciuntit

si-acum cu profilu-n geam

nu se mai intoarce neam

care...doare

un popor nu se naste din bagheta unui magician

si nici nu dispare dintr-o trasatura de condei

un popor isi duce crucea

cu demnitate si maturitate

indiferent de cate ocari si scuipari

primeste de la vecini

sau de la venetici

pe care tot el ca popor

in marinimia si uitarea sa

i-a luat in brate

si i-a crescut

un popor iarta

dar nu uita

un popor accepta

dar nu se supune

un popor dojeneste

dar nu umileste

fericiti cei ce n-au uitat

ca sunt parte din intrg

si nu mai presus de el

uitati si ignorati

cei ce s-au sumetit

peste puterile lor

iar noi

in tot si-n toate

sa nu ne uitam radacinile

dar nici ramurile noi

si mugurii

sa nu ne fie rusine sau teama

sa ne asumam trecutul

cu bune si cu rele

asa sa ne ajute Dumnezeu

amin.

primavara sub ape

undeva la munte s-au rupt toate apele

și cu toate astea se anunță o naștere grea

cuvintele nu vor sa iasă nici măcar cu forcepsul

așa că recolta de poeme va fi slabă

rima pe valuri plutește ușor

pe mal cele mai multe versuri pregătesc nada

cu care vor sa prindă peștele cel mare

o eroare

dacă nașterea ar putea fi elogiată

atunci nu ar mai rămâne diplomă virgină

toate ar cunoaște beția aprecierii

și bucuria împărtășirii.

pe vremuri aveam parte de rândunele jucărele

și de macarale rad în soare

dar se pare că nici elementarul chimism emoțional

nu mai e același… s-a repliat, s-a transformat

umbra clopotului care

suna-vor cornurile a pustie

şi nimeni nu v-a şti să le-nţeleagă

când valuri se vor arunca în hăuri

iar focul scoate-va limbi de balaur

tăceri de scrum s-or ţese-apoi alene

pământul s-o-întoarce în mormânt

iar apa lacrimilor din fântână

usca-se-va în tainic legământ

tăcută-i pâinea plină de suspine

şi circul lor în sânge a sfârşit

pribeag prin viaţă fără rădăcină

te-oi aciui o umbră pe pământ

prostia-întoarce brazdă grea şi neagră

lumina sprijină un zid strivit

iertat de moarte pare-a fi cireşul

ce-şi cerne înflorirea pe pământ

poezia necuvintelor

dacă pomul vieții veșnice a rămas neatins de mâna omului

pomul cunoaşterii ne-a dat primul cuvânt

o silabă plină până la refuz de uimire

acum puteam povesti

cu înlorituri

ceea ce inima ştia mai bine

după căderea în păcat

am căutat loc vorbelor noastre

ce nu mai aveau loc

în adâncul inimii

şi-ncet încet am făcut loc minciunii

 crestată-n carnea cuvântului tot mai slăbit

şi mai golit de suflet

fericiţi cei săraci cu duhul vorbirii

că ei îsi pun inima-n palme să rostuiască

trăirile… şi rugile… şi bucuriile

e timpul să reînvăţăm

preţul tăcerii

şi-al necuvintelor

în carnea cărora se ascunde

secretul nemuririi

noaptea în care morţii vorbesc

să nu uiţi mamă să pui apă la flori ca şi lor le-o fi sete

luna-i trasă prin inel dar n-am deget pentru el

ca inima-i de rotundă dar viaţa n-o mai inundă

s-a oprit şi mi-a vorbit

pe marginea patului descântându-mă şoptit:

nu te teme de-a mea noapte că lumina o desparte

de-altele neluminate pe care le-alungă-n moarte

eu cu tine, tu cu mine

lumina-vom mult şi bine

peste suflete tăcute, peste vorbe neştiute

peste cuget, peste vise, peste vorbele promise

peste cele nevăzute ţesând lacrimile mute

mă ia-n braţe, mă alină

toate tainele-mi suspină

pleoapele-mi cad falduri grele

despărţind lumea cu ele

ziua în care am văzut balena

se strecura înghiţind toate urmele nopţii,

lăsând în urmă un vaiet lung

ca o sirenă de ceaţă…

destrămare

pe unde am trecut eu nici moartea nu creşte

pare a şopti cuvântul… primul rostit

din îndelungata istorie

cunoscută…

cerurile se schimbă după mersul norilor

pământurile se schimbă după mersul oamenilor

mările îşi schimbă şi ele plajele

după cum mor sau învie râurile

singurele lucruri statornice sunt frunzele

ele poartă pe râd,

filigranul viului şi morţii

alternând cu candidă nepăsare

ţeserea şi destrămarea luminii

eu, necunoscută frunză

din lungul şir al numerelor naturale

nu voi rupe lanţul nerostitelor cuvinte

ce ascund vederii marea poartă a trecerii

primul job

am înțeles că am fost chemat

da. s-au analizat documentele: scrisoarea de intenție…

și c.v.-ul ?

da. și am ajuns la concluzia că meriți o slujbă

mulțumesc

din păcate nu cea pentru care ai optat

atunci ?

avem un loc la departamentul de marketing

vânzător adică ?

putem spune și asa. vezi tu, lumea e într-o continuă schimbare

toată lumea vrea ceva

bine dar cei mai mulți cumpără online acum

ceea ce tu vei avea nu se găsește online

și ce aș putea vinde ?

păi cel mai căutat lucru este singurătatea

lumea adoră acest produs, mai ales dacă e şi de calitate

la singurătate avem şi câteva modele de tăceri

o mulțime de cuvinte nerostite

și chiar idei abandonate

și lumea chiar vrea să fie singură ?

păi a fost… obligată

ca să spun așa…

nu crezi că e bine ce facem noi ?

nu știu ce să zic

păi ia gândește-te,

ce poate fi mai atractiv decât o lume însingurată

plină de nevroze, de spaime

de incertitudini

și… ajută ?

cred și eu… că ajută, vânzările au crescut

iar profitul este inimaginabil

am înțeles… și care este salariu?

să spunem… 10% din vânzări

și ce să fac cu atâta singurătate ?

te descurci tu cumva

de mâine intri în pâine

programul începe la nouă

…

(tăcere)

curriculum vitae

dacă ziua nu s-ar fi dat cu capul de pragurile cerului

căzând în fund amețită

poate că nu m-ar fi prins de păr

zvârlindu-mă-n viață pe nepusă masă

pipăindu-și plină de ciudă cucuiul

și uite așa

am dat piept cu lumina

cu țipătul, cu lumea…

la primii pași am stâlcit câteva consoane

iar vocalele se trăgeau pe margini

oarecum mirate

și poate neliniștite

au urmat cuvinte nehotărâte

scurte propoziții, iar la final

paragrafe întregi alergau jur împrejur

creioanele zgâriau cerul cu întrebări candide

călimările luau poziția de drepți dându-mi onorul

iar maculatoarele dispăreau tocate mărunt

printre închipuiri

școlile au crescut trăgându-mă după ele

cărțile îmi dădeau roată făcându-mi curte asiduă

dar eu încă mă jucam cu întrebările

nelămurindu-mă

prima zi de muncă a venit pe tăcute,

dându-mi un șut ce m-a aruncat dincolo de cuvinte  

în plină realitate

munca poate fi plăcută

dacă mai păstrezi prin jur câteva întrebări

pe care să ști că te poți baza…

la starea civilă

am trecut fără pic de ruine :

încă plin de-întrebări

cu câteva frazări reușite la activ

iar la reședința am trecut

domiciliat cu capul în nori

pe strada Fericirii

undeva mai către sfârșit

scrisoare de intenţie

stimată Doamnă,

toată lumea discută despre compania dumneavoastră

şi nu toţi au cuvinte de laudă, ba unii chiar se sufocă de indignare, oripilaţi

şi ar da oricât să nu vă mai vadă  

dar mie nu-mi este teamă

şi accept postul :

însoţitor cu carte de muncă

al prea ignoratei morţi

sper să nu mă întrebaţi de scrisori de recomandare

pentru că eu niciodata nu am cerut ceva

eu sunt altruist Doamnă,

eu nu cer, eu ofer

poate că vă veţi întreba de ce?

la care eu aş răspunde sincer: habar nu am

dar cu siguranţă că veţi lua cea mai bună decizie  

după ce veţi analiza totul cu înţelepciune

şi cred că voi trece şi testul

de anduranţă.

cu stima,

al dumneavoastră  

acelaşi perdant

ps : ştiu că v-am luat pe nepregătite dar viaţa e plină de surprize

adâncire vs înălţare

cine învaţă tâmplarie ştie cum să croiasca o cruce

şi mai ales ştie cum să-i încerce trăinicia

proptind-o în pragul istoriei

să rămână mărturie

cine învaţă iubirea de mic, ştie să-şi deschidă inima

nu ca măcinare a lumescului în care ecoul moare

nici ca surpare într-ale vorbelor goale

nici ca mustire bolnăvicioasă

cine învaţă tăcerea trece pe sub căldura pleoapelor

mersul nemuririi dintr-un mugur în altul

până când verdele deschide calea

noului. reinventâdu-l

urcarea pe cruce a iubirii

nu poate să sufere geluirea durerii

şi de aceea, aşchii înmuguresc

în colţul buzelor…

constatare

poezia a murit

incolacita covrig

la mine-n prag

era pe seara

si de atunci

abia daca se mai leaga

vers stingher de rima proasta

poate ca nici cuvintele

nu mai suporta apasarea

golului dintre buze

ce nu pare a fi mirare

ci doar

un mare gol

poate inestetic

dar cat de semnificativ

in rotunjimea lui

adio rime uitate

adio versuri uscate

adio cuvinte moarte

drumurile ni se despart

pana la o noua

posibila intersectie

de-a marea şi de-a visul

marea trebuie să moară

sentinţa pare dură, rece, clară

iar marea s-ar evapora cum ştie ea, alene

privindu-şi criminalul printre gene

dar vin pe-ascuns cuvintele şuvoi

strânse din lacrimi, rouă sau din ploi

şi umplu iar locul sărat

ce ar fi vrut

dar nu s-a mai transfigurat

în vagă amintire

departe

sunt mari carora nu le plac intrebarile

sunt mari care isi pierd amintirile

sunt mari care isi leapada valurile

sunt mari care-si deapana uitarile

rasturnate in ceruri sunt toate marile

cu lenesi nori stergand departarile

un soare captiv intr-un alt viitor

abulic, incert si cumva trecator

pantomima

de fiecare data, marea intra in circuitul apei in natura

uitandu-si de fiecare data trecutul

reluand aceleasi greseli

lobotomie se cheama valul ce va sterge

sute de alte istorii incredibil de adevarate si triste

asa cum numai ploaia mai poate plange uneori

veniti sa luati lumina

valurile mele mele poarta toata lumina stelelor

si caldura iubirii, dar soarele nu a aflat inca

si-si tot cauta reflexile

reluand jocul

candid

idei traverse

dacă marea n-ar fi mare şi şi-ar număra toţi stropii

ar putea să îşi dea seama cum ne-ngemănăm cu toţii

oameni cu care m-am întâlnit sunt doar fascicule de lumină

ne-am atins, ne-am suprapus, ne-am despărţit

şi la un moment am străpuns bezna haină

marea legănându-şi temerile în adânc

se-ntreabă c e se-ntâmplă şi de când

apusul varsă sânge în fereastra zilei

vâsla taie-n carne vie nicidecum nu mângâie

marea sângera tăcută aşteptând noaptea să-i vie

cât de ignorantă-i marea sau cât de mare e a ei mărinimie

de îşi ascunde-n lacrimă uscată ,ca pe o comoară, moartea

eu nu ştiu ce e regăsirea şi drumul mi se termină abrupt

lăsat am fost din mâna maicii mele sau poate toate firele s-au rupt

o salcie ar vrea să plece

sub unduire calmă se ascund furtuni greu de oprit

când valul muşcă-n ţărmul ostenit

şi-a lui furie pare greu de ostoit

te-aş rupe-n două şi te-aş face altoi

bucăţi să lăstărim şi să înflorim preaplinul

prea grei de roadă să ne rupem şi unul să se facă iară doi

în verde crud se scaldă lemnul dimineţii

când roua îl cuprinde în ştergare moi

se-ntinde cerul să-l cuprindă-a zbor dar rădăcinile-l ţin bine

orice secret are un preţ...

lasă-mă să te-mpletesc 

şi în vise să te cresc

în urzeală să te-ascund 

semnelor să le răspund

cu priviri iscoditoare 

şi-ntrebări fără valoare

marea moare-ncet topită

ca o vrajă nerostită

ca o vorbă alungată

moarte neelaborată

cine-n mare moarte are

se topeşte şi dispare

veşniceşte în uitare

şi face cercuri la soare

ca o moarte dulce  somnul...

nod de cale poetica

daca ai sa auzi suierand cuvinte
si ai sa simti glasul rimelor nepereche
sa sti ca-n capul meu
se-ntalnesc toate caile poetice ale lumii
dar pentru ca anii grei de criza
isi spun cuvantul
acarul Paun bate-n roti imaginare

(si a fost cumva marti toata ziua)

perfuzie

cine nu are iască riscă să moară de frig

nu că i-ar fi de mare ajutor sau că i-ar ţine de cald

dar nimic nu strânge la sân scânteia ca ea

ridicând-o la rang de vâlvătaie

cuvintele mi-au amorţit, au murit puţin şi s-au uscat

fără speranţa vreunei scântei rătăcitoare

e plină pădurea de greşeli ca mine

verbele ne suportă greutatea

ideilor inexistente

iar moartea

trece alene, exasperant de-ncet

strivindu-ne sub un munte de ignoranţă

amintirea visului frumos

macină carnea seacă

alungând

până şi speranta scrumirii

ambulanţele-aleargă printre sirene

nopţile intubate atârnă-n perfuzii

picătura chinezească s-a ofilit

ruginit e acul 

întâlnirea

poate ca niciodată uniunea nu a fost mai desăvârşită

ca atunci când ne-am întâlnit: marea şi fluviul 

stăpână şi sclav, dominat şi dominantă

totul îndulcit cu puterea acceptării

poate că povestea trebuie doar trăită

pătrunderea şi întrepătrunderea

cedarea unui eu către un altul

până la dispersie

împletirea fluidelor

într-o moarte şi-o-nviere

continuum supus eternului carpe diem

maree

ea nu se grăbeşte, ea ştie să aştepte

petrecându-se sub răsuflarea lunii ostenite

şoptind ademenitoare: sunt aici

moartea ca un pescăruş rănit

cu ochi sticlos cu galben cioc şi tainică durere

se strânge-n aripi suspinând şi-n somnul ei mă cere

mă liniştesc val după val cu răsuflări molcome

în somnu-i multimilenar scânceşte-ncet şi geme

singurătatea este grea când cerul n-o cuprinde

eu îmi trec secolele prin ea când valul mă desprinde

la pieptul meu multe poveşti s-au strâns plângând de milă

am adunat corăbii, drepţi, cărări acum pierdute

atingeri, moarte, visuri, vieţi,

furtuni ce-au spart trecutul

nisipul vieţii sparge-n dinţi

şi-a a scrâşnet sună timpul

ambivalenta marilor

plaja e locul unde ma intalnesc cu himerele mele,

le stapanesc fara patima,

ma las lor cu ochi senini si luminosi

val dupa val, noapte de noapte

zilele infloresc ca un zambet agatat in coltul cerului

noptile cern melancolice ploi de stele

ploi usoare, stropi de roua

viata despicata-n doua

jumatate rug de sare

si jumatate uitare

lacrima cernuta

durere ceruta

intalnirea dintre mari

poate ca nimic nu e atat de greu

ca asteptarea, ca speranta intalnirii

pentru ca, o mare nu poate intalni alta mare

decat in doua conditii

prin moarte

sau prin accidentul cotropirii

cand toate barierele cad potopite

si una dintre ele

renunta la identitate…

aruncarea in prezent

mi-ai murit cuvintele

napadite de blesteme

tot pustiul n-ar ajunge

golul sa-l acopere

penele cu care-am scris

incropit-au aripi grele

ridicatu-m-au la soare

ori moartea cata a jale

numai dincolo de mine

linistea mai toarce-a moarte

stelele-au plecat de-acasa

torcand caier de uitare

eliberare…

noaptea

muzica se strecoară-n pântece pregătind culcuş

viselor ce vor deveni realitatea

unde curbele se topesc ȋn lacrimi răvăşite

şi gâfâie sacadat, cadenţat, pe măsură

viaţa-şi caută cărarea

jerbă de lumini şi tumult

moartea-n gânduri bate ritmul

adevărul lasciv toarce

visele cu-a lor minciună

prin genuni ne poartă-n lesă şi ne tace

toţi copii Domnului dansează

noaptea, când pisicile sunt negre

poezia are formă liberă,

fluidă aş putea spune

se naşte, trăieşte, dispare, revine

departe de constrângeri

de noi, de nefasta putere,

de seducţia şi influenţa celor care

oricine vrea să pună stăpânire pe ea

să nu uite că poezia caută calea minimei rezistenţe

lăsând vremelnice urme,

secată albie

a nestăpânitelor  temeri

penitenţa ca opţiune, liber aleasă

în timp ce a impune înseamnă tortură

mi-am ales singur închisoarea

zidindu-mă între cuvinte

realitatea, uşă falsă fără chei

dincolo de care lumea,

zbucium inutil

voi respira liniştea cuvintelor

voi sorbi din urma fiecărei zile

şi-mi voi reaminti mereu

că sunt prizonierul unei închisori de lux

doar eu, o tăcere