tălăzuiri…

hei, linişte acolo-n spate
tăceţi vă rog, că nu pot număra
când orele îmi curg târând oasele grele
miracolul la dans mă invita

atingerea destinului, fata din vis
îmi cere să urmez drumul prezis
cu semnul plângerii acuma te-am legat
şi-n orice început e-un suflu delicat

doar mâinile ţi-au gustat gingăşia
şi ochii tăi fac loc cuvintelor să se reverse
în golul ce se-nchide ca şoaptă mă preling
văd timpul prunc la sânul tău sugând

clipa sudoare îmi înţeapă ochiul
şi-un vis mi se strecoară în ureche
prezentul tău îmi creşte acum în carne
suntem un tot şi-n tot suflet pereche.

rămâi cu picioarele goale
şi nisipul clepsidrei va opri legănarea
timpul se va-nchega, rană deschisă
în care doar lumina mai gemea

dă-mi viaţa ta…uitată şoaptă
cu-n foşnet zorii m-au făcut ca să tresar
sunt dansator pe sârma nopţilor dintre cuvinte
iubirea-n dreapta, ura-n stânga
şi-n spate al tăcerii cor.

(Foto: http://www.sfin.ro/uploads/modules/news/12553/f1747fefbb0f0a196aa8bb7c14e5b4f3.jpg)

ascunse sub covor...

mi-aş fi dorit să nu se-ntâmple
dar carnea-mi curge lăsând oasele albite,
mă-ntorc, momentul neputinţei şi trufiei
se-ascunde printre ore hămesite.
mă doare că nu pot, şi-mi port durerea
butoniera mi-a-nflorit... e albă roza.

**

eşti pus s-alegi, dar din păcate nu ai ce.
nimic din ce-ţi e dat nu-ţi este bun
ţi-e timpul dezbrăcat, şi-n lipsa de orice
arunci pe el uitarea, iar frica-ţi este scrum.
viaţa-ţi e dată s-o înveţi, trăind întrebi : de ce?

**

învaţă-mă să uit. trăieşte-mă să iert,
din lume mă retrag. cuvânt rănit în piept.
sunt albul ce-nfloreşte în lumea ta de vis
uitat am fost de Parce. Eu nu am fost prezis.

**

chiar de port moartea-n spate
sub spuză încolţesc
şi eoni de visare
prin mine înfloresc.

**

lumea e-mpărţită-n ronduri
omenescu-i nesupus
toată liniştea din mine
ar avea multe de spus.

**

luna mi-a-nflorit sub pleoapă
împingându-şi cornu-n vise
încolţească-mă în brazdă
şi-n cuvintele nescrise.

(Foto: www.cameo.ro/folii-siguranta-intro.jpg)

mai poţi?

măi copile, ia vezi ce fac orele alea, mai ciugule ceva sau le băgăm în coteţ?
am intrat pe uşă afară
şi dacă n-aş fi clipit m-ar fi asurzit cearta umbrelor
ce-alergau de bezmetice prin curte.
norii se-ntindeau alene, tremurându-şi frunzele zdrelite
de-atâta alergătură.
am ridicat ochi şi-am văzut orele scormonind şi ciugulind
ba o secundă lucitoare, ba un minut cu şaizeci de picioare ori chiar câte-o coadă de sfert academic
ce se chinuia să se strecoare printre limbile atârnate
dacă am văzut că n-au de gând să intre-n coteţ să se cuibărească
am lăsat orele să-şi vadă de-ale lor
şi-am ieşit în casă
să văd ce mai face Moşul.
dormea.
ostenise cărând toate cuvintele nespuse
şi-mi lăsase scris să le aşez
rânduri, rânduri
că or să fie mare căutare.

linişte

simţi?
ce măi copile?
drumul. s-a oprit. nu mai creşte.
unde să crească?
aici în mine. a căzut şi nu s-a mai ridicat
s-a strâns ca melcul până când…
până când ce?
nimic.

pune mâna te rog
simţi ceva?
nu. nu simt nimic.
nimic? nici măcar colb?
nimic. un nimic mare şi trist
mare cât toată disperarea şi trist cât toată uitarea
poate că-i e mai bine acolo
cui?
drumului.

auzi?
ce măi copile?
vin încoace.
toate zilele, vin să-şi ia rămas bun
de ce?
c-aşa-i omeneşte zic
cică nu se poate să laşi omul să plece fără să-ţi iei rămas bun
da cine pleacă?
nu ţi-am spus?
nu.
da, aşa e.

vezi?
ce să văd măi?
soarele, soarele s-a dus să facă-un duş
şi-a tras întunericul să nu-l vedem cât de bătrân este
mi-a zis s-aştept puţin că după
mergem împreună
ştie el drumul
drept în lumină
copile, ce-i cu tine?
hai pa, uite că m-aşteaptă
las că-ţi povestesc tot
când…
om vedea…

(Sursa: www.galeriart.ro/.../_PPaulian/PP_Liniste_b.jpg)

hârjoană…

eu şi ele…




îmi priveam cuvintele în ochi
fără spaimă, teamă sau reproş
şi descopeream surâsul
lucrului făcut la timp

privind peste umăr
mă vedeam jucând leapşa
iar ele se lăsau prinse-n versuri stângace
mirându-mă cu aripi de stele
şi ochi de copil
apoi, ca o creştere, iubirea
m-a-mplinit năucindu-mi căutările
iar ele, nimfele, chicoteau
vălurindu-mi inima poem
când Cântarea Cântărilor năştea dorinţa
şi ele m-alintau ameţindu-mă
oferindu-mi-se fără sfială
poleindu-mi limba cu dulceaţa lor

aşa cum păcatul naşte păcat
şi timpul macină albind grăunţele
cuvintele se las-ademenite
în haremul trăirilor mele
vieţuind împreună
fericite
până la adânci bătrâneţi…

libertate

egal ...




cine dracu a zis că libertatea ucide?
nu ştiu, dar oricum era dus
auzi, cică-i o prostie să vrei mai multă libertate
păi dacă ei n-o vor,
n-au decât să stea ei închişi
fumându-şi iarba în wc
eu prefer afară, în aer liber
să-mi fâşâie asfaltul sub role
şi să le dau cu tifla
tuturor jegurilor de după blocuri.
mie îmi place libertatea
iar ei n-au decât,
dacă lor le place tortura
să-şi lepede ei unghiile
şi să urle-a pustiu
mie îmi plc multe.
îmi place să fac sex
neprotejat
aşa, ca la ruleta rusească
să vedem unde poate duce libertatea
şi apoi îmi place să ies în stradă
să privesc ploaia în faţă
şi s-o las să plângă cât o vrea ea
printre oameni şi frunze
căci doar, în parc
acolo, mă simt liber:
jumate iarbă jumate asfalt
dependent de verde, de role şi de căşti
şi de o goană nebună
maică-mea-mi spune
că-n cinci secunde ai timp suficient ca să mori
dar ce ştie ea?
ea nu ştie că moartea-i prietena mea
alunecându-mi alături, pe role
şi-mpreună, strivim totul:
intuiţie, creier, inimă, unghii
genunchi
în doar cinci secunde.

căzut în cotidian

aseară, luna se cuibărise în lucul berzelor duse
nu i se vedeau decât ochii printre crengile uscate
şi parcă stătea să plângă, era singură
şi nici măcar trenurile nu mai şuieră ca altadată
să-i dea de ştire
totul se scurge, miere neagră
mânjind case, străzi, alei, copaci
că nici mai merită să vezi ceva,
e noaptea când toţi ochii se-nchid
lăsând întunericul să-şi facă de cap.
mă plictiseam să stau aşa, ţeapăn
şi am ieşit pe bancă
gândeam că s-o opri vreo stea la taifas
aiurea, erau toate duse
cu sorcova.
acoperiseră ferestrele cu nori
lăsând cerul gol,
da, dar nici măcar norii nu aveau timp de şagă
că cică-s în timpul serviciului
aşa că m-am făcut că plouă
şi-am tras cu urechea.
fâş, fâs, fâş, fâş,
da, teiul ăl bătrân îşi vântura mătăniile
foşnindu-şi rugăciunile
era pierdut într-ale lui
asta e, mi-am zis
nu-i o seară prielnică
toată lumea are treabă, sau se preface
poate mâine.
cred că, mâine o să am mai mult noroc
dacă nu asta e. îmi caut şi eu de ducă
şi mă-ntorc mai spre iarnă.

(Foto: "Hunter's Moon". David Haworth)

iată... vin…

text recomandat…vântului



tăbară visele gorgone, pe cât de rele pe atât de aidoma
iar pletele, crengi de mesteceni ce se zbat,
cărunte, îngheţate şi flămânde
se-ntind prin geamuri, prin pereţi spre pat…
de-aş scoate-n pleoape ouăle viselor
al spaimei ger le-o crăpa-n zori
şi poate s-or astâmpăra
şi în tăcere m-or lăsa
somn uitat
în plasa orelor
aninat

dă-te jertfă!
cântă! luptă!
un îndemn de creangă ruptă.
cânta nu pot, mi-s buzele lipite
prin frunze duse, toamnele-s dospite...
nu-i lupta mea
mi-s rădăcinile plecate-nspre-apus
un trunchi îs în pădurea nimănui
toacă bătând, uitată-n cui,
secunde.

mi-i pasul uriaş şi mă strivesc, pădure
himere nasc din vise
cenuşă fără urmă
otravă şi uitare
zig-zaguri de tăcere
iar noaptea care moare
iertare-mi cere...

Joc

gânduri fără cuvinte
turmă de stele rătăcind mai mereu calea laptelui
dau năvală, înconjurându-mă,
ca un roi de albine.
dacă aş începe să mă agit ca să le sperii
aş cădea sub povara zumzăitoare
dar aşa, prefăcându-mă că nu ştiu nimic (şi le păcălesc)
le apuc, unul câte unul (gândurile)
şi ne jucăm de-a şoarecele şi pisica
până le obosesc bine
şi le las fără suflare
pe pragul buzelor.
de cele mai multe ori adorm fără să bag de seamă
când le-am terminat (gândurile, nu cuvintele)
dar nu-i bai,
mâine-i o nouă zi
şi alte gânduri, roiuri, minute...

primul pas...

hai,
unde?
nu ştiu nici eu pentru că drumul creşte din mine
aşa că ţine-te după mine,
un prim pas,
pentru început numai unul
şi-încă unul apoi
şi unul după unul, câte unul
nici nu bagi de seamă
că-n felul acesta străbaţi toată lumea
şi ce-i mai frumos e că, până şi timpul se ia după tine
căci nu-i place să stea de unul singur
şi până unde vom merge aşa?
până când ne vom ajunge din urmă
şi dacă vom trece de noi depăşindu-ne?
atunci o să depănăm tot ghemul
şi timpul o să-i curgă
Ariadnei, pe obraz


(Foto: First Steps - Nicole Mabry )

plimbare

aseară, dupa ploaie, am ieşit să iau o gură de aer
şi-am uitat poarta deschisă, mare greşeală
cât am lipsit, noaptea s-a strecurat afară cărând toate stelele într-o boccea
iar luna alerga poticnit să nu rămână de căruţă.
când m-am întors, am găsit locul gol
da gol, gol, fără nimic
am dat să-nchid poarta dar până să mă dumiresc, plecase
trăgând curtea şi casa dupa ea
strada s-a-ntors pe partea cealaltă
şi-a tras trotuarul peste cap şi-a adormit instantaneu.
aşează-te dacă mai ai unde…
jur împrejur linişte, fără greieri,
am găsit un moment rătăcit şi m-am cuibărit cum am putut
am tras pleoapele peste lume
şi m-am cufundat
ca trecutul
printre visele-ascunse sub umbrele.

poveste cu chibrite...

am scăpărat timpul şi mi-am aprins trabucul
iar visele făceau rotocoale, rotocoale
picotind printre şfichiurile de artificii ale
fosforului.
dacă am să vă spun că timpul are fosforul alb (ca insomnia)
n-o să mă credeţi, dar asta-i treaba voastră
eu v-am spus.
oh, ce bine-i să stai şi să savurezi un trabuc
la lumina stelelor de mare
lăsând efemeridele să-şi facă piruetele fosforescente
mi-am înmuiat degetul într-o lacrimă
şi-am început să număr toate palele de vânt ce-mi răscoleau jarul ostenindu-se
cred că dacă nu v-ar fi suflat uşurel la ureche
aţi fi văzut o statuie de scrum fumegând ultimele sunete ale nopţii.
dar aşa, mă scutur în albastrul buturugii scorburoase
trăgând după mine ultimele litere
neterminate.

de toamnă

zborul spre înalt
înseamnă să urci o scară cu coastele rupte
cu ochii sparţi de-atâta lumină
şi suflarea-ngheţată de stele

zborul spre înalt
înseamnă să-ţi târâi piciorul, rădăcină pulsândă
printre visele sparte de-atâta departe
şi pământul rece al toamnei

zborul spre înalt
înseamnă jertfă de sânge, pentru ca oasele eliberate
de tăcerea cărnii să-şi tânguie zicerea
sub suflul şi buzele morţii.

zborul spre înalt
înseamnă revenirea la starea dintâi a trăirii
şi mai înseamnă să-ţi laşi frunzele duse de vânt
cu toate spaime scrise cu galben şi roşu

zborul...


(Foto: http://forum.softpedia.com/concursurifoto/foto/5734-drumul-spre-lumina.html)

şah

un joc în care unul dintre pioni nu poate fi deplasat
tu alergi de la un capat la altul al vieţii
şi ea te-aşteaptă, mat sau pat
sfârşit ori amânare
Cortina!

labirint

o pereche de ochi, zece degete şi două urechi
aruncate pe tastatură în faţa ecranului
inutilitatea, coajă ce se desprinde,
percepţie goală şi viitor adormit

o să mă vezi privindu-mă în timp ce mă privesc
şi-glinda lua-va chip şi sunet omenesc
căci frumuseţea noului stă în surprizele ce-l nasc
nu-n ruga aripilor moarte fără glas

păcat că visele nu pot să se maturizeze
şi cară peste tot cutia cu păpuşi
o groapă de gunoi cu amintiri bolnave
gesturi, arome, viaţă între două uşi

tuşe prea groase, mâl depus în gât
ca un preaplin de “asta ştiu şi nu mai am nevoie”
spargeţi peretii ăştia, daţi-mi o perspectivă
armata de cuvinte şi-o mică ambuscadă


Odi et amo. Excrucior.
asta e viaţa mea, picioare bandajate
cârje, baston, suflet bolnav, sandale, kimono
o curtezană ca oricare alta, evantai,
şi-aroma ceaiului ca o petală de cireş.

noaptea, în tren...

moartea te caută şi-n tren
asta ca şi cum ai spune ca moartea te caută şi-n chiloţi
ba chiar aşa e, că te sui în tren, vagonul 4 locul 13
şi nu-i obligatoriu să te trăznească
(e suficient că miroase de te trăzneşte)
şi nici nu trebuie să cadă vreun stâlp din mers
cade ea toată tăcerea de-ţi perforează timpanele
şi o duzină de ciorapi ofiliţi
ce-şi pun retorice întrebări despre viaţa-n pantof
şi suportă cu stoicism, lipsa...distilatelor...
da, m-am suit în tren să-mi fac de ducă
numai că moartea umbla şi ea de zăludă
cu un braţ de reviste şi ziare greu vandabile
i-am spus că nu cumpăr, da nu cred că m-a auzit
s-a lăsat moale lângă mine
şi şi-a lăsat ostenită capul pe umărul meu
şi-am înţepenit, nemişcat ca lacul
aşteptând să treacă o eternitate
cât s-o las, să nu-i stric somnul
să nu mă strigaţi că nu pot să mişc
o las să se trezească
şi-apoi o să cobor

(Foto: http://www.train-photos.com/picture/number7633.asp)

no name...

dăruieşte-mă şi te voi primi
vorbeşte-mă şi te voi scrie
scrie-mă şi te voi asculta
descoperă-mă şi te voi cerceta
întreabă-mă şi te voi răspunde
egali în binecuvântarea Lui
spălaţi în lumina-nţelegerii
şi eliberaţi
de toate temerile şi-ndoielile
vom învăţa iubirea
dăinuind tăcere.

nimicuri...

ăruindu-mă arunc un pod peste abisul singurătăţii...

cuvântul care-mi poartă rugăciunea
trăieşte-n mine nu în zidul greu
căci eu dau suflet pietrei aspre
tăcerea-şi cerne piatra în sufletul meu

soarele-nseamnă bucuria căutării zilnice
iar ploaia-nscrie căutarea lacrimi-n cădere

să te-nfăşori în moarte ca-ntr-un somn
să uiti că visul tău zideşte Înălţarea

semnul morţii taie-n carnea prafului ce-nghite drumul
taina nopţii mă cuprinde împlinind mirarea lunii

vocea cerului alină, căutarea setea-ţi curmă
fericită suferinţa ce te-nalţă spre lumină

cenuşă…

dragostea mea-i ca o fântână
pe care-o port în legănarea cămilelor
peste întinderea de lumină

visarea mea e ca un dans
ce creşte printre mărăcini şi aspre stânci
şi se-mplineşte în tăceri-adânci

tăcerea îmi-e ca zboru-aripă
spălat în valul ce se-nalţă şi sărută cerul
e rugă şi ofrandă-n ochi dospită.

îmbătrâneşte printre dune caravana vieţii
şi ţese amintirea locului de plecare
în văl de mituri şi legende

missa solemnis

tăcerea nu-i doar spaimă şi durere
e viaţa clocotindă care dreptul îşi cere
tăcerea-i pântecul ce pruncul îl ascunde
şi lunecarea argintiului păstrăv în unde
tăcerea e povara sânilor sub lapte
şi depărtarea care ne desparte
tăcerea-i simfonie de culoare
e groaza-ntipărită când inima îţi moare
tăcerea este mâna ce arcu-şi potriveşte
e răsuflarea moartă,
săgeata ce porneşte
tăcerea-i suspendare, e gândul ce cuprinde
si somnul ce în fagure se-nchide
tăcerea-i reculegere şi rugă
şi în tăcere-aştepţi seninul să te-ajungă
tăcere este somnul, liniştea ce desparte
tăcerea e fâşia dintre viaţă şi moarte
tăcerea este cântecul fântânii
ce-şi ţese dragoste jurând inele lunii
ea este-nţelepciune
e moartea întrebării
căci cel care cunoaşte
este supus tăcerii


libera me Domine de morte eterna…

(Foto: Francesco Goya - Caprichos Plate 23)