zilele Armaggedonului

„Doamne, vino Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni”

de cele mai multe ori, omul ajuns la limită a cerut ajutorul

sperând că totul se va rezolva de la sine

şi în deruta lui, omul privea de sus, aşteptând ca cineva să vină

şi să curăţe grajdurile de rugina şi  mizeria vieţii

de fiecare dată când maşina pleca la vale fără frâna trasă

omul aştepta o buturugă cât de mică să facă ordine şi să oprească debandada

rugându-se cu sufletul la gură pentru liniştea sa sterilă

fără a ţine cont de întregul din care este parte

am obosit. nimic nu-şi mai găseşte locul şi rostul

nici eu parte şi nici întregul ce mă cupinde

suntem două mulţimi vide,

fără puncte de tangenţă sau de intersecţie

se pare că nici legea şi nici timpurile nu ne mai cuprind

şi mă întreb cine va mai răspunde la apelul de seară

după ce şi ultimul telefon va muri?

iată că fiara Iadului se plimbă printre noi în hainele unui om de rând...

teach me to dance, will you?

viaţa e o târfă, sau cel puţin aşa spune toată lumea

dar eu cred că totul nu-i decât o mare minciună

atâta timp cât nimeni nu consemnează fiecare moment

căci scribii au ieşit la pensie

dincolo de toate cuvintele au rămas gropile uitării

şi nu ajung toate tăcerile ca să le umple

poate doar apa morţilor

vor putea curăţa patina vieţii

viaţa e capricioasă, nu are timp pentru tine

îţi cere totul şi îţi oferă ceea ce crede ea de cuviinţă

aşteptându-te după fiecare zi

să-ţi vămuiască amintirile

viaţa e cea mai gustoasă mâncare dacă pui şi suflet

dar tot ospaţul final e inimaginabil

când întingi împreună cu Ea ultima răsuflare

şi sorbi o lacrimă uitată dintr-o tinereţe pierdută

un ultim tango, paşi de lumină

şi necunoscutul mă învăluie cu misterul său

cine mă strigă?

libertate înseamnă să poţi respira

ori de câte ori răsfoiesc paginile internetului

văd mereu noi şi noi ipostaze în care mi-aş fi dorit să mă regăsesc

nostalgii, remuşcări, obsesii, încrâncenări, temeri şi dorinţe surde mă apasă

astfel încât viaţa se strecoară pe sub usă fugind cât mai departe

dar în momentul când deschid radioul uit că nu sunt singurul care ascultă

şi trăiesc măreţia muzicii fără remuşcări sau regrete

indiferent câţi oameni ascultă în acelaşi timp

o carte deschisă mă răpeşte

şi nu îi opun rezistenţă chiar dacă ştiu

că nu sunt nici primul şi nici ultimul din viaţa ei pe pământ

şi împreună putem explora toate cuvintele

cu declinările şi diatezele virgine

libertatea nu este un concept ci un cumul

de lucruri mici:

o plimbare chiar dacă paşii tăi se strecoare printre alte nenumărate perechi

o răsuflare tăiată de un asfinţit şi un tril prefirat dupa

mulţumirea că pot să pipăi, să gust

şi să mă bucur de înconfundabilulo caprifoi

şi mai ales faptul că eu nu voi fi niciodată tu sau el sau ea

pentru că voi trăi cu greşelile mele până la sfârşit

împărţindu-mă între alfa şi omega

ca o ploaie de aur

https://www.youtube.com/watch?v=qTeVf7bOztU

singuri ne naştem

fericiţi cei ce vin împreună pe calea vieţii căci viaţa nu-i va despărţi

sau chiar dacă o va face, nu va reuşi pentru mult timp

sau poate că asta nu e decât o poveste

în care vrem să credem

sare de Himalaia, Macron bonsoir, hoţi de buna credinţă, apocalipsă

în gări, pe peroane oamenii urmăresc trenurile care-i poartă către alte euri

cări oricat ar părea de nebunesc, oamenii nu părăsesc peronul vieţii

decât la ultima staţie, acolo unde îţi laşi amintirile la bagaje

şi te sui în ultima răsuflare cu regret

ninsoare, soare, ploaie, ce urmează oare să ne cadă din ceruri grămadă?

atâta timp cât Pământul e o tipsie de aur dusă-n spate de cine mai poate

să nu te mire că odată ajunsă la margine, apa se trage înapoi

născând feeria mareelor, magia fluxului şi refluxului

ca să nu-l determine pe Atlas să-şi cureţe petele de igrasie

undeva, în urmă, cineva flutură o batistă

dacă n-ar fi ploaia lacrimilor poate că aş reuşi să-i desluşesc faţa

dar ultima răsuflare pleacă gâfâind trăgând garnitura unor ipotetice regrete

măcar dacă mi-ar fi strâns mâna şi mie cineva când sar în vagon

oricum nu mai contează pentru că tot singur plec

un actor fără scenă

m-am născut ca orice muritor ţipând cât am putut de tare

şi am crescut singur  într-un balon de săpun

în care fiecare zi avea altă culoare

nu ştiu dacă tu... dar aceea era lume a mea

aveau ciocane, aveau piroane şi lemnul plângea de durere

de mic copil am visat să mă fac actor

să pot spune te iubesc pe scenă fără să pară deplasat

şi mai ales să privesc lumea în faţă atunci când îi spun te iubesc

chiar dacă lumina reflectoarelor mă orbea

aveau cuvintele cu ei, mai mari, mai mărunte care răneau

dincolo de cortină sunteţi voi toţi morţii lumi

şi aici, în timp ce mă machiez şi repet redescopăr ceea ce era acoperit

opaiţul ce-mi lumina cămările sufletului în care teama

se strecura lingând pereţii cu întuneric

Baraba, Baraba, strigă lumea încinsă şi eu îi fac semn să ridice cortina

dincolo de mine e noaptea cântată în cuvinte goale

voi recita câteva tăceri cu intonaţie

şi dacă piesa e sortită uitării

actorii vor rămâne să depună marturie

în culise, regizorul îşi frânge mâinile şi mă aşteaptă să mă retrag

exil

şterge-mă din viaţa asta

trimite-mă dincolo de cuvinte,

acolo unde se moare de atâta tăcere

un loc din vecinătatea unei gări negre

ce absoarbe orice cuvânt

şi orice tăcere

la graniţă mi s-au luat toate cuvintele

au scormonit după ele

rănindu-mi sufletul

spulberându-mi minţile şi amintirile

m-au băgat

în tot felul de chimicale

şi dezinfectanţi

să nu rămână nici măcar o vocală

şi mi-au dat drumul

într-o plută

ai privit un cer plin de tăceri?

plouă încontinuu

până la igrasie

putregai mângând rădăcinile

şi rătăcirile

ochiul gol priveşte

dar nu ştie cum şi ce să spună

nici acum

nici mâine şi nici poimâine

meleaguri noi?

lume nouă?

vată, zile de vată

nopţi de vată, viaţă înfundată

o ceaţă de necuvinte ca o pedeapsă

mă apasă

încet, în adânc

creşte sămânţa unui eu

nu am aşteptări, nu am vise, nu am...

decât răbdare

de undeva, voi apare şi mă voi întregi

linii şi puncte

când m-am născut mi s-a spus sa ţip. ţipă! şi am ţipat după ce am fost pălmuit

toată copilăria mi s-a tot repetat: învaţă! şi am învăţat

adolescenţa s-a ascuns timid după o tăcere... nu te aud mi se tot repeta

şi ajuns aproape de vârf m-am obişnuit cu munca... să muncesc

indiferent de ceea ce am făcut, până acum am aruncat cu cuvinte  golindu-mă

nu ştiu dacă s-a făcut o statistica a cuvintelor folosite de-a lungul vieţii

dar sunt momente când îmi lipseşte un te iubesc

lipsesc mulţi mulţumesc din jur

şi nici fericirea nu prea o văd decât arareori

ori am un început de cataractă

ori seceta a ucis orice boare de vânt

(după cum a spus un mare poet cândva)

poate că e maibine să stau jos şi mă inventariez

sau poate mă re-inventez

dar poarta către mine însumi e închisă

lacătul ruginit şi cheia aruncată

acolo, abandonat, mă aştept... oricum nu pot pleca fără mine

furtuna mă ajută să mă desprind de prezent

şi cobor din cuvânt în cuvânt

tot mai adânc, tot mai aproape

îndrept, curăţ, adun, ordonez, deschid

las aerul şi lumina să mă găsească

cuvânt.

undeva pe frontispiciul sufletului

am gravat doar : revenirea

mă îmbrăţişez

şi împreună plecăm lume la agăţat cuvinte frumoase

eşti trist? nu. sunt puţin departe

oameni ca tine sau ca mine se pierd in meandrele unei vieţi normale

atât de normală şi de anostă încât te întrebi cum de rezistă

chestia tare e că la naştere ţi se scrie in ADN motivul

şi toată viaţa aştepţi să-ţi vezi stigmatul

ca să afli şi tu de ce, cu ce rost

dar din păcate, afli prea târziu şi uiţi

lumea crede că omul e trist pentru că nu-şi ştie rostul

dar eu ştiu că omul nu e trist, el doar se trage puţin în afara drumului

şi lasă lumea să treacă în viteză

descoperind ce e aproapele şi departele

mâine mi-am propus să stau şi să privesc norii

ei vor fi departe, eu voi fi departe, dar cu toata departarea

ştii că numai eu au puterea de a-şi arăta simţămintele, de a plânge

eşti trist? nu. sunt puţin departe şi sunt nor

Fără aşteptări

        Un cartof. Cartoful. Mă obişnuisem cu acest nume sau supranume. Eram eu, sau mai bine zis eram cel din trecut. Credeam că voi putea uita, că voi putea scăpa dar era parte din fiinţa mea şi nu aveam cum să uit, cum să scap. Departele era mereu aproape şi de multe ori avea tendinţa de a mă acoperi cu valuri de trecut. Când m-am născut, fusese un moment de panică şi de incertitudine. Trecuse mai mult de un minut până să ţip. Spaima se oglindea în ochii întregii echipe. Un copil când se naşte, este luat de picioare, ridicat şi bătut peste fund ca să ţipe; astfel el scuipă tot lichidul amniotic din plămâni şi scoate primul ţipăt, odată cu aerul care îi arde plămânii. Dar în cazul meu nu ştiau cum să facă, până când o asistentă mai bătrână m-a întors pe burtă şi mi-a tras două la fund. Prima de spaimă şi a doua de ciudă. Era pentru prima oară în toată carieră ei când trebuia să umble cu un cartof proaspăt născut. De ce cartof? Pentru că eu nu eram decât un trupşor şi un cap. Nimic altceva. De fapt, eram un cap, un trupşor şi o puţică. Nu tu mâini, nu tu picioare. Un cartof, puţin mai ciudat, puţin mai om, dar totuşi un cartof. După ce am ţipat conform standardelor am fost luat, şters, înfăşat şi apoi dus în braţele mamei. Nu ştiu şi nu voi şti niciodată ce a fost în sufletul ei când m-a văzut, dar ştiu că niciodată, dar niciodată nu am simţit răceală în braţele ei. Mereu am fost strâns la piept cu aceeaşi căldură. Din câte am înţeles, într-un acces de spaimă şi de nebunie dacă pot spune aşa, tatăl meu, după ce m-a văzut a plecat. Nimeni, nici mama şi nici altcineva nu a vrut sau nu a putut să spună unde. El, care era un credincios fervent, vedea în mine o pedeapsă a cerului aşa că a fugit cât mai departe de mine şi de mama. Ea a fost singura voce caldă din viaţă mea de copil, braţele ei au fost singurele braţe pe care le-a simţit. Nu ştiu cum s-a descurcat, dar din momentul naşterii mele, mama nu m-a mai părăsit. Nu a muncit, a stat numai cu mine. Nu ştiu nimic despre bunici, nu cunosc pe nimeni altcineva în afară de mama. Eu nu am rude. Şi nici prieteni. Doar cunoscuţi. Întâmplători. Cum au fost toate zilele copilăriei? Cu ce aş putea compara? Nu am stat niciodată în casă dar nici nu ne-am plimbat prin zone aglomerate. Mama îmi povestea despre orice: începând de la norii de pe cer, până la gâze, iarbă, copaci şi animale. Totul era inclus în poveştile ei. Îmi dădea să miros, îmi dădea să simt, îmi dădea să gust. Obrazul meu la fel ca şi fruntea sau buzele puteau simţi diferenţa dintre o frunză sau alta, o petală, sau blăniţa unui pui de pisica sau căţel. Toată viaţa mea până la optsprezece ani am dormit cu mama. Cred că devenise un tic, pentru că mă întorcea când pe o parte când pe alta. Târziu, când am învăţat să îmi controlez capul a început să mă întoarcă şi pe burtă. Din cauza asta somnul meu era fără griji. Ştiam că sunt mâini gata să mă apere, să mă ajute, să mă mângâie. Nopţile începeau cu poveşti. Mama nu îmi citea ci îmi spunea poveştile ei. Niciodată nu am văzut-o citind, dar mereu poveştile ei erau altele, mereu inventa noi poveşti. Nu pot spune că mă simţeam eliminat pentru că nu ştiu cum altfel ar fi putut fi. Ea făcea totul posibil. Şi dacă la început stăteam în pat, pe la trei sau patru ani a cumpărat un căruţ cu care putea să mă scoată la plimbare. Eu nu realizăm diferenţa iar ei nu îi pasă. Dar cu timpul am început s-o întreb de ce eu nu sunt asemeni ei sau a celorlalţi oameni. Îi era greu să îmi explice aşa că îmi spunea că nimic nu este întâmplător pe lume, iar dacă Domnul voise ca eu să arăt aşa înseamnă că aşa trebuia să arăt. Când am crescut suficient cât să înţeleg mi-a explicat rolul şi importantă sexului. Mi-a spus că momentan eu nu puteam fi că toţi ceilalţi adolescenţi, descoperindu-mă, bucurându-mă de beatitudinea dată, dar că viaţă îmi va desluşi totul la momentul potrivit. Ori de câte ori ieşeam la plimbare vedeam trecând în fugă pe lângă noi oameni care făceau jogging, sau pur şi simplu se plimbau. Privirile lor treceau de cele mai multe ori razant dar erau şi priviri care mă ţintuiau în memorie. Cu toate acestea, niciodată nu am observat vreo grimasă. Eram privit şi atât, nici compătimit, nici ignorat şi nici evitat. Lumea nu se oripila la simpla mea vedere iar mama reuşea de fiecare dată să evite discuţii referitoare la starea mea. În felul acesta, eu pluteam încă în lichidul amniotic, în deplină siguranţă. Sigur nu trebuie uitată vizita lunară a inspectoarei de la Asitenţă Socială. De fiecare dată, îşi lua notiţe referitoare la starea mea de sănătate şi apoi pleca fără o vorbă în plus. Dar niciodată nu duceam lipsă de nimic. Poate că maică-mea reuşea să baleteze printre nevoi şi venit dar lipsuri nu am simţit. De cele mai multe ori, mă întreba dacă vreau să stau la geam sau să o ajut la treabă. Îţi dai seama că ajutorul meu era mai mult moral pentru că nici măcar răsuflarea mea nu îi putea fi de vreun ajutor. Dar îmi plăcea să o urmăresc pregătind masa, călcând rufe, aspirând sau aranjând patul. Din scaunul meu îi puneam tot felul de întrebări sau ea îmi spunea o grămadă de lucruri. Cu timpul, când avea puţin timp liber lua o carte din bibliotecă şi începea să citească. Cu toate că mă învăţase să citesc încă de la şase ani şi făceam împreună lecţii ca şi ceilalţi copii, nu mă lasă niciodată să citesc. I se părea mult prea obositor să mă aştepte şi să întoarcă paginile. Dar asta nu însemna că nu citeam. Erau momente când descopeream cu plăcere bucuriile cititului. Cele mai mari bucurii le aveam când reuşeam să citesc fiction sau scient fiction. Viitorul îndepărtat îmi era mai apropiat decât prezentul imediat. Mă simţeam bine când aflam că omul nu mai depinde de gravitaţie şi de nimic altceva în afară de visele sale. Nemărginirea spaţiului era locul în care mă simţeam eu cu adevărat. Până la urmă împreună am inventat un suport de carte şi puteam da paginile singur, cu un creion, fără să mai aştept ajutor. Mama era surprinsă de viteza cu care devoram, cărţile. Odată, când am ieşit din casă am făcut un ocol şi am ajuns împreună la o bibliotecă publică. Din momentul în care m-au văzut bibliotecarele, am fost îndrăgit şi nu am mai avut nici o constrângere legată de numărul sau genul literar. Ori de câte ori avea drum în oraş mama se opera şi la bibliotecă întorcându-se cu un teanc de cărţi pe care le cerusem. Zilele erau frumoase. Mai ales că acum puteam citi şi îi lăsam şi ei o portiţă de scăpare. În aceste noi condiţii am rugat-o să iasă în oraş, poate chiar să lege iar câteva prietenii. A acceptat cu greu, dar nu a refuzat. Astfel viaţa nostră îşi avea propria normalitate. Mă bucuram că o ştiu bine, se bucura că mă ştie mulţumit.

Dar… ce ne-am face fără acel omniprezent dar… noul a apărut în viaţa noastră ca o furtună. Într-una din zile, m-a anunţat că iese în oraş cu una din prietenele ei din adolescenţă de care nu mai ştia nimic de sute de ani. Mi-a promis că la întoarcere va trece şi pe la bibliotecă să mai ia câteva cărţi. Eram în scaunul meu la fereastră citind din Dune – şi momentul era atât de palpitant încât nu am realizat pe moment ce se întâmplă. Abia când mi-a ajuns la nas miros de ars, ceea ce era incredibil am reuşit să ridic ochii din carte. În colţul livingului unde era priza pe care mama o folosea la călcat sau la aspirat, plasticul ardea mocnit, lăsând picuri de arsură să cadă pe mochetă. Mult nu a trebuit ca aceasta să se aprindă şi focul să căpete putere. Chiar dacă stăteam la parter era greu de crezut că puteam face ceva ca să atenţionez lumea. Ştiind că singur nu puteam face nimic am continuat să citesc  ca să fur cât mai mult cărţii. Aerul era tot mai greu de respirat şi căldura creştea de la minut la minut. Un zgomot absurd m-a făcut să privesc în jur. Uşa era sărită din balamale şi un bărbat privea din prag. Dacă nu aş fi strigat, cu siguranţă că nu ar fi bănuit că în scaunul acela era cineva. S-a apropiat ferindu-se de flăcările care aproape că lingeau roţile scaunuluicăţărându-se către mine. După un moment de derută, m-a luat în braţe şi a ieşit afară cu mine. Maşina pompierilor a ajuns tăind aerul în fâşii cu semnalul sonor. Tot ce ştiu e că după vreo jumătate de ora mama a apărut strigând disperată numele meu. Am răspuns din ambulanţa în care fusesem instalat. S-a apropiat ca o vijelie agitând o plasă cu cărţi. Când m-a văzut în afara oricărui pericol, s-a lăsat uşurel şi dacă nu era un poliţist să o prindă cred că ar fi căzut. A izbucnit într-un plâns zguduit şi gâlgâitor cum nu mai auzisem niciodată. Abia atunci cred că am realizat că dacă nu intra omul acela să mă scoată din casă ardeam citind un ultim cuvânt. Ca să îi abat atenţia am întrebat-o ce cărţi îmi luase de la bibliotecă. M-a privit cu uimire şi neîncredere. Nu-şi putea crede urechilor că puteam să întreb aşa ceva. Apoi a izbucnit într-un râs nestăpânit, trăgându-mă spre ea şi strângându-mă în braţe. Acel moment a fost imortalizat de un reporter şi astfel am ajuns pe prima pagină. Nu ştiu dacă mi-a fost mai greu sau mai uşor după acest moment. Ştiu doar că viaţa noastră a luat alt curs. Mesaje de simpatie, de încurajare, dorinţa de a ajuta financiar şi multe altele care ne-au invadat viaţa tihnită de până atunci. Cu ajutorul vecinilor, în trei zile casa noastră arată la fel ca înainte de incendiu ba chiar mai frumos aş putea spune pentru că pereţii livingului, proaspăt vopsiţi străluceau într-un galben oranj odihnitor. Dar totul a culminat cu telefonul Doctorului X care a cerut o întrevedere. Mama i-a comunicat doctorului că ne este greu să ne mişcăm prin oraş şi că raza noastră de acţiune se rezumă la câteva alei de parc, drumul până acolo şi înapoi. În acel moment doctorul a spus că poate să treacă el pe la noi dacă se poate şi nu deranjează. Astfel că a doua zi fierbeam ca un rac şi nu îmi găseam locul. Oricum nu puteam să citesc nimic pentru că gândurile îmi zburătăceau de colo-colo. La ora stabilită, soneria a prins viaţă şi mama s-a îndreptat grăbită către uşă. În cadrul uşii stătea un domn respectabil cu o claie de păr alb care îşi făcea de cap refuzând orice freză. O să mă întrebaţi cum poate fi respectabil un domn cu o claie de păr nestăpânită şi am să vă spun că nu era nici o contradicţie între termeni. Faţa lui degaja un calm imperial şi seriozitatea erupea prin pori. În mână avea o geantă mare de piele care păstra linia respectabilităţii şi seriozităţii. Mama l-a invitat în living şi el nu s-a oprit până în faţa mea.  A salutat respectuos din cap şi cu o voce profundă a spus:

-  Salut tinere

-  Bună ziua domnule doctor.

-  Cum te simţi?

-  Bine mulţumesc.

-  Te-a afectat emoţional întâmplarea de acum câteva zile?

-  Şi da şi nu. Atâta timp cât nu ai prea mult de pierdut faci faţă mai uşor, dar mi-ar fi părut rău să nu termin de citit ciclul Dunelor...

-  Şi nu te-ai gândit... la mersul fremenilor?

-  M-am gândit la tot felul de mersuri dar nu e ceva ce ţine de domeniul realităţii...

-  Cine spune asta?

-  Viaţa. Vezi ceva interesant la mine doctore?

-  Da. Văd un tânăr dornic să facă.

-  Şi eu îl văd, dar e tot mai departe de mine.

-  Şi dacă i-am oferi o ocazie să se apropie?

-  Adică cine „i-am oferi”?

-  Eu prin ceea ce îţi propun, iar tu prin ceea ce vei face...

-  Şi ce va trebui să fac?

-  Reclamă.

-  Reclamă?

-  Da. Să faci reclamă produselor noastre şi să ne însoţeşti la congrese.

-  Cât timp?

-  Cinci ani.

-  Şi după aceea?

-  După aceea eşti liberi să faci tot ceea ce crezi, dar...

-  Dar?

-  Doar rămânând în echipa noastră te vei bucura de orice noutate în domeniu?

-  Şi ce înseamnă toate astea doctore?

-  Înseamnă că noi îţi vom furniza extensiile necesare

-  Aşa le numiţi?

-  Da.

-  Şi apoi?

-  Apoi va trebui să ne ajuţi să le perfecţionăm

-  Deci un fel de cobai.

-  Un cobai care poate merge şi poate apuca sau mângâia.

-  Nu e ipocrizie?

-  Nu e dorinţă?

-  Nu ştiu doctore. Dacă aflu că ceea ce urmează doare mai tare?

-  Nimeni nu îţi poate garanta nimic. În momentul asta putem să-ţi oferim un exoschelet care va prelua funcţiile mâinilor şi picioarelor. Va trebui să invenţi să mergi, să înveţi să apuci, sunt lucruri pe care o maşină nu le poate face. Sau dacă le face, le face mecanic.

-  Şi eu? Eu cum trebuie să vă ajut?

-  Simplu. Sau pe cât de complicat pe atât de simplu. Îţi vom implanta nişte electrozi fini în creier care vor fi legaţi la unitatea centrală a exoscheletului. În felul acesta, impulsurile electrice vor ajunge la periferie comandând fiecare mişcare şi secvenţă.

-  Şi credeţi că este posibil? Fără să devin un ciborg?

-  Teoretic da. Practic, în asta va consta munca ta, munca noastră. O muncă de echipă.

-  Şi ce anume vă determină să faceţi acest gest?

-  Banii. Îmbunătăţind programele şi legăturile electrice nervoase vom putea ajuta o mulţime de oameni, iar acest ajutor va fi plătit sau va fi recompensat în alt fel.

-  Şi dacă refuz?

-  Vei avea ce regreta. Dar de ce crezi că ar trebui să refuzi?

-  Poate că la început nu, dar mai târziu? Dacă nu voi fi mulţumit de dependenţa creeată?

-  ÎN CONTRACT SE VA STIPULA ABSOLUT TOT CEEA CE DOREŞTI

-  Şi dacă acum nu ştiu ceea ce s-ar putea să îmi doresc peste zece ani?

-  Se pot stipula şi ... clauze neanticipate la contract.

-  Aveţi răspuns la toate?

-  Din clipa când ţi-am văzut fotografia în ziar, am pariat cu viaţa şi i-am spus că îţi voi oferi posibilitatea să mergi, să ţii în braţe propriul copil şi să depui orice efort îţi poţi imagina.

-  Sincer nu îmi vine să cred că toate acestea sunt atât de ieftine.

-  Nimic nu este ieftin şi cu atât mai mult nimic nu este gratuit. În limita celor cinci ani de contract vei fi monitorizat continuu.

-  Asta înseamnă să mă despart de mama?

-  Dacă nu vrei să îi laşi un moment de respiro, poate să te însoţească. La clinică vom putea pune două paturi într-o rezervă.

-  Deci...

-  Da tinere. Aştept un răspuns. Batem palma sau nu?

-  Trebuie să va dau răspunsul acum?

-  Ar fi bine. Oricum am adus cu mine un draft de contract. Îl pot lăsa aici să îl citeşti. Şi mâine...

-  Mâine?

-  Mâine te muţi la clinică şi ne apucăm de lucru după ce vom semna contractul.

-  Nu e prea repede?

-  Lumea se mişcă repede. Dacă nu vom fi noi primii, alţii vor fi. Ca şi comerţul, chiar şi medicina sau cercetarea sunt supuse aceloraşi legi ale competiţiei.

-  Atunci mama şi cu mine vom citi contractul şi îl vom semna chiar astăzi. Asta dacă vă convine să aşteptaţi.

-  Da. Pot face acest lucru.

Ce s-a întâmplat apoi? Pe cât de simplu pe atât de complicat. Viaţa mea a luat o cu totul altă turnură. Am convenit ca mama să mă poată vizita săptămânal. Astfel îi dădeam posibilitatea de a-şi recăpăta mobilitatea pierdută. O eliberam de o muncă grea. Grija ei se reducea acum doar la… da. Aproape o lună am fost supus la diverse măsurători şi după încă două săptămâni a venit momentul magic. În cameră a fost adus exoscheletul, cochilia care trebuia să-mi îmbrace infirmitatea. A fost adus lângă pat şi doi asistenţi m-au ridicat aşezându-mă pe un fel de şea care-mi îmbrăca fesele într-o poziţie lejeră dar totuşi strîmtă. Apoi câteva curele mi-au fixat trupul în interiorul acelei cochilii. Când totul a fost gata doctorul a apăsat un buton şi maşinăria s-a ridicat uşor din poziţia şezând în picioare fără nici un efort. Apoi m-am îndreptat către fereastră, de la fereastră la uşă şi apoi de la uşă iar la fereastră. Doctorul se juca cu o telecomandă ca la playstation. Am făcut câteva genoflexiuni şi apoi m-am lăsat pe braţe şi pe vârfuri şi am început să fac câteva flotări. Senzaţia gravitaţională era incredibilă. Simţeam oboseala strânsă în chingile care mă fixau de maşină. Şi pot spune că era nemaipomenit. Era incredibil. Când a venit mama, doctorul a repetat acelaşi mişcări. Iar la finalul vizitei am însoţit-o până la poartă. Şi culmea mergeam mână în mână. În faţă porţii mama s-a întors şi a început să plângă. Într-un avânt imprevizibil, s-a aplecat şi i-a sărutat mâna doctorului.

-  Vă mulţumesc doctore. Încă de la început am ştiut că se va termina cu bine.

-  Doamnă, va rog. Munca grea de-abia de acum începe.

-  O să fie bine. Ştiu. Simt. Am ştiut mereu lucrul asta. Va mulţumesc.

Ne-am îmbrăţişat şi ne-am luat la revedere. Am urmărit-o cum se îndreaptă către staţia de autobuz. Abia atunci m-am întors şi i-am mulţumit doctorului. O făcuse pe mama fericită. Într-adevăr acum începea greul. Prima operaţie a durat destul de mult şi două săptămâni nu am avut voie să mă mişc. Nu că aş fi putut să o fac singur, dar preventiv eram legat cu chingi de pat pentru a anula orice posibilitate. Imobilismul nu era o noutate pentru mine, numai ca acasă mama mă întorcea de fiecare dată şi tot ea mă ridica. Acum eram imobilizat într-un pat pe burtă fără putinţa de a reacţiona nici măcar la necesităţile fiziologice. Dar când totul se termină cu bine spunem că nu mai contează prin ce am trecut. Apoi a urmat o a doua operaţie în care firele au fost aduse pe sub piele şi între omoplaţi mi s-a implantat o conexiune în care se strângeau firele electrozilor implantaţi. Din câte îmi spunea doctorul implantaseră mai mulţi electrozi tocmai pentru a preîntâmpina viitoare alte operaţii – dar care nu erau total excluse. Abia după aceea mi-a fost ataşat costumul pentru a se verifica corectitudinea poziţiei prizei ca să-i spun aşa. Când s-au convins că ambele părţi ale conexiunii sunt în poziţiile corecte au verificat pentru ultima oară stabilitatea conexiunii fixată în spate. Astăzi a fost ziua cea mare. Au verificat pentru ultima oară totul, apoi au aşezat scheletul şezând pe scaun, m-au desfăcut din legăturile patului şi m-au aşezat iar în schelet. Mi-au fixat curelele şi când totul a fost gata doctorul a aruncat telecomanda şi a călcat-o spărgând-o.

-  Din momentul asta, totul e în mâinile tale. Nimeni nu v-a mai face nimic pentru tine. Te vom ajuta, vei avea în permanenţă doi asistenţi în rezervă. Dar ei nu te vor putea mişca nici un milimetru. Totul trebuie să plece din creierul tău.

-  Adică?

-  Gândeşte. Gândeşte ceea ce vrei să faci. Lasă dorinţa să se scurgă prin tine. Trebuie să vedem cum reacţionează legăturile nou create, dacă sunt bune, cât sunt de perfectibile sau ... în ultimă instanţă... dacă am dat chix.

-  Doctore, pot să rămân singur?

-  Eşti sigur că asta vrei?

-  Da.

I-am rugat şi au ieşit toţi din rezervă. Aveam nevoie să rămân singur. Să încep să mă cunosc. Atâta timp cât nu puteam să mă ridic nu aveam nici cum să cad. Aşa că eram în siguranţă. Am privit mâna dreaptă. Mi-am imaginat degetele mişcându-se. Simţeam nevoia să mă scarpin. Îmi priveam degetele inerte. Erau prea îndepărtate, nu le simţeam în nici un fel. Un cartof nu se mişcă dar îi pot da muguri. Şi da, fiecare din cele patru terminaţii erau locul ideal al înmuguririi. Deci eu însumi trebuiasă ajung la fiecare extensie. Cum? Când? Un cartof nu se grăbeşte. El rămâne în cuibul său. El nu se mişcă, dar prin muguri el se înalţă către soare. Primul lucru pe care trebuie să-l fac este să-mi împart creierul pe necesităţi. Ştiu că nu sunt asemeni vouă cei normali dar o cale tot trebuie să existe. Ştiu că voi ajunge şi eu o maşinărie care se mişcă asemeni vouă. Gândurile mele coboară dar încă se opresc la poarta închisă a pielii. Va trebui să îmi ajut legăturile nervoase să ajungă la receptorii. Indiferent cât va dura ştiu că o voi face. Degetele stau inerte. Încheieturi de plastic, oţel, fire. Mai ales fire. Prin ele ar trebui să curgă gândurile mele. De fapt nu de gânduri am nevoie ci de impulsuri. Impulsurile nervoase trebuie să curgă, trebuie să înveţe drumul. Trebuie să umble singure fără mine. Gânduri, impulsuri, muguri… un cartof ştie să aştepte. Eu aveam răbdare, dar depinde ce va face doctorul şi echipa lui. Fereastra filtra lumina. Era toată, nimic nu se pierdea, dar înserarea mânca din lumină împuţinând-o. Atunci mi-am dorit să fiu la fereastră, să privesc lumea, cerul, noaptea. Dar un cartof are răbdare. Uşa rămăsese închisă. Geamul rămăsese la aceeaşi distanţă. Eu rămăsesem pe scaun trăindu-mă în nouă realitate. Priza din spate o simţeam rece şi străină. Indecisă. Mugurii mei dădeau semne de viaţă. Ştiu că nu va fi nici imediat şi nici uşor. Dar voi ieşi la lumină. Frunzele mele vor umbri un petec de pământ. Şi umbra mea se va mişca independent de poziţia soarelui. Noaptea s-a prăvălit ca un val tsunami de catifea. Am închis ochii. Un cartof ştie să aştepte până când pământul i se lipeşte de piele şi din muguri ies fire de rădăcini. Rădăcini şi muguri crengi. Cartoful simte când frunzele se îngrămădesc la fereastră şi aşteaptă să iasă. Cuib şi pământ, căldură şi întuneric, aşteptare. În rezervă, un om înoată printre vise, gânduri şi impulsuri. El se mişcă printre spaime şi oboseli. Un om, un tânar stă pe scaun şi aşteaptă. Mâinile I se odihnesc pe picioare. Mâini de plastic şi metal stau pe picioare de plastic şi metal. Undeva, departe, luna isi peria argintul rătăcind fire prin pieţe, curţi, grădini, prin camere, rezerve, vise, şi aşteptări. Un cartof ştie să aştepte. Într-o rezervă, un tânăr stă pe scaun privindu-şi degetul de metal şi plastic care se mişca uşor zgâriind, scărpinând, un picior de metal şi plastic…

cine iubeşte ştie să aştepte

asta îmi spunea bunica de fiecare dată

şi ea ce aştepta?

niciodată nu spunea că îşi aşteaptă moartea că doar ştia rosturile vieţii

ea spunea ca-şi aşteaptă băiatul căzut la ruşi,

că nu-l credea mort. doar aştepta

şi când o cotropeau aşteptările lua un scul de lână, mi-l aşeza pe braţe şi începea să facă gheme

un scul- un ghem, un scul- un ghem şi buzele i se mişcau învolburat

până când, amorţit, dădeam bir cu fugiţii

târându-mi braţele amorţite

iar ea, fără să mă certe, se aşeza pe marginea patului sprijinind peretele

şi începea să împletească:

vorbe, amintiri, rugăciuni şi rareori blesteme

dar cel mai mult îi plăcea să vorbească cu morţii întrebându-i de una de alta

şi măinile ei împleteau de zor o aşteptare de alta zi

ca viaţa croită din bucăţi şi lacrimi

iar când ostenea sau termina lucrul

se mulţumea să spună

nu contează... am aşteptat atât, o să mai aştept o zi

şi viaţa ei s-a stins ca o lumânare

ce-a aşteptat să-şi ardă toată

aşa am învăţat eu sa preţuiesc aşteptările

copacul eu

de ce plâng copacii numai noaptea?
pentru că lacrimile de zi se ridică la ceruri să spele norii pe picioare
ori copacii ştiu că prea mult cer înnorat strecoară lumina
lăsând umbrele triste să se ascundă printre frunze
şi frunzele cad de prea greu şi prea ars

aparat de ziduri stâncoase
îmi trăiesc singurătatea visând o scară la cer
pe care lacrimile mele să urce singure fără ajutor
asatfel încât să pot plânge zi şi noapte
fără teamă de întuneric

frunzele mele au umplut tot ţinutul numănui
căci singur fiind nu am cu cine să-mi putrezesc uitările
şi până când voi încolţi sămânţă
va trebui să plâng şi frunze şi floare şi sâmbure
ca să uit cât mai am de aşteptat

ne naştem ca să ce?

lumea spune că e suficient să te bucuri de fiecare respiraţie
ceea ce tradus s-ar spune "carpe diem"
dar sunt oameni care au pătruns până în adâncul sufletului şi ei ştiu că rostul fiecăruia
este bine stabilit şi că poţi aştepta toată viaţ că să îţi împlineşti menirea
poate că e nevoie ca zâmbetul tău să răsară la un colţ de stradă
pentru ca lumea să îşi urmeze cursul normal
sau poate că e suficient ca umbra ta să răsară în mijlocul deşertului
pentru a descoperi mirajul aducător de pace
şi odihnă vânturilor sălbatice
poate că un cuvânt de-al tău e sortit să oprească măcelul
sau poate că numai respiraţia ta e suficientă
pentru a ademeni fluturele
ce poate schimba istoria Pământului

sărutul e în esenţă un alt mod de a scrie cuvintele
în cartea sfântă a trupului

stare de normalitate

am surprins-o într-o poziţie cumva...
nefirească,
şi ca să nu se piardă momentul
am stricat un întreg clişeu,
instantaneu după instantaneu
de lemn bun, rezistent
şi când o să-i duc dorul
o să caut să mi-o aduc aminte
dar teamă-mi e că în egoismul meu
vor apare momente când nici măcar mie
nu-mi voi arăta amintirile

arome şi parfumuri

lumea spune că fiecare război are un scop bine definit
şi o importanţă majoră în dezvoltarea industriei parfumurilor
noaptea când lumea doarme,
trec maşini fantomă care aspiră aerul din tranşee,
din oraşe pustiite, din cimitire, din zbuciumul valurilor
din locurile unde musteşte moartea şi spaima în stare pură
iar ei, printr-un procedeu complicat de condensări succesive
reuşesc să strângă esenţa fricii
câteva picături în clodire mici
asta pentru că moartea îşi are distilatul ei
şi din aceste esenţe, artiştii
creează noi tipuri de parfum ce vor defila
la parade, pe covorul roşu, în intimitatea dineurilor restrânse
şi în alcovuri
şi cei care ştiu spun că odată inhalat
parfumul morţii te va urmări tot timp[ul, creând dependenţă
iar frica, esenţa ei, este pusă în apă
în mâncare, în produsele de igienă corporală
tocmai pentru a crea dependenţa necesară fiecărui suflet
de la prima până la ultima răsuflare
(ciudat, nimeni nu spune de unde se poate şi cât costă o ultima răsuflare)

despre geometria sufletului

sufletul, asemeni câmpului minat
are o geometrie variabilă şi inefabilă
dominată de tranşee, văi, vârfuri, doruri
cicatrici şi accidente
şi fiecare element caracterizează o stare
inconfundabilă.
oricât s-au chinuit cartografii, filozofii, tacticienii şi politicienii
încă nu există o hartă a sufletului general acceptată
şi poate că e mai bine aşa
să ne rămână sufletul o mare necunoscută
şi să fie acel ceva care ne caracterizează
şi ne diferenţiază

Omul care isi scria scrisori

Sheherezada a avut menirea de a pune în evidenţă o continuitate a vieţii şi o bătălie mereu câştigată în faţa morţii. Dar nu toată lumea poate să fie asemeni ei. Printre noi sunt oameni, care alungaţi fiind din rândul societăţii caută nişe, pasaje de fugă. Când tensiunea devine prea mare tot ce poţi face este să îţi creezi o supapă de presiune. Asta ar fi pe scurt povestea omului care îşi scria singur. Încă de mic copil, Micador a fost socotit ciudăţel, atât de părinţi cât şi de toţi ceilalţi. Părinţii şi familia îl priveau cu îngăduinţă acceptându-i momentele exuberante sau cele de tăcere absolută, dar copii nu puteau mima bunăvoinţa, aşa că de cele mai multe ori era aruncat în afară de forţa centrifugă. Dacă la început stătea pe margini privind joaca celorlaţi copii, cu timpul ajunsese să se strângă cu tot aerul din jur într-o tăcere grea. Şi zi după zi, distanţa dintre el şi ceilalţi copii creştea aşa cum un balon creşte încercând să se smulgă din strânsoarea mâinii şi a buzelor ce-i dau viaţă. Adolescenţa nu i-a fost mai uşoară. Rămăsese acelaşi copil dornic de joacă. Pe când ceilalţi tineri se mângâiau, se sărutau şi se amăgeau, el rămăsese acelaşi copil care refuza să crească. Decalajul era suficient de mare. Din cauza asta nu putea fi acceptat nici în cercul tinerilor, dar nici un rândul copiilor. Această dublă respingere crease o imensă frustrare. Neînţeles şi neînţelegând unde greşeşte a continuat să rămână acelaşi copil chiar şi când era destul de mare ca să mai rămână copil. Armata l-a găsit ca de obicei nepregătit să-i facă faţă, dar copilul din el a reuşit să salveze situaţia la limită. Spaimele îl sufocau dar curiozitatea copilărească reuşea să mai îndepărteze norii. Era un corp alogen în carnea moale a scoicii sociale. Strat după strat, tăcerea îl înnobila aşa cum numai perla poate pune în evidenţă banalul mineral produs de scoică. Era departe de a deveni un adult cu toate că în acte era adult în stare de muncă. Munca a făcut să se adâncească diferenţa dintre prizonierul captiv în trupul matur. Aerul său tăcut şi ochii mari, plini de curiozitate au creat în jurul său o aură de mister atrăgând tot mai multe priviri. Dar cum viaţa îşi face loc asemeni apei printre cele mai dure stânci coborând vijelioasă de la înălţimea tinereţii, Micador a fost curtat şi câştigat la sorţi de Sara. Viaţa merge înainte ar spune fiecare în sinea lui ceea ce s-a şi întâmplat. În scurt timp, Micador a devenit tată. Apoi a recidivat încă de două ori şi înainte de a-şi da seama ce se petrece cu el, era deja tatăl a trei copii. Copilul din el avea acum un câmp mai larg de experimentare căci îşi avea acum propriul grup de joacă. Creşteau împreună bucurându-se de fiecare clipă liberă. Munca îl storcea de vlagă dar acasă reuşea să îşi încarce bateriile pentru următoarea bătălie zilnică. Copii erau fericiţi, Micador era scânteietor şi imaginativ iar Sara îi privea distrată cum cresc împreună. Dar cum orice anotimp aduce cu sine şi schimbarea, copii au crescut rând pe rând, trecând pragul adolescenţei, apoi al tinereţii iar la final şi pe cel al maturităţii, iar Micador crescuse cu ei, înţelegându-i, apărându-i, iubindu-i. Acum era matur pe dinăuntru şi bătrân pe dinafară. Copii şi-au luat zborul lăsându-l singur în braţele Sarei. Zilele aveau culoare, aveau personalitate dar nu mai aveau gust. A început să tânjească după prezenţa copiilor dar în acelaşi timp realiza că nu mai era parte activă din viaţa lor. Şi atunci, într-un moment de plictiseală agonizantă i-a venit ideea salvatoare. A luat un pachet de foi de scris şi în fiecare seară, înainte de culcare, se aşeza la masă şi începea să scrie. Uneori reuşea să scrie câteva pagini alteori numai câteva rânduri, dar fiecare scrisoare avea dată, adresant, conţinut şi semnătură. Dimineaţa când se trezea găsea scrisoarea frumos impăturită la capul patului. Trezirea devenise un adevărat ritual. Deschidea ochii şi căuta pe noptieră. Da, scrisoarea era acolo. Prietenul nu uitase să-i scrie. Se ridica în capul oaselor, îşi lăsa picioarele goale pe covoraşul de lângă pat şi lua scrisoarea. O desfăcea încet, savurând fiecare minut şi fiecare rând scris. Când termina de citit, o netezea frumos şi o aşeza în cel de-al doilea sertar. Într-o zi de iarnă, a alunecat şi mâna lui cea dreaptă a căzut la datorie. A fost internat de urgenţă, i s-a pus mâna în gips şi i s-a spus că şansele de vindecare s-au redus considerabil datorită diabetului pe care îl neglijase toată viaţă. Sugestia medicului era să înveţe să se folosească de mâna stângă pentru a putea face faţă stresului şi dezamăgirii. Aşa se face că prima scrisoare a primit-o după o săptămână. Scrisul era cam stângaci şi tremurat. Prietenul său îi mărturisea că avusese un accident şi că acum trebuia să îi scrie cu mâna stângă ceea ce făcea ca scrisul să fie mai nesigul şi mai tremurat. Scrisorile primite  îi luminau zilele şi îi aduceau bucurie. Sara şi copii priveau cu îngăduinţă acest joc nevinovat. Dar când Sara şi-a luat la revedere şi a promis că o să-l aştepte dincolo, lumina zilei s-a spart în cioburi mărunte. La catafalc era un bătrân cu mâna dreaptă chircită şi uscată ca o gheară. Capul îi căzuse în piept încât credeai că numai pielea îl mai ţine să nu se desprindă de pe gâtul fragil. La cimitir odată cu primul bulgare de pământ a căzut şi el.  S-a trezit târziu pe un pat de spital. Era acelaşi dar cumva mai departe de el însuşi. Parcă toată partea stânga fusese turnată în bronz. Încercă să se mişte dar muşchii nu mai răspundeau la comenzi. Mâna stângă zăcea inertă pe undeva prin preajmă căci nu mai ştia nimic de ea. Piciorul stâng nu răspundea la chemarea lui. Încercă să vorbească dar faţa îi alunecă într-o parte ca un aşternut tras de pe pat. Ochiul drept putea să dea din aripi dar ochiul stând zăcea cu aripa frântă. Lacrima se desprinse din îmbrăţişarea trupului şi începu lungul drum către niciunde. O simţea indecisă, oprindu-se pe drum de nenumărate ori. Mâna dreaptă nefolosită de atâta vreme rămăsese înţepenită într-un continuu cârcel iar acum mâna stângă căzuse la datorie nemaivoind să răspundă la comenzi. Se simţea singur, tot mai singur şi mai abandonat. Ce va face de acum înainte? Copii erau fiecare cu familia şi problemele lui, Sara plecase să pregătească apartamentul de dincolo iar prietenul său dispăruse. Dimineţile vor fi tot mai negre şi mai înfrigurate. Mai avea vreun rost să se trezească? Surâsul Sarei când desfăcea scrisoarea nu mai era. Scrisoarea nu îl va mai aştepta la capătul patului. Singurătatea îl va îmbrăca, cămaşă rece de gips aşa cum fusese cu mult timp în urmă şi cu mâna sa cea dreaptă. Poate că timpul lui se terminase. Poate că trebuia să plece, dar nicăieri nu se vedea nici o umbră de însoţitor. Cum putea trece dincolo fără nici o mâna întinsă? Închise ochiul. Lumina îşi luă la revedere strângându-se într-un punct minuscul. Zgomotele din jur se estompară până la dispariţie. Era… da, ceva deosebit se petrecea cu el. Se simţea liber şi uşor. Se privi cumva de departe. Toată bătrâneţea trupului fusese lăsată în urmă ca o paraşută nefolositoare. Cel care era acum era acelaşi copil din timpurile de demult. Începu să alerge apropiindu-se de sinele ce-l aştepta. Acum nu mai era singur. Şi asta îi făcea bine. Nu se simţea nici exclus, nici abandonat, nici ciudat. Era parte a universului şi totul se învârtea acum în jurul său. Îşi era sieşi suficient. Singurul lucru care îi mai rămăsese era o inimă gârbovită ce făcea cu greu faţă zburdălniciei ce-l mistuia. Dar continua să bată. Şi el continua să meargă, afundându-se într-un trecut tot mai îndepărtat.
Lângă pat, cei trei copii priveau chipul supt. Medicul îi chemase să-i întrebe ce hotărâre au luat în legătură cu bătrânul lor tată. Le spuse că de când avusese loc accidentul cerebral partea stângă era pierdută iar recuperarea părea tot mai greu de imaginat. Din păcate, cu toate că inima continua să bată constant, bătrânul nu mai răspundea la nici un stimul. Aseară avusese un spasm dacă putea spune aşa când timp de o oră încercase să-şi facă simţită prezenţa, după care orice semn dispăruse. Nu putea spune că era chiar legumă dar faptul că nu mai răspundea la nici un stimul nu îi dădea şanse de reuşită. Era departe. Dispăruse din lumea asta. Voia să ştie ce trebuia să facă în continuare. Copii au hotărât că e cazul să renunţe la serviciile spitalului aşa că în transferară într-un azil de bătrâni. Asistentele care aveau grijă de Micador spuneau că perfuziile durau din ce în ce mai mult ca şi când organismul ridica baraje de neputinţă. Totul se oprea la vârful acului perfuzor. În a treia săptămână inima a oftat adânc şi s-a oprit puţin. S-a tras la marginea drumului hotărâtă să se odihnească pentru o eternitate. Din întâmplare, odată cu închirierea garsonierei am intrat în posesia teancului consistent de scrisori pentru că dorinţa moştenitorilor a fost să mai păstreze pentru ceva timp atmosfera fără să se atingă umbrele trecutului. Pe cât de copilăreşti, pe atât de adevărate şi pline de curiozitate. Zilele erau descrise cu penel de copil pus pe soţii şi joacă. Erau de fapt ca cerul clar şi fără norii dintr-o zi de vară. Sinceritea, naivitatea şi curiozitatea îşi dădeau mâna să scoată acele mici perle de nevinovăţie. Le-am citit cu sfială iar la prima mea întâlnire cu mezinul familiei i le-am dat. Nu ştiu ce vor fi făcut cu toate acele scrisori dar cred că meritau păstrate. Copilăria trebuie trăită şi recitită căci ea este singura perioada în care nu minţim din interes pentru lucruri meschine. Când ne doare sufletul, inconştient ne refugiem în trecutul ei îndepărtat.

gândaci de bucătărie

sunt momente când nu aştepţi decât o clipă de neatenţie
pentru a sonda adâncurile atât de primejdioase
ale singurătăţii.

cine are urechi de auzit se afundă în crângul mut al cuvintelor
pentru a culege umbrele tăcerii
despuiate şi repudiate.

frica poate eroda orizontul aducându-l la nivelul tumulilor
dar sămânţa curiozităţii naşte fire noi
atât în locuri umbrite cât şi pe pustie.

zilele se strecoară în adâncul inimii depunându-şi orele
tot ceea ce părea curat se umple de secunde mişunând
înnegrind aşteptările cu resturile speranţelor.

gândurile se caţără în căutarea cuvintelor pentru a le aduce la suprafaţă
multe mor înainte de a vedea măcar o litera
iertată fie-le lor neputinţa

dar

sunt şi gânduri care mă poleiesc
înzăuându-mă cu armura îndoielilor
alungând visele dincolo de marginea nopţii.

strânge-mă în braţe Doamnă
alungă norii singurătăţii
şi lasă soarele să ne lămurească drumul ...

cruciada copacilor

primăvara, copacii îşi ridică braţele uscate şi-mbrăţişează soarele

pielea crăpată se desface lăsând mugurii să le răscumpere tăcerea de-o iarnă

ne-a fost frică, ce puteam face? ne-a fost frig se vaită crengile bolnave

ne dor monturile îmbătrânite oftează rădăcinile

dar mugurii îşi scot zâmbetele verzi

sărutând crengile

şi rădăcinile

cu strădania înfrunzirii

dacă n-ar fi ele, rădăcinile,

mugurii ar rămâne doar o amintire

pictată pe cerul gol şi trist

şi care e misterul acestei cruciade?

nu există nici un mister

e doar încăpăţânarea copacilor

de-a ne reaminti mereu şi mereu

când să cădem în genunchi şi să ne închinăm

seminţei ce va da naştere unui fir crud

dar care va duce viaţa mai departe 

... să mă alinţi

de ce  m-ai strigat? că încă nu eşti pe lista mea
voiam să te cunosc, căci mulţi îţi laudă frumuseţea
ce don juan pot să fii... spune ce vrei?
aş vrea să plecăm... undeva unde nu am mai fost
cât de copil poţi să fii, tu chiar crezi că le-ai văzut pe toate?
în mare parte da
vezi? asta e nenorocirea cu voi oamenii
nu ştiţi să va bucuraţi de ce primiţi
consideraţi că totul e prea puţin pentru voi
deci nu vrei să mă iei?
ţi-am spus că nu figurezi pe lista de azi
poţi să mă săruţi?
să te sărut? eu?
da... măcar atât să am de la tine
un sărut? îţi e de ajuns?
până pleci... da
bine
te rog să închizi ochii, mi-ar place puţin romantism... sărută-mă
ai buzele umede... şi sărate
aşa e gustul despărţirii
dar unde pleci?
acolo unde tu nu mă vei găsi
ce-ai făcut? inima? de ce-a tăcut?

plâng streşinile a uitare

plâng streşinile a uitare

ce-ai vrea să fii m-a întrebat?

dacă-aş putea alege, aş vrea să fiu stâncă

şi secoli întregi m-aş oferi vânturilor turbate

ca să-şi înfigă colţii-n mine

iertându-li-se oamenilor

şi ploilor m-aş oferi

să muşte fărâmă şi să-mi spele rănile

ducându-le la-ntâlnirea cea mare

iar soarelui

m-aş oferi ca să mă coacă

pită la marginea gliei

ca să despart lumile şi lacrimile

eşti sigur că asta vrei?

mai bine piatră decât om

sau dacă se poate

mai bine apă

să plâng din cer a ploaie

să spăl toate rănile pământului

şi să mă odihnesc pe o plajă

răsuflând nopţile pe îndelete

la lumina lunii

iar dacă lumea nu m-a mai vrea omăt

m-aş întoarce primăvară

să-mi sărut zorile

şi florile

obol

noaptea în cimitir e linişte
ori a ostenit lumea ori s-a lăsat păgubaşă
căci totul nu-i decât deşertăciune
şi pe poartă aceea treci doar cu ce ai ascuns înăuntru
în adâncul sufletului
nici măcar amintirile nu sunt permise
numai setea lacrimilor
transfigurată
în pecete de aur
te ajută să treci nevătămat
vămile cerului şi ale pământului

scrie-mi numele

nicăieri nu vei putea merge nevăzut, necunoscut

oriunde ai ajunge cineva trebuie să-ţi scrie numele să nu se uite

mi-a brăzdat faţă cu tăieturi fine şi rânduri de sânge au răsărit, era o adevărată pagină dictando

şi fiecare om întâlnit mă întreba (uneori nici nu-mi mai cerea persimisiunea) dacă are voie să-mi scrie numele

şi fiecare scrijelea numele găsit de cuviinţă până când faţă mea a devenit o lista a aşteptărilor

coborând pe gât, umplându-mi pieptul cu rânduri bogate pline de bucuria descoperirii

ceea ce nu mi-a spus la început, era că rănile nu se vor închide

şi fiecare nume va sângera în felul său

scutindu-mă de o moarte anostă şi plictisitoare

partea frumoasă e că şi după ce am căzut la pământ

lumea tot se mai oprea ca să-mi scrie numele

astfel încât rămăsese foarte puţin loc

când moartea m-a găsit

şi s-a aplecat să-mi scrie numele

şi să mă sărute

magia clipei dintre ani

te uiţi la ceas, timpul se târâie ca melcul şi spui afurisind...

parcă numai nopţile de insomnie erau lungi

acum şi seara asta se târâie ca o tigaie goală către frigider

fie şi anul acesta nou ca toţi ceilalţi, cu toate că nimic nou nu se mai întâmplă

da ... noroc că s-a stricat televizorul, am scăpat de... da şi mulţi au murit

şi apoi cine mai stă să facă lămpi PL500

acum în ziua de azi când tabletele sunt ca tocătoarele

o să mă uit la fereastră... pe timpuri puteam să urc în pod să mă uit pe ferestruică

să văd şi eu artificiile, să simt pulsul... acum dacă ies în curte până la poartă simt că mor

şi nici nu mai văd aşa de bine. aşa că mă duc să aşez masa

mai am un copanel fiert, două ouă ochiuri să simt şi eu ceva cald

şi doi cremwursti. un adevărat regal. azi o să beau ultimul pahar de bere

şi las iaurtul pentru mâine seară că cine ştie cum o să fie vremea

ia să mă strâng în halat că parcă e mai rece în seara asta

nici caloriferele nu mai duc

au şi ele o vârstă deh

degeaba am lăsat poartă descuiată

până şi copii mă ocolesc, parcă ştiu şi ei că aici e sărăcie lucie

asta e, o să mănânc eu mărul şi cei trei biscuiţi mâine la micul dejun

bine că am şoşonii ăştia şi-mi încălzesc picioarele

că de la picioare te ia frigul. ca şi moartea

ea nu sare la beregată

se strecoară pâş-pâş de la picioare

şi te cuprinde în braţele ei reci şi pline de uitare

se pare că şi moartea m-a uitat. asta e

hei... ia uite ce hărmălaie e pe stradă, au ieşit cu petarde şi artificii

în alte vremuri trăgeau cu armele

şi cădea tot ce mişca

acum poate să fie şi o invazie, nimeni nu realizează

mulţi ar crede că e carnaval

la mulţi ani bătrâneţe!

să vedem ce-o mai fi şi anul asta